miercuri, 29 noiembrie 2017

MonkeyCami

                 Ce  să  fac,  n-am  ce  să  fac,  îmi  place  Dwayne  Johnson.  Mă  aliniez  și  eu  corului  de  fetișcane  leșinate  după   pectoralii,  bicepșii,  tricepșii  și  ce-o  mai  avea  calapodul  ăsta  de  mascul  feroce!  N-aș  fi  zis  că  o  să  o  iau  razna  tocmai  la  bătrânețe!  Eh,  poate  nu  chiar  bătrânețe,  am  exagerat  și  eu  un  pic!
            Numai  ce-am  ajuns  acasă  din  oraș  și  încă  îmi  stăruie  pe  retină  afișul  filmului  Jumanji:  Aventură  în  junglăcu  idolul  nopților  mele  în  centru.  Cică  se  lansează  în   cinema  în  29  decembrie  2017.


            Sunt  cinefilă  înrăită  și  nu  pot  decât  să  mă  bucur  că-mi  voi  delecta  cele  două  simțuri -   auditiv  și  vizual -  cu  un  nou  film  de  acțiune  și  aventură  totodată,  bașca  actorul  meu  preferat,  chiar  în  perioada  sărbătorilor  de  iarnă.
            Mă  îndrept  spre  bucătărie  să  golesc  cumpărăturile  și  ...  auch,  am  alunecat!  Ce  naiba  s-a  întâmplat  cu  mine,  că  nu  mai  văd  nimic!  E  negură  totală  și  parcă  și  foșnește  ceva!
            Hmmm ...  și  vocea  mi-e  schimbată,  parcă  nici  nu  mai  reușesc  să  articulez  cuvinte,  din  gură  îmi  ies  sunete  ciudate,  ceva  de  genul:  ugh,  ugh!  Stai  să  mă  duc  mai  încolo,  unde  se  vede  o  geană  de  lumină.
            Uau,  e  junglă,  frate,  sau  mi  se  pare  mie?  Se  vede  treaba  că  tare  m-a  mai  impresionat  afișul  ăla.  Nuuu,  nu  se  poateeeeee  ...  ce  labe  am ...  sunt  maimuță!
            Mă  retrag  înapoi,  în  umbra  copacilor  uriași  și  încerc  să  mă  adun.  Cum  de  s-a  putut  întâmpla  una  ca  asta?  Cum  am  ajuns  aici,  ce  pi ...sici  albastre  de  resort  secret  s-a  activat,  de  adineauri  eram  om  și  acum  sunt  maimuță?  Nu  cumva  ...  să  știi  că  da,  am  fost  atrasă  în  acțiunea  filmului  ăla  nenorocit.  Așa  îmi  trebuie,  dacă  am  stat  atâta  să  mă  holbez  la  afiș!
            Și-acum,  eu  ce  să  fac?  Cum  descâlcesc  toată  dandanaua  asta,  ca  să  mă  întorc  acasă  vie  și  nevătămată,  înainte  de  a-mi  veni  bărbatul  de  la  muncă???   Am  luat-o  razna  de  tot ...  auzi ...  să-mi  vină  bărbatul ...  întâi  să  văd  cum  naiba  supraviețuiesc  aici!
            Inspiră,  Cami,  expiră,  inspiră,  expiră  ...  s-o  luăm  cu  începutul:  ce  s-a  întâmplat  înainte?  A,  da,  mă  duceam  în  bucătărie  și  am  alunecat.  Oare  este  numai  un  vis?  Dacă  mă  dau   cu  capul  de  copacul  ăsta,  mă  trezesc?  aaauuuuu ...  nu,  n-a  mers! 
            Totuși,  ce  este  Jumanji  ăsta?  Parcă  era  un  joc  video,  ceva  cu  avataruri  pe  care  ți  le  alegi  și  pe  care  le  conduci  cât  poți  tu  de  bine,  ca  să  câștigi.  Ok,  deci  sunt  maimuță  în  junglă,  s-ar  părea  că  ăsta  este  avatarul  meu.  Oare  am  și  ceva  puteri  extra,  super,  nemaipomenite?  Și  cum  dau  de  ele?
            Ce  se  aude,  ce-o  mai  fi  și  asta?  Fugi,  MonkeyCami,  fugi!  Adică,  sus,  în  copac,  repede!  Uau,  la  timp  am  suit,  să  mă  feresc  de  turma  asta  de  elefanți  care  aleargă  bezmetici  pe  aici!  Șșșșșș  ... șșșșș ... șarpele ...  câta  mai  șarpele  ...  sari,  du-te  odată,  măi  fată,  să  nu  ajungă  pe  creanga  ta!  Uf,  am  scăpat  și  de  ăsta!  Cam  subțirică  crenguța  asta,  nouă  ...  uuups,  s-a  rupt!  Buf,  trosc ... eh,  totul  e  bine  când  se  termină  cu  bine,  n-am  căzut  prea  rău!  Dar  nici  prea  bine,  bag de  seamă,  că  e  ceva  moale,  pufos  și  umblător: ajutooor,  e  un  tigru!  Din  câte-mi  amintesc,  ăștia  se  cațără  și  ei  în  copaci,  deci,  care  este  mai  rapid,  ăla  supraviețuiește!



            Trebuie  neapărat  să-mi  trag  sufletul,  că  nu  se  mai  vede  tigrul  ăla  urât  în spatele  meu.  Nici  nu  știu  unde  este  mai  bine:  sus  sau  jos,  că  pe-aici,  tot  una  e!  Să  recapitulez:  până  acum  am  descoperit  că  sunt  foarte,  foarte  agilă  -  am  o  viteză  aproape  supersonică  la  cățărat  și  la  fugit,  ar  trebui  să  mai  caut,  poate  că  am  și  alte  calități,  care  să  mă  ajute  să  ajung  înapoi,  acasă.
-                       Dă-te  din  calea  mea,  maimuță  scofâlcită,  dacă  vrei  să  trăiești!  îmi  zbieră  în  creier  un  rinocer  uriaș.
-                      Scofâlcit  ești  tu,  prostule,  că  eu  nu  sunt  maimuță,  sunt  om!  am  strigat  eu  cu  năduf  -  fie  ce-o  fi,  tot  trebuie  să  se  termine  cumva  -  deși  în  secunda  doi   eram  deja  în  vârful  copacului,  pe  o  creangă  ceva  mai  solidă  decât  ultima  pe  care  o  încercasem. 
Rinocerul  se  opri,  își  ridică  înspăimântătorul  corn  spre  mine  și  zise:
-           Și  de  când  arată  oamenii  așa,  ca  tine?  De  unde  naiba  ai  picat  pe  aici?
            Primul  meu  impuls  a  fost  să  o  șterg  cât  mai  repede  de  acolo,  dar  unde  să  mă  duc?  La  tot  pasul  întâlnești  pericole  nebănuite,  oriunde  m-aș  fi  dus,  același  lucru  m-ar  fi  așteptat,  în   lupta  asta  acerbă  pentru  supraviețuire,  la  propriu  supraviețuire,  era  clar  că  eu  eram  în  tabăra  defavorizată.  Nici  prin  cap  nu  mi-a  trecut  să-l  întreb  cum  de  vorbește  și,  mai  ales,  cum  de  ne  înțelegem  unul  pe  celălalt.  Bine  că  s-a  gândit  el:
-           Ai  auzit  vreodată  de  Jumanji?
-                      Arză-l  ...  cum  să  n-aud,  că  de-acolo  mi  se  trage.  Dar  tu?  Tu  de  unde  știi,  că  doar  nu  se   joacă  și  în  junglă!
-                      Nu,  nu  se  joacă,  maimuță  toantă,  dar  cu  același  tren  ca  și  tine  am  ajuns  și  eu  aici!  Și  mă  chinui  să  găsesc  o  soluție  cât  mai  repede,  că  se  apropie  premiera  filmului  și  eu  n-o  să  fie  prezent.
-                      C ..  ca ... fff ...  care  film?
-                      Jumanji:  Welcome  to  the  Jungle,  credeam  că  știi.  Eu  sunt  personajul  principal  și,  ghinion,  sunt  rinocer!
Asta-i  cea  mai  bună  poantă  din ultimele  două  secole  ale  omenirii:  eu  și  Dwayne  Johnson  în  aceeași  junglă,  depinzând  unul  de  celălalt  și  sprijinindu-ne  reciproc  într-o  încercare  disperată  de  a  reveni  în  lumea  noastră  de  zi  cu  zi!  Să  fiu  a  mrenii,  dacă  nu  mi-a  trecut  prin  cap  că  mă  bucur  că  sunt  maimuță! (  să  nu  mă  întrebați  ce  înseamnă,  că  habar  n-am.  Așa  înjura   bunicul,  când  venea  de  la  crâșma  din  capătul  uliței).
Am  vrut  să  cobor,  să  mă  apropii  de  idolul  meu,  dar  cerul  s-a întunecat  dintr-o  dată,  a  trăsnit  undeva,  mai  în  spate,  iar  tunetul  mi-a  înfundat  urechile.  Maimuță  surdă  ...  mi-a  trecut  prin  minte,  înainte  de  a  cădea.
-                       Hai,  urcă-te  în  spatele  meu  și  să  fugim  de  aici!   În  urma  mea  este  un  râu  mare  și,  dacă  plouă  se  umflă  așa  de  tare  încât  acoperă  și  porțiunea  asta  de  pădure.  Și,  pe  deasupra,  colcăie  de  crocodili  și  hipopotami. 
În  goana  noastră  nebună  prin  ploaie,  printre  tunete  și  fulgere,  mi-am  adus  aminte  de  un  lucru:  nu  am  încuiat  ușa  de  la  intrare!
Poate  că  cineva,  nu  contează  cine,  va  găsi  ușa  deschisă  și  va  veni  să  ne  salveze!



Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!




           



luni, 27 noiembrie 2017

Care timp, iubito?

                Iubesc  toamna.  Nu-i  nici  cald,  ca  să  te  treacă  toate  apele  din  harta  hidrografică  a  lumii,  nu-i  nici  foarte  frig,  ca  să  ți  se  coloreze  nasul  ca  la  renii  lui  Moș  Crăciun. 
                Iubesc  toamna,  când  mirosul  de  castane  coapte  umple  dormitorul,  adică  acolo  unde,  întinsă  pe  burtă  în  mijlocul  patului,  îmi  clămpănesc  papucii  pufoși  în  picioarele  ridicate  în  unghi  drept,  în  timp  ce  butonez,  conștiincioasă,  toate  site-urile  de  modă  și  bijuterii.  Mai  ales  de  modă.  Și  de  bijuterii.  Oricum,  dacă  nu  mă  pot  hotărî,  le  iau  pe  amândouă.
                Ușa  de  la  intrare  sparge  liniștea  aducătoare  de  niscaiva  trimiteri  spre  coșul  de  cumpărături,  pe  care  mă  pregăteam  să  le  efectuez.  Oricine  a  intrat  pe  ușa  aia de  la  intrare,  tocmai  a  salvat  soldul  de  pe  cardul  soțului  meu.
-           Draga  mea,  știu  că  e  cam  din  scurt,  dar  am  nevoie  de  tine  imediat!  Vocea  soțului  meu  trăda  panica  prin  toate  inflexiunile.
-          Adică,  ce  vrei  să  spui?  reușesc  eu  să  mă  rostogolesc  într-o  rână  și  să-i  arunc  o  privire  dezaprobatoare  peste  ramele  ochelarilor.
-          Vreau  să  spun  că  arde!  Mergem  la  o  cină  de  afaceri,  cu  șeful  delegației  străine  și  cu  soția  acestuia.  Trebuie  să  semnez  un  contract  deosebit  de  important  pentru  firmă,  așa  că,   te  rog  frumos,  echipează-te  și  ieșim  pe  ușă  în  cinci  minute,  da?
-          În  care  viață,  iubitule?  Trebuia  să  mă  anunți  din  vreme,  măcar  săptămâna  trecută,  ca  să-mi  cumpăr  și  eu  ceva  de  îmbrăcat,  dacă  vrei  să  fac  o  impresie  decentă.  Așa  că,  pa,  nu  se  poate!
După  câteva  minute  de  consternare  totală,  vocea  soțului  meu  se  transformă,  subit,  în  torsul  unui  motănel  mai  blând  decât  cel  mai  alintat  patruped  din  lume: 
-           Iubi,  dacă  vii  cu  mine  și  mă  ajuți  să  obțin  contractul,  când  ne  întoarcem  acasă  îți  dau  cardul  meu,  unde  tocmai  mi-a  intrat  o  primă  substanțială.  Șeful  meu  s-a  gândit  că  am  nevoie  de  ea  pentru  consumația  din  această  seară.  Dar,  pentru  tine,  mă  descurc  eu  altfel.
-           Cinci  minute,  zici?  Gata,  iubi,  să  ții  pasul  cu  mine,  dacă  poți!
Doamne-ajută  că  la  cosmetică  și  la  coafor  am  fost  ieri.  Și,  în  timp  ce  apa  caldă  îmi  biciuiește  trupul,  mintea  mea  răstoarnă,  virtual,  toate  sertarele  și  rafturile  bietului  meu  dulap  cu  haine. 
Hmmm,  cină  de  afaceri  a  zis?  Păi,  nici  paiete,  dar  nici  halat  de  casă.  Mi-a  stat  inima  în  loc  timp  de  câteva  secunde,  jur,  amintindu-mi  de  noii  mei  pantaloni  gri,  pe  care  nu  am  avut  încă  ocazia  să-i  port.  Aproape  că  mă  obișnuiesc  cu  ideea  că  prima  lor  ieșire  în  lume  va  fi  în  seara  de  Crăciun,  dar,  uite  ocazia  perfectă.
Am  ce  am  eu  cu  combinația  gri -  roșu.  Pentru  fiecare  articol  de  îmbrăcăminte  gri,  am  ceva  roșu,  chiar  dacă  numai  o  eșarfă,  sau  o  broșă,  sau  ...  un  pămătuf,  orice.  Concluzia,  partea  de  jos  a  corpului  meu  este  aranjată.  Partea  de  sus?  Păi ...  degeaba  bântui  eu  pe  Answear.ro,  cu  ochii  ieșiți  din  orbite  după  bluze  de  damă?  Pantalonii  gri  nu  merg  decât  cu  bluza  roșie  de  la  Simple  și  cu  pantofii  gri,  cum  altfel?,  de  la  Gino  Rossi. 






Prosopul  îmi  lasă  urme  roșii  pe  piele  de  la  atâta  șters,  dar  nu-i  bai.  Un  puf  de  fond  de  ten,  unul  mic  de  tot  de  pudră,  o  dungă  de  creion,  gri,  un  punct  alb  la  colțul  ochiului,  un  strat  de  rimel  și  câteva  picături  de  parfum.  Rujul  mai  poate  aștepta,  măcar  până  mă  îmbrac.
Hopaaa  ...  în  drum  spre  dormitor,  m-a  pocnit.  Păi  nu  mi-am  luat  eu  și  o  pereche  de  pantofi  de  damă  roșii,  dar  roșii  ca  focul  ce  mă  arde  pe  mine,  în  interior,  atunci  când  văd  asemenea  minunății  în  magazine?  




Și  cum  să-i  las  acasă,  tocmai  pe  ei?  Și-atunci,  eu  cu  ce  mă  îmbrac?
-           Iubi,  eu  cu  ce ...
-          Iubi,  draga  mea  dragă,  eu  aș  merge  cu  tine  până  la  capătul  lumii  și  așa,  doar  în  prosop,  dar  nu  cred  că  soția  oaspetelui  nostru  va  fi  încântată  de  idee.  Și,  apropos,  au  trecut  cele  cinci  minute,  te  rog  frumos,  grăbește-te!
Pantalonii  au  intrat  singuri  pe  mine,  dar  bluza  ...  dacă  iau  pantofii  roșii  de  la  Gino  Rossi,  evident,  trebuie  să  iau  altă  bluză,  nu-i  așa?  Și  uite  cum,  pe  nedrept  uitata  mea  bluză  gri  de  la  Mango  își  face  intrarea,  triumfală,  în  scenă.


-           Tu  cu  ce  te-ai  îmbrăcat?  țip  eu  din  dulap.
-          Cu  haine,  vine,  prompt,  răspunsul
Smucesc  ușa,  înregistrez  costumul  gri  cu  cămașa  cu  o  idee  mai  închisă  la  culoare  și  cu,  eee,  am  uitat  că  și  el  are  o  pereche  de  pantofi  pentru  bărbați,  nou-nouță.
Bluza  roșie  reintră  în  scenă,  pantofii  roșii  zboară,  iar  cei  gri  triumfă.

Și,  în  timp  ce-mi  închid  poșeta  mea  Nobo  preferată,  după  ce,  în  prealabil  zvârlisem  în  ea  rujul  roșu  ca  boaba  de  zmeură  care-mi  colorează  buzele,  mă  întorc  spre  jumătatea  mea  și  zic:
-           Ai  văzut  că  m-am  încadrat  în  timp?
-          Da,  dragă,  răspunde  el  în  timp  ce  încuie  ușa  în  urma  noastră.


Nu  vă  mai  spun  că  seara  a  fost  un  succes  și  că  eu,  acum,  triumfătoare,  scutur  bine  de  tot  cardul  cu  prima  soțului  meu,  pe  care,  apropos,  mi  s-a  părut  doar,  sper  că  mi  s-a  părut  doar  că  l-am  auzit  mustăcind:  care  timp,  iubito,  că  mai  aveam  cinci  minute  și  se  închidea  restaurantul ...


Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!

vineri, 24 noiembrie 2017

Poveste chinezească

           Floare  de  Bujor  își  netezi  poalele  rochiei.  Trupul  ei  delicat  părea  și  mai  fragil  în  fotoliul  mult  prea  mare  și,  stingherită,  își  aranja  mereu  cutele  rochiei.  Eolan  o  mângîie  ușor  pe  mână.  Stătea  drept,  ca  un   școlar  timid,  pe  scaun,  lângă  fotoliul  ei  și,  din  când  în   când,  se  apleca,  o  mângâia  ba  pe  mână,  ba  pe  frunte,  ba  pe  părul  negru,  negru  ca  smoala  și  apoi  își  relua  poziția  rigidă.  Parcă  era  o  păpușă  de  lemn  cu  arc,  la  care  îi  răsucești  cheița,  se  învârtește  de  două-trei  ori  și  apoi  rămâne  la  fel  de  țeapănă  ca  ciotul  din  care  fusese  cioplită. 
            De  partea  cealaltă  a  mesei,  lângă  mine,  Generalul  părea  mai  relaxat.  Își  mai  răsucea  și  el  mustața,  din  când  în   când  și  zâmbea  când  Eolan  se  apleca  spre  fată.
            Muream  de  curiozitate  să  le  aflu  povestea.  Mă  pomenisem  cu  ei,  așa,  pe  nepusă-masă,  la  crăpatul  zorilor:  au  bătut  încet  la  ușă  și  au  intrat  cuminți,  pe  rând -  întâi  Generalul,  apoi  Floare  de  Bujor  și   Eolan,  ultimul. 
            Nu  mai  avusesem  niciodată  musafiri  din  China.  Ce  să  spun?  Cum  să  spun?  Cu  ce  să-i  omenesc,  că  doar  erau  prima  oară  în  casa  mea  și  așa-i  tradiția,  pui  omului  dinainte  bucate  și  băutură,  că  o  fi  flămând  și  însetat,  mai  ales  de  la  așa  drum  lung,  nu?
            Vocea  Generalului  zdrăngăni  paharele  din  minibarul  de  deasupra  chiuvetei:
-           Știi  de  ce  am  venit  la  tine,  nu?
Și  dacă  aș  fi  știut,  tot  n-aș  fi  fost  în  stare  să  scot  un  cuvânt.  Mi  se  uscase  gâtul  de  emoție,  iar  limba  mi  se  umflase  așa  de  tare,  că  simțeam  cum  mă  sufoc  puțin  câte  puțin.  Sau  așa  mi  se  părea.
-                       Mda ...  m-am  gândit  eu.  Să-ți  spunem  noi,  atunci.  Eu  sunt  Generalul,  după  cum  bine  ți-ai  dat  seama.  Ea  este  Floare  de  Bujor,  iar  el,  bravul  Eolan.  Suntem  aici  pentru  că  ne-ai  chemat.
-                      Ci..ci...cine,  eu?  abia  am  reușit  să  îngaim.
Generalul  a  arătat  cu  degetul  spre  coșul  meu  de  gunoi:  un  colț  de  la  cutia  de  mâncare  chinezească  din  ajun,  se  ițea,  turtit  și  obraznic. 
-           Mai  locuiește  cineva  cu  tine?  tună  el.
Am  negat,  scuturându-mi  capul  așa  de  tare,  încât  aproape  că  mi  se  blocase  gâtul  într-o  parte.
-                       Ai  comandat  aseară,  de  la  Wu  Xing, douăsprezece  cutii  cu  mâncare  pentru  prietenii  tăi  și  n-au  venit.  Niciunul.  Este  adevărat?  Este!   Atunci,  cum  poți  face  Share  and  Play  de  una  singură???
Am  fost  sigură,  sigură  că  voi  avea  nevoie  de  lecții  temeinice  pentru  a  reuși  să-mi  închid  gura  și  s-o  păstrez  așa.
-                      Dacă  le  pui  pe  toate  pe  masă,  împreună  cu  cele  patru  perechi  de  bețișoare,  ne  jucăm  noi  cu  tine  și  îți  spunem  și  povestea  noastră.
În  graba  mare,  am  răsturnat  scaunul  pe  care  stăteam,  am  salvat  în  ultima  clipă  de  la  o  moarte  sigură  vaza  de  pe  frigider  și  m-am  împiedicat  de  colțul  covorului.
Peste  obrajii  de  porțelan  ai  Florii  de  Bujor  se  rătăcise  o  boare  de  roșeață  și  un  zâmbet   abia  ascuns.
În  timp  ce  vorbea,  mâinile  Generalului  se  mișcau  amețitor,  așezând  cutiile  goale  după  un  algoritm  doar  de  el  știut. 
-                       Departe,  departe,  într-un  sat  micuț  din  cea  mai  frumoasă  țară,  pe  malul  sfânt  al  Fluviului  Galben,  trăia  un  senior.  Bogat,  foarte  bogat,  dar  rău  și  neîndurător.
Pe  fața  de  masă  cu  margarete  din  bucătăria  mea,  răsări  o  mustață  aprigă,  urmată  de  doi  ochi  oblici,  exact  cât  două  bețișoare.

sursa  foto:

-                       Seniorul  avea  un  fiu.  Curajos,  cinstit,  bun  și  frumos  ca  floarea  de  lotus,  iar  mâna  Generalului  mătură  chipul  cel  rău  și  desenă,  din  cutiile  răsucite,  o  floare  albă.
Eolan  se  ridică  în  picioare  și  se  înclină  ceremonios  în  fața  mea. 
-                       Într-o  zi  de  primăvară  crudă,  când  cireșii  se  porneau  a  înmuguri,  porni  feciorul  cu  alaiul  său,  la  o  plimbare  prin  ținutul  stăpânit  de  tatăl  său.  Și  ajunse,  într-un  fapt  de  seară,  într-un  sat  sărac  și  depărtat  de  miezul  lumii.  L-au  primit  sătenii  cu  mare  drag,  așternându-i  la  picioare  tot  avutul  lor  sărman.  Doar  că,  ascunsă  după  ușa  unei  colibe,  Floare  de  Bujor  strălucea  asemeni  unei  zeițe.  Iar  bravul  Eolan  se  îndrăgosti  pe  loc,  fără  putință  de  scăpare  din  ghearele  iubirii. 
Floare  de  Bujor  ridică  spre  mine  cei  mai  limpezi  ochi  pe   care-i  văzusem  până  atunci.  Și  cei  mai  îndrăgostiți.
-                      Mânia  seniorului  nu  a  cunoscut  limite.  Au  pierit  de  mâna  lui  toți  cei  care-l  urmaseră  pe  fiul  lui  și,  dacă  nu  m-aș  fi  împotrivit  cu  strășnicie,  poate  că  ar  fi  pierit  și  el.  Blestem  aspru  a  aruncat  asupra  noastră:  să  nu  ne  găsim  liniștea,  să  colindăm  până  la  sfârșitul  lumii,  fără  să  ne  statornicim  niciunde.  Dar,  Floare  de  Bujor  avea  un  ajutor  nesperat:  bunica  ei,  cea  mai  mare  și  mai  minunată  vrăjitoare  din  întreaga  țară.
Nu  pot  să  dezleg  blestemul  din  ură,  dar  îl  pot  îmblânzi.  Fie,  veți  rătăci,  dar  veți  împărtăși  iubire,  înțelegere  și  respect,  oriunde  v-ar  purta  pașii.  Să  ai  grijă  de  copiii  mei,  Generale,  să-i  păzești  de  cele  rele  și  necunoscute!
Iar  cutiile  întruchipară  soarele,  două  flori  roșii  și  două  inimi  înlănțuite.  Conduse  de  mâna  pricepută  a  Generalului,  bețișoarele  se  aliniară  într-un  mesaj  pe  care  nu-l  puteam  citi,  dar  pe  care  l-am  înțeles  imediat. 
Floare  de  Bujor  se  aplecă  spre  masă,  amestecă  toate  cutiile  ca  pe  niște  cărți  de  joc  și,  cât  ai  clipi,  pe  masă  apăru  o  inimă  mare,  iar  în  centrul  ei,  un  castel.
-                       Da,  da,  știu,  aproape  că  am  sărit  eu  de  pe  scaun.  Casa  voastră,  palatul  vostru,  este  în  inima  voastră,  în  iubirea  nemăsurată  pe  care  o  simțiți  unul  pentru  celălalt.
Eolan  se  înclină  în  fața  Generalului,  iar  cutiile  se  așezară,  parcă  singure:  o  sabie  mare  și  un  scut  sub  care  se  ascundeau  două  chipuri.
-          Generalul,  ăsta  este  Generalul,  m-am  trezit  eu  țipând.   El  vă  apără,  ca  un  scut!
Toți  trei  se  uitau  acum  la  mine  și  așteptau.  Este  rândul  meu,  m-am  gândit,  dar,  dacă  o  fac,  ce  se  întâmplă  cu  ei?  Pleacă?  Dispar?  Se  topesc  în  zări  necunoscute  și  reci,  urmându-și  soarta?
-                       Nu-ți  fie  teamă,  vorbi,  pentru  prima  dată,  Floare  de  Bujor.  Urmează-ți  inima  și  va  fi  bine!
Afară,  toamna  tăcea.  Nu  ploua.  Nu  cădea  nicio  frunză,  nu  fâlfâia  nicio  aripă  de  pasăre  întârziată  în  drumul  spre  țările  calde.  În  așteptarea  asta  înfrigurată,  și  timpul  încremenise.    
Iar  cutiile  se  așezau  singure,  mânate  de  cine  știe  ce  resort  tainic,  fermecat,  la  fel  ca  povestea  fermecată  a  misterioșilor  mei  musafiri:  un  drum  curat,  mărginit  de  flori  de  bujor  roșu,  cu  doi  copii  ținându-se  de  mână  și  un  înger  păzitor  în  fața  lor.  Mai  rămăsese  o  cutie.   Am  desfăcut-o  încet,  cu  evlavie  și  am  iscat  o  mantie  moale,  cu  falduri  bogate,  pe  care  am  așternut-o  peste  toate,  învelindu-i  și  ocrotindu-i,  spre  binemeritată  și  netulburată  odihnă.
Am  visat,  oare?  Când  am  adormit?  Unde  și  cât? 
Pe  masă,  cutiile  goale  erau  aliniate  frumos,  cu  bețișoarele  rânduite  ca  străjerii  în  fața  unei  cetăți.    Iar  peste  cutii,  o  foaie  de  hârtie  cu  un  mesaj  scris  cu  necunoscutele,  pentru  mine,  caractere  chinezești.  Pe  verso,  însă,  am  putut  citi:
NU  UITA:  prietenii tăi trebuie doar să  facă  o  comandă  în  grup  la   mâncare WU XING (prin aplicație, online sau telefonic), să își aleagă apoi una dintre cele 4 provocări, să construiască provocarea aleasă folosind cutiile WU XING, să-i facă o fotografie „constructiei” WU XING, și să se înscrie în concurs. Pot  câștiga  marele  premiu  un  smartphone  Huawei  P10  Lite.
Până  atunci,  SHARE&PLAY  cu  bine,  dragă  prietenă  de  peste  timp!



 Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!

marți, 21 noiembrie 2017

Te rog frumos, hai să mai bei o cafea cu mine!

Dragă  mamă,

                        Aici,  jos,  pe  pământ,  nu  mai  e  toamnă.  Nici  iarnă  încă  nu-i,  că  mai  foșnește  încă  a  ruginiu  pădurea  în  Valomir,  chiar  dacă  rare  îi  sunt  lăutele  rămase  pe  crengile  zgribulite.

Valomir - din  arhiva  personală

            În  casă  e  cald  și,  uite,  ți-am  dus  fotoliul  la  fereastră,  să  poți  cuprinde  toată splendoarea  umărului  de  munte  pe  care  îl  poți  vedea  de  la  etajul  patru.  Stăteai  cu  cotul  pe  calorifer  până  simțeai  că  iei  foc  și  râdeai,  mamă,  râdeai  încântată  ca  un  copil.  Mereu  ți-a  plăcut  să  fie  cald,  frigul  e  bun  doar  două  zile,  cât  să  ți  se  facă  iar  dor  de  cald,  așa  ziceai,  mamă,  și  acum,  abia  acum  te  cred.
            
               Am  pus  de  cafea.  Bolborosește  în  ibric  și  stau  lângă  ea,  să  nu  dea  iar  în  foc,  că   sunt  meșteră  mare  la  asta.
            Pe  măsuță  sunt  trei  cești:  una  roșie,  una  verde  și  ceșcuța  ta  preferată,  albă  cu  inimioare,  cu  farfurioara  ei  ciobită.  
                Am  vrut  să  o  arunc,  că  lucrurile  ciobite  sau  stricate  atrag  energiile  negative,  dar  te-ai  burzuluit  imediat  la  mine:
-                       Ia  mai  lasă-i  bolii  pe  chinejii  ăia  cu  făngfuiul  lor,  că  pe-asta  o  am  de   la  bunicul  meu,  Dumnezeu  să-l  ierte  și  e  singurul  lucru  rămas  de  la  el.  Tare  mult  m-a  iubit  el  pe  mine  și  eu  pe  el  și  tu  vrei  să  arunci  asta  la  gunoi!
Uite-o,  mamă,  n-am  aruncat-o!  Și  cum  adică,  pentru  cine  este  ceșcuța  verde?  Mai  întrebi?  Pentru  omul  meu,  mamă,  care  vine  acasă  înfrigurat,  frecându-și  palmele  mari  și  aspre  spre  încălzire,  palmele  lui  pe  care  de-abia  le  cuprind  și  care,  nu  știu  prin  ce  miracol,  devin  calde  și  catifelate  ca  o  boare  de  mătase  atunci  când  îmi  cuprind  ceafa  ca  să  mă  sărute.  Ei,  ei,  doar  nu  ți-o  fi  rușine  că  vorbesc  așa!  Te  știu  eu  că  ești  pudică,  mai  ceva  ca  o  fecioară  și  că  nu-ți  place  să  vorbești  despre  sentimente!
N-am  uitat  că   ore  în  șir  îmi  priveai  frământările  de  adolescentă  îndrăgostită,  ori  de  câte  ori  omul  iubit  întârzia  sau  era  pornit  la  drum  lung  și  anevoios.
-                       Fata  mamii,  spuneai,  nu-i  bine  să  fii  așa  pierdută  într-un  singur  om,  că  mult  ai  să  suferi  în  viață.  Ce  știe  biata  ta inimioară  de  copil  zălud,  la  prima  ta  mare  dragoste?  Neștiute  sunt  căile  vieții,  fata  mea,  ai  grijă  de  inimă  ca  de  ochii  din  cap!
A  știut,  mamă,  inimioara  mea  a  știut  și  n-a  greșit!  


cafea
cafea 

              Și,  uite,  torn  cafeaua  fierbinte,  aromată,  dulce  doar  cât  să-ți  păcălească  amarul  de  pe  limbă  și  te  aștept,  mamă,  te  aștept  la  o  cafea!  Mmmm,  miroase  ...  ce  să  mai  spun ...  am  cumpărat,  aseară,  o  pungă  de  cafea  boabe  și,  cu  râșnița  veche,  găsită  în  dulapul  ăla  roșu, din   bucătăria  ta,  am  măcinat-o  încet,  cu  grijă,  atentă  să  sfărâme  fiecare  boabă  în  parte,  așa  cum  m-ai  învățat.  Gustul  trebuie  adunat  de  la  toate  boabele,  că  numai  așa  rămâne  și  parfumul  lor  intact.  Nu  se  desparte  unul  de  celălalt,  nu-i  așa?
Azi  n-am  băut  cafea  la  birou.  Nu  m-a  lăsat  inima  să  stau  la  taclale  cu  colegele  mele,  cu  monodozele  de  cafea  obișnuite.  M-am  grăbit  să  ajung  acasă  și  să  vă  aștept  pe  amândoi,  cu  ceștile  pline  ochi  cu   licoarea  de  aur  topit.   Și  să  te  rog  frumos,  mamă,  să  mai  bei  o  cafea  cu  mine.  Cu  noi  doi.   
Să  povestim  amândouă  și  să  râdem  de  întâmplări  vechi,  dragi  sufletului  nostru.  Să  ne-amintim  prima  noastră  cafea  băută  împreună,  atunci  când,  în  toiul  unui  ger  năprasnic,  te-ai  pomenit  cu  mine  acasă,  fugită  de  la  internat,  dezamăgită,  ba  nu,  disperată  chiar,  de  primul  meu  eșec  în  dragoste.  Îl  aflasem  la  colțul  cantinei  cu  alta,  dintr-a  douăsprezecea,  pe  când  eu  eram  abia  într-a  unsprezecea.  Ce  nemernic,  fata  mea,  dar  el  pierde,  să  știi.  Hai  să-ți  dea  mama  ceva  bun.  Primisei  o  pungă  de  cafea  boabe,  pe  vremea  aceea  era  delicatesă  și   voiai  să  o  păstrezi  pentru  Crăciun.  Ai  desfăcut-o  încet,  ca  un  ritual  și  atunci,  în  seara  aia,  am  băut  prima  mea  cafea.  Prima  din  viața  mea.  Nu  contează  că  în  noaptea  aia  nu  am  mai  putut  să  dorm,  contează  doar  că  am  stat  amândouă  față  în  față,  că  plânsul  meu  din  dragoste  rănită  s-a  transformat,  pe  nesimțite,  în  povești  din  tinerețea  ta,  cu  o  fată  frumoasă,  cu  păr  lung,  care  cânta  dumnezeiește  și  care  s-a  îndrăgostit  de  un  băiat,  s-a  măritat  și  ne-a  făcut  pe  noi,  pe  mine  și  pe  fratele  meu.  Eu  nu  am  părul  lung,  mamă,  nu  te-am  moștenit!
A,  apropo  de  păr!  Mai  știi  ce  tare  te-ai  supărat  când  m-ai  văzut  tunsă  chilug?  Eu  eram  încântată  până  la  cer  și  înapoi,  dar  tu  te-ai  întors  spre  omul  meu  și  i-ai  zis:
-                       Da,  bine  măi,  băiete,  de  ce  o  lași  să  se  sluțească  în  halul  ăsta?  Eu  ți-am  dat  fată  frumoasă,  cu  păr,  și-acum  parcă-i  un  băietan  de  la  stână?!

M-am  tuns,  mamă,  iar  m-am  tuns,  că  a  nins  și  peste  tâmplele  mele  și  nu-mi  mai  stă  bine,  femeie  serioasă,  cu  plete-n  vânt,  ca  la  codanele  zvârluge  de  liceu!

Se  răcește  cafeaua,  mamă!  Te  rog,  frumos,  hai  să  mai  bei  o  cafea  cu  mine!


arhiva  personală

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!