O dimineață perfectă

         Bunica  descoperise  cafeaua  pe  la  sfârșitul  anilor  ʹ70.  Nu  știu  cum  făcuse  mama  rost  de  două  pungi  de  cafea  proaspăt  măcinată,   care  miroseau  dumnezeiește  chiar   și  pentru  mine,  o  mogâldeață  de-abia  ridicată  din  lumea  păpușilor,  dar  a  hotărât  pe  loc:  una  în  dulapul  alb-roșu  din  bucătărie,  pitită  în  spatele  pungilor  de orez  și  fidea,  și  una  la  bunica,  la  țară.

            Nu  știu  ce  i-a  zis  și  cum  a  convins-o,  dar  știu  că  în  vara  aia,  vacanța  mea  a  pendulat  între  vorbele  aruncate  peste  gard de  vecine  și  aroma de  cafea  la  ibric.

-                       Hai,  fă,  Lisandro,  nu  mai  vii  odată?  Nu  zisăși  tu  ieri  că-mi  dai  ibrișin  verde  pentru  pânză?

-                      Viu,  fa,  viu,  stai  oleacă  să  nu-mi  dea  caveaua  în  foc.

-                      Tot cu  nămolul  ăla  te  zdrobești,  fa?  Ce  ți-o  plăcea  atât,  nu  știu.  Te  făcu  fie-ta  cucoană,  ce  să  zic.

Și  bunica  râdea  de  se  prăpădea,  auzind  că  licoarea  atât  de  dragă  ei  era  asemuită  cu  nămolul  din  șanț, în  care  ne  jucam  fericiți  nevoie-mare  după  fiecare  ploicică.

Punea  bunica  apa  la  fiert,  stătea  atentă-ac  lângă  ea  până  începea  să bolborosească,  măsura  încet  pulberea  prețioasă  cu  lingurița,  o  slobozea  în  ibric  și  apoi,  chiar  în  ultima  clipă,  înainte  ca  șuvoiul  impetuos  să  se  reverse  peste  margini,  oprea  aragazul.  Și,  în  timp  ce  cafeaua  se  răcorea,  deschidea  dulapul  cu  cănițe  și  se  uita  lung  la  fiecare  dintre  ele.  Avea  o  mulțime  de  căni,  mari,  mici,  albe,  colorate,  cu  flori,  cu  animale,  cu  stele  și  lună,  cu  te  miri  ce  pe  ele, majoritatea  aduse  de  pomană,  așa  cum  se obișnuiește  în  satele  Olteniei  și  în  ziua  de astăzi.  Iubeam  dulapul  ăla  cu  toată  ființa  mea.  Iubeam  să  mă  ridice mama în  brațe  și  să  mă  lase  să  mă  uit  la  fiecare  dintre  ele,  ca  să-mi  aleg  una  pentru  băut  lapte. 

-                       Hai,  mai  repede,  că  mă  dor  mâinile.  Se  răcește  laptele  de  tot  până  te  hotărăști  tu,  că  trebuia  să  semeni  cu  bunică-ta  la  asta,  doar  nu  era  să-i  piară  sămânța.

În  fiecare  dimineața, bunica  bea  cafea  din  altă  cană.  Ținea  cont  și  nu  greșea  să  bea  două  zile  din  aceeași.  O  blagoslovea  bunicul  că  prea  le  alege  și  el  n-are  timp  de  stat  după  mofturile  ei,  mai  ales  că  el  nu  agrea  deloc  ideea  unei  cești  aburinde  de  cafea,  dar  ei nu-i  păsa. 

Se  vede  treaba  că  nici  mie  nu-mi  pasă,  pentru  că  dulapul  bunicii  s-a  mutat  în  bucătăria  mea,  spre  disperarea  omului  meu,  fidel  unei  căni  mari,  albe,  simple,  singura  de  acest  fel  între  cele  cu  buline, cu  emoticoane,  cu  flori,  cu  inscripții, chiar  și  cu  prune  brumate, care  populează,  două  câte  două,  rafturile  mele.  Doar  două  din  fiecare  model, una  pentru  mine  și  una  pentru  el,  deși  nu  mi  se  arată  în  nicio dimineață  ca  el  să  bea  cafea  din  altceva  în  afară  de  cana  lui  albă,  simplă.  Hm,  s-ar  părea  că,  totuși, nu  suntem  atât  de diferiți.

Eu  nu  fac  cafea.  Să  nu  mă  întrebați  de  ce, că  nu  știu  să  răspund.  Poate  că  lenea  de  dimineață  este  mai  pronunțată  la  mine  decât  la  alți  oameni,  poate  că  este  doar  un  alint,  o  modalitate  de  a-l  lăsa  doar  pe  el  să  o  facă, cert  este  că  a  devenit  o  obișnuință  ca  el  să  sară  din  pat  la  primul  sunet  al  alarmei,  să  o  oprească și  să  lipăie  desculț  spre  bucătărie.  Niciodată  n-are  papuci,  niciodată  nu-i  găsește  până  nu  se  împiedică  de  ei. 

Dă  drumul  la  cafetieră  și  așteaptă.  Își  pune  lui,  strigă  la  mine  dacă  m-am  hotărât  asupra  cănii,  îmi  pune  și  mie  și  adaugă  lapte  și  zahăr.  Aici,  în  povestea  mea  intervine  un  alt  motiv  pentru  care  el  și  numai  el  trebuie  să  facă  cafeaua  în  fiecare  dimineață:  amestecatul zahărului  până  la  dizolvarea  completă.  Adică,  ia  lingurița,  o  introduce în  cană  și  începe să  mestece.  Dar  mestecă,  frate,  de  zici  că  lingurița  aia  este  o  armă  de  răzbunare  împotriva  cănilor  speriate,  care  chicotesc  și  clinchetesc,  gata-gata  să  se  spargă.  Zici  că  lingurița  aia  este  buzduganul  zmeului  din  poveste,  așa  prăpăd  face  asupra  urechilor  mele,  deloc  matinale  și  asupra  bietei  mele  inimioare,  îngrijorată  de  destinul   prețioaselor  mele  căni.  Dar,  spargă-se  toate,  Doamne-iartă-mă,  merită  să  vezi  cum  ditamai  omul,  cu  mâinile  lui  mari,  se  înverșunează  asupra  unei  lingurițe  cât  degetul  lui  mic,  învârtind-o  cu  năduf  în  biata  cană  nevinovată. 

Săptămâna  trecută  s-a  ars  cafetiera.  Dezastru!  Durere  pentru  el,  nepăsare  pentru  mine,  pentru  că,  evident,  avem  ibric.  Doar  că  el  nu  se împăca  deloc  cu  ideea  asta  așa  că,  ieri-seară,  pe  blatul  din  bucătărie,  trona  un  espressor  automat  Philips,  nou-nouț,  scânteietor  ca un  diamant  negru  și  plin  de  butoane  care  mai  de  care  mai  intrigante.

-           Și  cum  crezi  tu  că  știu  eu  să  fac  cafea  cu  drăcovenia  asta?  am  întrebat.

-                      Păi,  tu  știi  să  faci  cafea?!  Nu  cu  ăsta,  se  miră  el,  arătând  spre  aparat,  ci  cu  orice?  Oare  în  ce  lume  și  în  ce  viață  aș  bea  eu  o  cafea  făcută  de  tine?

-                      Bine,  bine,  las-o  baltă.  Te  văd  eu  dimineață,  n-avea  grijă.

A  sunat  alarma  și  nu  l-am  simțit  când  a  plecat  de  lângă  mine.  M-am  pomenit  direct  cu  el  lângă  pat,  ținând  în  palma  lui  mare  o  ceașcă  roșie  ca  focul  din  care  nu  mai  băusem  de  mult  timp,  din  simplul  motiv  că  uitasem  de  ea,  zâmbind  satisfăcut:

-                       Ia  încearcă,  dragă,  să  vezi  ce  înseamnă să  ai  la  îndemână  trei  setări  diferite  pentru  a  se  potrivi  preferințelor  tale. 

-                      Ai  pus  lapte?  mormăi  eu  cu  ochii  închiși.

-                     Mai  bine  zis  spumă  de  lapte  fină  și  cremoasă,  prin  sistem  de  lapte  LatteGo, care,  apropo,  este  extrem  de  simplu  de  curățat,  deci  pot  să  o  fac și  eu.

Mă  ridic  în  capul  oaselor  și-l  privesc  chiorâș:

-           Ce  tot  bombăni  de  nu  știu  ce  setări  și  preferințe?

-                       Cu  o  singură  apăsare  de  buton,  că  doar  are  afișaj  tactil  intuitiv,  putem  face  și  cafea,  și  cappuccino,  și  espresso. Gustă  întâi  și  pe  urmă  vorbește.

-                      Hmmmm,  recunosc,  e  perfectă.  Parcă  niciodată  n-ai  nimerit  așa  de  exact  câtă  cafea  și  cât  lapte  să  pui.

-                      Vezi,  despre  asta  vorbeam.  Espressorul  ajustează  cantitatea  de  cafea  și  de  lapte,  concentrația  și  aroma  băuturii,  mai  ales  că  folosim  boabe  proaspete, iar  aparatul  le   păstrează  mai  mult  timp  cu  Aroma  Seal.  Macină  boabele  cu  râșniță  ceramică  și  este  așa  de  silențios,  că  nici  măcar  nu  te-ai  trezit  până  nu  am  venit  eu  la  tine. 

-                      Și  lingurița,  de  ce  n-am  auzit  lingurița?  caut  eu nod  în  papură.

-                      Ei,  pe  asta  am  făcut-o  intenționat,  am  amestecat  încet-încet,  ca   să  nu  stric  surpriza  unei  cafele  perfecte,  servite  direct  la  pat.

-           Mda ...  și  de  unde  a  aterizat  minunea  asta  la  noi  în  bucătărie?

-                      Ăsta  este  cel  mai  simplu  lucru:  accesezi  magazin  online  magNET.ro  și  treaba  este  pe  jumătate  rezolvată.  Un  început bun  prevestește  un  sfârșit  fericit,  nu-i  așa?

Lume,  lume  ...  o  dimineață  perfectă  începe  cu  o  căniță  veselă,  amintind  de   bunica,  o  minune  de  cafea  pregătită  de  espressoarele  Philips,  neapărat  cu  tehnologia  LatteGo  și  cu  zâmbetul  lui  diabolic  atunci  când  pune  mâna  pe  linguriță. 

O  dimineață  perfectă  continuă  cu  un  ”compliment”  discret:

-          Toată  lumea  bea  cafea,  doar  tu  trăiești  o  viață  întreagă  într-o  singură  ceașcă!

-          Adică??!!  E  de  bine  sau  de  rău?

-                      E  cum  vrei  tu:  te  trezești,  îți  amintești,  iubești  și  savurezi,  toate  dintr-o  singură  aromă.  Ce  mai  băutor  incurabil   de  complex  ești!

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2019