marți, 22 decembrie 2015

DARIUS

Darius  are  patru  ani.  E  blond,  știrb  în  partea  de  sus,  ochii  albaștri  și  se  deplasează  cu  viteză  supersonică,  la  nivelul  distanței  dintre  dormitor  și  sufragerie.  Ce  împrăștie  el  în  treizeci  de  minute,  eu  adun  în  toată  săptămâna  pe  care  o  am  la  dispoziție  până  la  noua  lui  vizită.  Mai  puțin  populația  de  mingiuțe  colorate  de  cauciuc,  care  se  odihnesc  sub  colțar, fericite  că  au  scăpat  de  coada  de  mătură  mânuită  furibund  de   moriștile  ce-i  țin  loc  de  mâini.
                        Pentru  el,  eu  sunt  Cani.  Scurt.  Nu  tu  buna,  nici  bunica,  nici  mamaie.  Cani.  Și  sunt  rea.  Nu  mă  iubește  deloc,  dar  deloc,  pentru  că  sunt  de  părere  că  pietricele  mele  Zen  au  un  loc  bine  stabilit,  în  tăviță  și  nu  îngropate  la  rădăcina  ficusului,  de  unde  abia  le-am  recuperat  săptămâna  trecută,  pentru  că  părerea  mea  este  că  mașinuțele  circulă  mai  bine  pe  covor,  sau  măcar  pe  gresie  și  nu  în  sus  și  în  jos  pe  ușa  de  la  dulap,  pe  marginea  bibliotecii  sau  pe  geamul  de  la  balcon.  Sau  pentru  că  nu  știu  să  pornesc  Mario  albastru  în  același  timp  și  pe  același  monitor  cu  mașinile  de  pompier  cu  sirenele  urlând,  pe  youtube. Așa  că,  atunci  când  vine  maică-sa  să-l  ia  acasă,  fuge  desculț  pe  scară  ca  să  nu-mi  dea  un  pupic  de  la  revedere  pentru  că  m-ai  seltat  ieri,  în  mașină,  să-mi  dau  jos  picioalele  de  pe  scaunul  lui  bunu  și  nu  m-ai  lăsat  să  mă  dezblac  când  mi-ela   flig. 
            Duminica  trecută  a  colorat  cu  carioca  verde  dantela  de  la  fața  mea  de  masă  preferată.    Și  mă  strigă  tata,  aflat  în  vizită  și  el:
-          Doamne,  Cami,  să   vii  să   vezi  ce   bucurie  ți-a  făcut  nepotul!
De  la  nivelul  genunchilor  mei,  se  aude  un  glăscior  nevinovat:
-          Nu-i  lăspunde,  Cani,  nu-l  băga  în  seamă.  Nu-i  flumos  să  pâlăști,  asa  mi-a  zis  mă-ta.
Frecând  de  zor  fața  de  masă  și  rugându-mă  la  Dumnezeu  să-și  recapete  culoarea  inițială,  mă  trezesc  vorbind  cu  Darius,   cocoțat  pe  vasul  de  toaletă  ca  să  fie  ochi  și  urechi  la  chiuveta  plină  de  clăbuc:
-          Tare  rău  mai  ești,  copile.  Ce-o  să  faci  când  vei  fi  mai  mare?
-         Sofel  pe  masina  de  gunoi  cupalie.

Ați  ghicit  sper,  musai  mașina  de  gunoi  portocalie.