luni, 31 octombrie 2016

Eu nu am carnet de conducere. Încă...

               Eu  nu  am  carnet  de  conducere  şi,  inițial,  nici  nu  mi  l-am  dorit.
            Pentru  mine,  călătoria  ideală  este  cea  în  care  pot  să  mă  uit  în  tihnă  pe  geam,  să  număr  copacii,  păsările  şi  animalele  de  pe  câmpiile  nesfârşite,  să  urmăresc  incredibila  dantelă  sculptată  în  munţi  de  Jiu,  de  Olt  sau  Dunăre,  să  arunc  cu  pietre  imaginare  în  luciul  nesfârşit  al  mării  sau  să-mi  închipui,  nestingherită,  scene  simple  şi  curate  de  viaţă  din  casele  înşirate,  ca  mărgelele,  pe  şosea.  Şi  cum  omul  meu  este  şofer  cu  experienţă  şi  cu  drag  de  maşină  şi  tot  ceea  ce  presupune  ea,  nu  m-am  lovit  niciodată  de  nevoia  de  a  conduce  singură.

Șosea


            Sunt  momente  în  viaţă,  însă,  în  care  faptul  că  depinzi  de  ceilalţi  să  te  ducă  undeva,  poate  face  o  diferenţă  crucială  între  siguranţă  şi  nenorocire,  ba  chiar  între  viaţă  şi  moarte.
            S-a  întâmplat  într-o  iarnă  cumplită,  acum  vreo  trei  ani,  pe  când  soţul  meu  era  plecat  în  Germania,  în  delegaţie,  iar  eu  trebuia  să  ajung  neapărat  în   Oltenia,  deşi  buletinul  meteo  înscrisese,  deja,  cod  roşu  de  viscol  şi  ninsori  tocmai  în  zona  în  care  mergeam.  Am  pornit  la  drum  şapte  persoane  înghesuite  într-un  jeep,  cu  speranţa  că  proverbiala  eroare  a  meteorologilor  îşi  va  coborî  binecuvântările  şi  asupra  noastră.  N-a  fost  să  fie  aşa.
            Şi  iadul  a  coborât  pe  pământ,  alb  strălucitor,  o  mare  de  lapte  în  faţă,  în  spate,  în  stânga  şi  la  dreapta,  cu  vânt  atât  de  puternic  încât  era  imposibil  să  deschidem  uşa  să  coborâm  din  maşină.  Nu  puteam  nici să  ne  oprim, pentru  că  exista  riscul  să  fim  loviţi  de  altă  maşină  care,  aşa  cum  noi  nu  o  puteam  vedea  pe  ea,  nici  ea  nu  ne  putea  observa  în  timp  util.  Şi-apoi,  cum  opreai?!
            Şi  inevitabilul  s-a  produs:  ce-o  da  Domnul,  aşa  m-am  gândit  când  am  închis  ochii  şi  am  aşteptat  impactul  cu  cealaltă  maşină.  Şapte  oameni  buimăciţi  de  iminenţa    nenorocirii,  care  s-au  lăsat  în  voia  destinului,  să  oprească  el  şi  maşina  în  care  eram  şi  maşina  în  care  urma  să  intrăm  abrupt,  implacabil,  ca  un  vis  negru  şi  urât  răsărit  din  atmosfera  de  vată  care  ne  înconjura. 
            Vinovat,  fără  drept  de  contestaţie,  şoferul  nostru,  care  şi-a  pierdut  simţul  de  orientare  şi  controlul  volanului.  A  rătăcit  drumul  și  până  ne-am  revenit,  pierdusem  prea  mult  timp  și  intrasem  direct  în  noapte  și  în  codul  roșu  anunțat.  E  adevărat,  pagubele  au  fost  doar  materiale,  fără  victime  omeneşti,  doar  câteva  vânătăi,  zgârieturi  şi  ceva  mai  multă  sperietură.  Dar  ce-o  fi  fost  în  sufletul  celor  care  circulau  regulamentar  şi  prudent,  în  condiţii  de  viscol  şi  gheaţă –sticlă  pe  şosea,  când  au  văzut  ditamai  jeep-ul  că  intră  direct  în  ei?
            Mulţumeşti  Domnului  că  toată  lumea  trăieşte  şi  te  concentrezi  pe  lucrurile  imediat  necesare:  poliţie,  ambulanţă,  remorcare,  asigurare,  reparații.

            Sunt  trei  ani,  uite,  de  când  nu  m-am  mai  urcat  într-o  mașină  condusă  de  altcineva  decât  de  soțul  meu.  Mai  ales  pe  timp  de  iarnă.  Dar  acum,  el  trebuie  să  lucreze  în  Germania  și  eu să  rămân  acasă.  Și  mă  tot  bate  la  cap  să  fac  școala  de  șoferi  și  să-mi  iau  carnetul  de  conducere  cât  mai  este  el  în  preajmă,  să  mă  poată  ajuta.
-                       Nu-ți  fie  teamă,  ai  să  vezi  că  te  descurci,  tu  întotdeauna  ai  fost  prudentă  și  calculată!
-                      Cum  să  mă  descurc,  ești  nebun?  Hai,  poate  că  o  să  învăț  să  merg  pe  șosea,  la  drum  întins,  dar  cum  o  să  parchez,  cum  o  să  dau  eu  în  spate,   iar  de  depășire...  pfuiii, exclus,  cine  se  grăbește,  drum – bun,   să  treacă  el  de  mine,  că  eu  ultima  înțepenesc. 
După  vreo  trei  săptămâni  de  hai,  măcar  încearcă  de  la  el  și  nu,  mulțumesc,  există  transport  în  comun  de  la  mine,  mă  pomenesc  într-o  după – amiază  că  vine  să  mă  ia  de  la  serviciu,  cu  mașina  noastră,  un  Ford  Focus  argintiu,  proaspăt  spălată,  dichisită  și  parfumată.  Iar  de  undeva  de  sub  bord,  dintr-un  ecran  negru  nou – nouț,  pe  care  nu-l  mai  văzusem  până  acum,  picura  alene  vocea  caldă  a  lui  Ed  Sheeran.


-           Ai  cumpărat  casetofon  nou?  mă  trezesc  întrebând.
-                      Nu,  dragă,  așa  arată  un  casetofon?  Acesta  este  un  sistem  de  navigație  auto multimedia,  care  te  va  ajuta  să-ți  învingi  teama  și  să  conduci  în  siguranță. 
-                      Și  cum  crezi  tu  că  mă  ajută  nimicură  ăsta  negru  să  conduc???
-                      Pe  nimicură  ăsta,  cum  îl  numești  tu,  l-am  cumpărat  de  la  Edotec,  care  este  magazinul  online  cu  peste  3500  de  produse  In  Car  Entertainment  disponibile.
              No,  dacă  n-am  avut  de  lucru,  acum  mi-am  găsit,  că  odată  stârnită  o  discuție  despre  mașini,  componente,  gadgeturi  și  alte  alea,  pas  de-l  mai  oprește.  Enciclopedie  ambulantă  și  mai  multe  nu.                        -  L-am comandat acum două zile, a și venit și am primit și suport tehnic pentru instalare. Și transportul a fost gratuit, să știi. De fapt, acesta este un sistem de navigație dedicată pentru Ford, cu radio, touchscreen de 6.2”, bluetooth pentru carkit, DVD, USB Player și sistem de GPS special, de înaltă precizie, care te ajută prin planificarea călătoriei din timp și partajarea rapidă și ușoară a informațiilor legate de destinație.    




                                                  
            -  Bun, bun, dar parcarea?
           -  Ăsta este cel mai important lucru, doar nu crezi că l-ar fi lăsat pe dinafară! Are și sistem de parcare inteligent: intrare video pentru cameră de mers cu spatele pentru percepție precisă asupra drumului din spate: la comutarea în marșarier, sistemul va cupla automat camera. Iar camera marșarier este cadou! 










            Vezi ce bine se aude melodia ta preferată? Pentru că are și tehnologie de procesare audio de calitate excepțională și acestea sunt doar câteva dintre aplicații.





           -  Dacă e să te cred pe cuvânt, mașina noastră merge singură, ce nevoie mai am de carnet!!
           -  Lasă, lasă, nu mai exagera, că nu este cazul! Te bagi sau nu?
           -  Ok, hai să facem o tură de probă și mai vedem!

           Eu nu am carnet de conducere. Încă.
           Dar mâine am examen. Țineți-mi pumnii strânși!



Articol scris pentru proba cu nr. 11 din cadrul competiției SuperBlog 2016, sponsor EDOTEC.

vineri, 28 octombrie 2016

A venit tata. Cu flori ...

Totul  a  pornit  de  la  cununia  mea  civilă.  Prin  anii  optzeci,  nu  găseai  nimic  prin  magazinele  patriei.  Și  nu  vorbesc  numai  despre  alimente,  ci  despre  tot,  inclusiv  articole  pentru  nunți.  Colindai  jumătate  de  țară  ca  să  afli  o  rochie  de  mireasă  cât  de  cât  potrivită  și  o  pereche  de  pantofi  de  Guban,  refuzați  de  soția  vreunui  activist  de  partid.  Despre  croitorese,  ce  să  mai  zic.  Ele  existau  și chiar  își  făceau  treaba  cu  vârf  și  îndesat,  doar  dacă  făceai  tu  rost  de  undeva,  pe  sub  mână,  de  un  material  mai  de  Doamne-ajută,  de  vreo  câțiva  metri  de  dantelă  sau  de  tul,  de  la  bișnițari,  că  altfel,  supraelasticul  te  mânca  până  și  în  fața  altarului.
Ne-am  căsătorit  civil  într-un  februarie  geros,  dar  geros  de  ne  scârțâiau  tălpile  pantofilor  noi  de  înghețate  ce  erau.  Poate  că  la  București,  sau  în  orașele  mai  mari  din  țară,  mai  găseai  florării  care  riscau  să  aibă  pregătite  niscaiva  cadouri   florale  adecvate  momentului.  Dar,  aici,  la  noi,  în  Valea  Jiului,  nici  pomeneală.  Așa  că  am  pornit  spre  starea  civilă  cu  mâinile  în  buzunare,  încercând  să  ne  menținem  tonusul  la  temperaturi  ridicate,  în  pofida  urgiei  de  afară.
De  unde,  de  neunde,  o  fată  venită  de  la  Petroșani,  mi-a  adus  cinci  garoafe  roz,  învelite  în  celofan. Mi-era  și  frică  să  le-ating,  de  teamă  să  nu  se  dizolve,  să  nu  dispară  în  aburii  zilei,  așa  cum  dispar  visele  frumoase  în  aburii  dimineții.
Eram  trei  cupluri  programate  să  se  căsătorească  în  acea  zi  și,  dintre  toate,  doar  eu  aveam  flori  în  brațe.  Am  intrat  primii  și,  pe  când  pășeam  bucuroasă  în  biroul  stării  civile,  am  auzit,  clar  și  răspicat,  cum  un  apropiat  al  perechii  cu  numărul  doi,  spunea:
-           Uite  la  asta,  are  flori,  de  unde  le-o  fi  luat?
Fier  roșu,  nu  alta,  așa  mi-au  trecut  cuvintele  astea  prin  inimă. La  ieșire,  pe  când  cealaltă  mireasă  era  gata  să  pășească,  la  rândul  ei,   în  birou,  am  prins-o  de  mânecă  și  i-am  întins  florile  mele.  S-a  oprit,  s-a  uitat  la  ele  și  apoi  m-a  îmbrățișat.  Noi  am  plecat,  ei  au  rămas.  Dar  nedumerirea  ei,  transformată,  într-o  clipită,  într-o  fericire  de  nedescris,  n-am  uitat-o  niciodată.




După  ce  părinții  mei  au  ieșit  la  pensie,  și-au  vândut  apartamentul  din  orășelul  nostru  de  la  poalele  Retezatului  și  au  cumpărat  o  căsuță  în  satul  natal  al  mamei,  în  Oltenia  însorită  și  prăfuită  pe  care  ea  a  iubit-o  atât  de  mult.
Grădinița  de  flori  din  față  a  răsărit  peste  noapte.  Înflorea  din  primăvară  până-n  primăvară,  parcă,  plină  de  toate  neamurile  de  flori,  pe  care  le  cumpărase,  le  primise,  le  furase,  le  cerșise  și  pentru  care  implorase  sau  schimbase  te  miri  ce,  numai  să-i  iasă  floarea  dorită.  Dar  ce  n-avea,  Doamne,  ce  n-avea...  adusese  din  Valea  Jiului  până  și  un  afin  și  un  zmeur,  cu  rădăcină  cu  tot  și  le  plantase  în  colțul  ei  de  rai.  Când  se  terminau  căpșunii  de  rodit,  se  înnegrea  afina  dulce  și  se  rumenea  zmeura  zemoasă...  când  se  ofileau  zambilele,  se  ridicau,  semețe,  lalele  galbene  și  roșii,  când  liliacul  se  întrecea  în  miros  spre  soare,  crinii  albi  își  deschideau  potirele  regale.  Iar  trandafirii ...  se  băteau  pentru  supremație  cu  crizantemele  zdrențuite  și  cu  tufănelele  amețitor  de  parfumate,  până  hăt,  aproape  de  prima  zăpadă.
Nu  era  nimeni  pe  toată  ulița  care  să  meargă  la  biserică,  la  nuntă,  la  școală,  la  priveghi,  oriunde,  fără  să  aibă  un  buchet  de  flori  de  la  mama.  Mama  împărțea  florile  așa  cum  împărțea  zâmbetele  și  rețetele  ei   fabuloase  de  tort  și  cozonac  fetelor  dornice  de  experimentat.

Grădină  cu  flori

Ori  de  câte  venea  la  noi  în  vizită,  primul  lucru  pe  care-l  căutau  ochii  mei,  erau  florile.  Ori  de  câte  ori  mergeam  noi  la  ea,  la  țară,  ne  umplea  portbagajul  cu  de  toate,  de,  ca  mama,  dar   primul  lucru  pe  care-l  băgam  în  mașină,  erau  florile.    Și  fiindcă  erau  multe,  foarte  multe,  întotdeauna  le-am  împărțit  cu  drag  prietenelor  mele.  Se  lumina  biroul,  se  duceau  pe  pustii  stresul  și  oboseala,  cu  o  ulcică  de  pământ,  adusă  tot  de  la  mama,  evident,  plină  ochi  cu  cârciumărese  colorate,  sau  cu  lăcrămioare  delicate,  sau  narcise – nvolburate.



Și  a  plecat  mama.  S-a  dus  să  doarmă,  un  pic,  în  deal,  lângă  părinții  ei.
A  rămas  tata  să  aibă  grijă  de  grădiniță.  Ia  drumul  cimitirului  tot  la  două  zile  odată,  că  e  bătrân  și  el  și  nu  mai  poate   urca  dealul  în  fiecare  zi.  Și  duce  cu  el  flori  multe,  multe,  de  nu  mai  este  niciun  alt  mormânt  mai  împodobit  decât  al  mamei.  Și  iarna,  când  grădinița  doarme,  cumpără  flori  de  la  oraș  și  i  le  duce.  Are  el  un  prieten,  patronul  magazinului  de  la  șosea,  nu  departe  de  casa  noastră,  care  are  calculator  conectat  la  internet  și  care  l-a  învățat  să  comande  buchete  de  flori  de  la  florărie  online.
A  învățat  tata  să  butoneze  și  să  caute  cele  mai  frumoase  aranjamente  florale,  pe  care  le   comandă  și  pe  care  i  le  duce  apoi,  mândru,  mamei.


Mă  credeți  dacă  vă  spun  că  el  m-a  scos  din  încurcătură  când  trebuia  să  mergem  la  o  nuntă  în  alt  oraș,  departe,   și  eram  disperată  că  nu  știam  cum  să  rezolv  cu  florile?
-                       Lasă  că  te  rezolvă  tata,  fata  mea,  nu  dispera:  uite,  acușica  mă  duc  și  intru  pe  un  atelier  de  design  floralOlla.ro, care  mi-a  plăcut  mie  foarte  mult  și  până  ajungi  tu  la  nuntă,  florile  sunt  acolo  deja. 

                                                                  




Primăvara  trecută,  la  firma  noastră  s-a  angajat  o  fată  nouă.  Tânără,  frumoasă  ca  un  înger  și  cu  ochi  mai  triști   decât  văzusem  vreodată  în  viața  mea.  Nu  vorbea,  nu  zâmbea,  răspundea  întotdeauna  politicos  și  nu  te  refuza  niciodată,  indiferent  ce  grozăvie  ai  fi  rugat-o  să-ți  aducă.  Se  zvonea  că-și   pierduse  de  curând  frățiorul,  victimă  a  unui  accident  de  circulație.  Se  oprea  doar,  câteodată,  și  se  uita  la  florile  de  pe  biroul  meu. Într-o  dimineață,  însă,  a  intrat  pe  ușă  roșie  la  față.  La  întrebările  mute  din  ochii  noștri,  a  început  să  plângă:
-                       Am  văzut,  ieri,  pe  cineva  cu  bujori  în  mână.  Azi -  dimineață  m-am  dus  să  cumpăr  și  eu  și  n-am  mai  găsit.  Aș  fi  vrut  să  trec  pe  la  cimitir...
Din  păcate  pentru  noi,  momentele  marilor  dureri  trec  aproape  neobservate.  N-am  dat  cine  știe  ce  importanță  momentului,  mi-a  părut  rău  de  ea  și  atât.  Lasă  că  duce  ea  alte  flori,  sau  găsește  altă  dată  bujori,  că  de-abia  de-acum  le  începe  sezonul.  Seara,  pe  când  vorbeam  cu  tata,  i-am  povestit  așa,  într-o doară,  de  fata  cea  nouă  și  de  supărarea  ei.
             După  vreo  două  zile  de  la  întâmplarea  cu  pricina,  pe  la  amiază,  ușa  biroului  se  deschide  încet.  Întâi,  am  simțit  mirosul.  Apoi,  am  recunoscut  găleata  roșie,  din  plastic,  cu  marginea  un  pic  strâmbă.
           



           Venise tata, cu flori. Adică... toată grădina!
          Venise cu trenul, din Oltenia, purtând în brațe o găleată plină de bujori și lămâiță. În tot biroul mirosea a dor de mama, a ulița de la Bălănești, a bujori – îmbujorați în umbra gardului de uluci verzi. Și a lămâiță. Multă...
           - Nu vă deranjez, nu? Am adus cadouri florale, pentru domnițe supărate, a zis tata, așa cum îmi zicea mie ori de câte ori mă aflam bosumflată, suferind nespus din te miri ce toană sau dragoste neîmpărtășită la vremea adolescenței. N-or fi ele de la florărie din București, dar bujori în obrăjori tot vă aduc!
           Și, pentru prima oară de când o cunoșteam, ochii colegei noastre s-au întors la viață. 
           A luat un bujor din găleată și l-a mirosit.
           - Parcă picură speranță din frunzele astea magice, a reușit ea să îngaime.
          Cum să nu, că doar venise tata! Cu flori ...


Articol  scris  pentru  proba  nr. 10  din  cadrul  competiției  SuperBlog  2016!




            

joi, 27 octombrie 2016

De ziua ta...

         Când  e  ziua  ta,  mă  bucur  mai  mult  decât  te  bucuri  tu.
         Când  e  ziua  ta,  te  alint  mai  mult  decât  te  alinți  tu.
         Când  e  ziua  ta,  te  iubesc  mai  mult  decât  în  celelalte  zile,  în  care  te  iubesc mai  mult  decât  știi  tu.

         Și-acum,  azi???  Cum  să  te  alint???  Cum  s-ajung  la  tâmplele  tale,  să  suflu  încet  pe  ele,  să  se  ducă  durerea  și  apăsarea?  Cum  să  ajung  la  pleoapele  tale,  să  le  îngrop  în  dezmierdări,  să  se  ducă  negura  de  pe  ele?  Cum  să-ți  ating  vârful  nasului  cu  mireasmă  de  octombrie  mofturos,  care  are  o  zi  dulce  ca   mustul  și  una  aspră  ca  gutuia  pântecoasă  de  pe  dulap?

         Distanța  pune  limite  atingerilor,  dar  niciodată  dorului.
         Depărtarea  așterne  voaluri  brumate  peste  nerăbdarea  ochilor  mei,  dar  niciodată  peste  povestea  inimii.

         La  mulți  ani,  dragul  meu!




miercuri, 26 octombrie 2016

Mirosea a copilărie, a foc de lemne în sobă, a povești spuse de bunica...

            Străbunicul  era  administrator  de  moșie,  într-un  sat  prăfuit  din  Oltenia.  
           În  buna  tradiție  a moșierilor  pământeni  de  pe  la  1900,  și  boierul  care  stăpânea  satul  cu  pricina  își  trăia  traiul  și  mânca  mălaiul  numai  pe  la  Paris.  Așa  că  străbunicul  meu  era  șeful  de  conjunctură,  care  tăia  și  spânzura  după  plac.
            Își  durase  casă  trainică,  din  cărămidă  frământată  cu  picioarele  goale  de  femeile  de  la  vale,  îmbrăcate  doar  cu  cămășuțe  scurte   și  înflorate  ca  lanul  de  grâu  năpădit  de  maci  în  miezul  lui  august  și,  apoi,  arsă  în  cuptorul  mare  și  pe  jumătate  huruit  de  atâta  folosință. 

            Avea  ferestre  înalte,  lucru  rar  pe  atunci,  uși  din  lemn  cu  ochiuri  de  sticlă  colorată  și  o  prispă  largă,  cu  stâlpi  groși  și margini  înțesate  de  cratițe  și  oale  de  lut  sparte,  în  care  înfloreau  bogăție  de  mușcate  de  toate  culorile.  Acolo  m-a  învățat  pe  mine  bunica,  buna  mea  dulce  și  dragă,  fiica  administratorului,  nuanțele  culorilor:  frez,  corai,  bleu,  galben – ibrișin,  alb,  verde-nchis,  verde-deschis,  albastru  ca  cerul.

mușcate

           Iar  iarna...  bunica  ne  cocea  felii  de  gutui  pe  plita  din  bucătărie  și  fierbea  boabe  de  porumb  în  oala  pictată  cu  linii  frânte  albastre,  pe  care  o  cumpărase  de  la  bâlci,  de  Sfântă  Măria  Mare.  Zicea  că  liniile  frânte  sunt  ca  valurile  mării.
-           Da,  ai  fost  la  mare,  buni?  întrebam  cu  ochii  și  urechile  la  ea  și  cu  palma  făcută  căuș  ca  să  încapă  cât  mai  multe  boabe.
-          Ehe,  soricica  mea,  am  tot  auzit  despre  ea,  dar  de  ajuns,  n-am  ajuns,  ofta  ea.
Moșierul  le  făcuse  cadou  de  casă  nouă  un  set  de  mobilă  pe  care  el  nu  o  mai  folosea.  O  schimbase  cu  una  modernă,  adusă  de  prin  străinătățuri,  iar  cea  veche  luase  drumul  satului  nostru:  un  pat  mare,  mare,  cum  nu  mai  văzusem  până  atunci,  cu  baldachin  de  mătase  vernil,  o  comodă  cu  sertare  sculptate  cu  îngerași  și  trandafiri,  o  vitrină  cu  margini  rotunjite,  cu  același  model  sculptat   pe  ușițe  și  pe  marginea  rafturilor  și  un  șifonier  pântecos,  piesă  de  senzație  și  de  rezistență,  ai  cărui  îngerași  erau  cât  ușa  de  mari,  cu  ochișori  negri  și  părți  anatomice  explicite,  pe  care  mă  prefăceam  că  nu  le  observ,  roșie  în  obraji  și  cu  ochi  alunecoși,  ori  de  câte  ori  se  întâmpla  mama  sau  bunica  prin  preajmă. 
  Un  vis,  o  minunăție  din  lemn  de  nuc,  cu  mânere  grele,  de  alamă,  pe  care  mama  a  păstrat-o  ca  pe  ochii  din  cap  și  pe  care  am   îngrijit-o  și  eu  cât  am  putut,  după  ce  am  moștenit  casa.
Viața  ne-a  aruncat  departe,  hăt,  în  lumea  largă,  pe  mine  și  pe  soțul  meu  și  ne-a  adunat  de  pe  drumuri  abia  atunci  când  și  mama  a  plecat  să  se  odihnească  lângă  părinții  și  bunicii  ei,  în  cimitirul  din   deal.
Ne-am  întors  în  Oltenia  hotărâți  să  vindem  casa  și  să  ne  tragem  lângă  copiii  noștri,  în  capitală,  să  le  fim  aproape  până  când  vor  termina  cu  școlile  și  se  vor  așeza  și  ei  la  casele  lor.  
N-am  mai  plecat.  Casa  veche,  cu  giurgiuvele  mâncate  de  carii,  cu  tencuiala  de  la  colțuri  demult  hrană  timpului  necruțător,  cu  mărul  bătrân  sprijinit  într-o  rână  de  acoperișul  aplecat  spre  grădinița  unde,  altădată,   lalelele  și  narcisele,  zambilele  și  stânjeneii,  tufănelele  și  crizantemele  zdrențuite  se  mânau  una  pe  alta  spre  înflorire,  casa  veche  ziceam,  mirosea  a  copilărie,  a  foc  de  lemne  în  sobă,  a  povești  spuse  de  bunica  și  de  mama,  în  timp  ce  bărbații  ascuțeau  lame  de  topor  și  de  cuțit  și  se  prefăceau  că  nu  ascultă  balivernele  muierilor. 

Casa  părintească


Și  omul  meu,  ardelean  molcom,  care  șade  azi  și  vorbește  poimâine,  zice:
-           No,  o  facem  și  pe  aista,  amu,  că-i  vară  și  avem  timp  de  trabă.  Că  doară  n-om  sta  și  la  iarnă  cu  ferestrele  așe,  bunghite  și  cu  văpseaua  căzută  de  pe  zâduri.
Și  iac-așa  ne-am  pornit  noi  să  renovăm  și  să  îmbunătățim  casa  străbunicului  meu,  administrator  de  moșie,  să-i  redăm  strălucirea  de  odinioară  și  s-o  transformăm  în  căminul primitor  pe  care-l  știam  eu  în  fragedă  pruncie. 
Copiii,  tineri  școliți,  cu  idei  și  cunoștințe  despre  tot  și  toate,  ne-au  îndrumat:
-           Mamă,  prima  și  prima  dată  ai  nevoie  de  un  certificat  energetic,  pentru  că,  din  2013,  acest  certificat  este  obligatoriu  în  caz  de  cumpărare,  închiriere  sau  renovări  majore. De  o  asemenea  renovare  aveți  nevoie  voi,  pentru  asigurarea  căldurii,  confortului  și,  cel  mai  important  lucru,  pentru  a  avea  costuri  cât  mai  mici  la  iarnă.
-          D-apăi,  mă,  copii,  ăi  fi  auzât  și  eu  de  auditor  energetic,   care  vine  acasă  să-ți  determine  caracteristicile  termice  și  să  stabilească,  împreună  cu  tine,  soluții  de  modernizare  sau  reabilitare,  că  n-oi  fi  umblat  prin  lume  doară  așe,  de  flori  de  măr,  se  supără  soțul  meu.  Lasă  că  m-oi  descurca  și  eu,  dară  ce  credeți  voi?!
Și  eu  care-l  crezusem  doar  un  pensionar  cumsecade,  căruia  îi  plăcea  pălinca  din  prună  de  Bistrița,  pâinea  coaptă  în  țest  de  la  Oltenia  și  munca  dulce  de  la  prisaca  dintre  caișii  de  la  marginea  satului!
Zis  și  făcut.  S-a  descurcat,  a  făcut  totul  ca  la  carte.  
Și  așa  m-am  pomenit  eu  în  fața  țestului,  în   plină  vară,  făcând  cocoace  cu  brânză  de  capră,  așa  cum  învățasem  de  la  mama,  pentru  a  omeni  echipa  de  specialiști  veniți  de  la  București,  cu  aparatura  și  programele  lor  sofisticate,  să  ne  dea  o  mână  de  ajutor.
-          Și  care  este  prețul  auditului  energetic  ăsta  al  vostru,  măi  bărbate?  mă  pomenii  și  eu  vorbind.
-          Lasă,  femeie,  nu  te  băga  tu,  că  bine  ți-o  mai  fi  la  iarnă,  la  căldură!
     Aveam  să   aflu  la  timpul  potrivit  că  obținuse  un  certificat  energetic  ieftin  și  soluții  convenabile  la  toate  problemele  noastre.


Întâi  și  întâi,  a  înlocuit  toată  tâmplăria  exterioară,  ce-i  drept  veche  și  aproape  nefolositoare,  cu  una  din  PVC,  cu  un  profil  cu  multe  camere  ( mărturisesc  că  n-am  priceput  nici  acum  unde  sunt  camerele  alea  de  la  geam).  Apoi,  a  izolat  toți  pereții  exteriori  cu  polistiren  și,  la  sfârșit,  a  îmbrăcat  întreaga  casă  în  vopsea  albă,  de  părea  o  imensă  rochița-rândunicii  în  primele  clipe  ale  dimineții.
A  izolat  până  și  chepengul  greu  de  la   intrarea  în  beci,  singurul  mare  coșmar  al  copilăriei  mele  -  nu  înțelegeam  nici  în  ruptul  capului  ce  se  ascunde  în  butoaiele  mari,  aliniate  ca  la  paradă,  din  beci,  de  bunicul  ieșea  mereu  de  acolo  cu  mustața  strâmbă  dintr-o  parte  și  cu  ochii  aprinși  ca  tăciunii  din  focarul  sobei. 
E  cald  în  casă  și  e  bine.  Miroase  a  gutui  coapte  pe  plită,  pentru  că,  în  bucătărie,  n-a  dărâmat  soba  mare  din  teracota  cu  scene  de  vânătoare  în  basorelief,  moștenită  și  ea  de  la  boierul  cel  darnic. 

soba  de  teracotă


A  modificat-o  doar  puțin,  amplasând  în  interior  un  cazan  din  tablă  neagră  și  țeavă,  pentru  a  deveni  o  sobă  tip  centrală  termică,  utilizând  combustibil  solid.  Încălzește  bucătăria,  dar  și  celelalte  încăperi  din  casă,  legate  la  instalația  de  încălzire  centrală.

Mobila  veche  trosnește  din  când  în  când,  ca  un  oftat  de  aducere-aminte. 
Pe dulap  mai  rezistă  un  singur  îngeraș.  Celălalt  s-a  desprins  de  mult  și  s-a  pierdut  în  cine  știe  ce  cotlon. 



Articol scris pentru SuperBlog 2016, proba nr. 9, sponsor Enermed Impex SRL – www.avizez.ro





sâmbătă, 22 octombrie 2016

Bună dimineața, Kara!

             Haide,  știm  că  nu  dormi!  Știm  că  ții  ochii  închiși  pentru  că  îți  place  să-ți  curgă  lumina  de-a  lungul  trupului,  iar  razele  dimineții  să-ți  mângâie  pleoapele.  Tu  crezi  că  asta  îți  va  da  puterea  să  te  mai  ridici  încă  o  zi,  și  încă  una,  și  tot  așa,  în  speranța  că  vindecarea  va  veni,  în  sfârșit.  Puterea  e  în  tine,  Kara,  întotdeauna  a  fost,  n-ai  nevoie  de  artificii  ca  să  o  afli.
            Te  rugăm,  uită-te  la  noi:  suntem  pantofii  tăi  sport  Reebok,  pe  care  i-ai  cumpărat  de  la answear. ro.  Îți  amintești? Spuneai  că  ești  îndrăgostită,  efectiv,  de  toate  articolele  lor  sport,  nu  numai  de  încălțăminte.


            Haide,  Kara,  curaj!  Uite  ce  zi  frumoasă,  numai  bună  de  ieșit  în  parc!  Să  nu  te  bosumfli,  să  nu  te  apuce  plânsul  iar,  că  nu  ai  de  ce:  ești  tânără,  frumoasă,  ai  supraviețuit  accidentului,  ai  primit  a  doua  șansă  la  viață,  ce  vrei  mai  mult  de  atât?  Aaaa,  vrei  să  spui  că  ești  țintuită  în  scaunul  cu  rotile  pentru  toată  viața?  Da,  și?  E  greu,  recunoaștem,  extrem  de  greu,  mai  ales  pentru  o  fată  ca  tine,  obișnuită  să-și  trăiască  viața  pe  pistele  de  atletism,  dar  viața  înseamnă  mult  mai  mult  decât  alergatul,  hai  să  fim  serioși.  Sunt  mii  de  alte  lucruri  pe  care  poți  să  le  faci  și  nu  numai  pentru  tine,  ci  și  pentru  ceilalți,  așa   cum  făceai  înainte  de  accident.
            Uite,  Kara,  o  mierlă!  Fix  la  fereastra  ta  s-a  oprit.  Ce  frumoasă  este, cu  ciocul ei  galben,  muiat  în  aurul  soarelui,  al  grâului  copt,   al  zâmbetului  de  copil,  de  parcă  ar  vrea  să  dea  o  lecție  naturii  vitrege  care  a  îmbrăcat-o  în  negru-abanos  de  sus  până  jos.

Mierla

             Îmbracă-te  și  tu  și  hai  să  mergem.  Cum  unde?  Afară!  Hai să  ne  bucurăm  de  toamna  asta  splendidă  și  mofturoasă,  hai  să  stăm  cu  micuții  care  te  așteaptă  în  fața  blocului,  cei  care  alergau  cu  tine  în  fiecare  dimineață,  visând  să-ți  calce  pe  urme,  să  fie  sportivi  de  performanță,  puternici,  frumoși,  campioni! 


Toamna
          
        Încalță-ne  și  hai  pe  aleile  umede,  unde  cad  frunzele  și  sparg  liniștea  dimineții,  unde  miroase  a  copt  și  a  gata,  a  roșu,  a  galben,  a  verde,  dar ...  dar  dacă  nu  vrei,  nu  vrei  și  basta,  nu-i  bai,  o  să  inventăm  un  joc  nou  pentru  tine.

            Ce,  ce-ai  spus?  Vrei  laptopul?
            Ok,  hai  cu  el  la  fereastră,  în  zbaterile  calde  ale  perdelei  care-ți  vor  aduce  în  cameră  frânturi  din  tumultul  de  afară.  Așa,  așa,  tot  pe  answear.ro  ți-e  inima,  nu?
            Ce  frumoși  sunt  adidașii  pentru  damăai  dreptate,  Kara,  îți  înseninează  ziua.  Dai  o  raită  și  pe  la  raionul  cu  sneakers  și  Converse,  da,  da,  e  bine  să  ai  de  unde  alege,  deși  văd  că  tot  la  primul  impuls  ai  rămas.
            Ce  faci,  heeei,  nu  ești  atentă?  Ai  trecut  altă  adresă  pe  formularul  de  comandă.
            Hmmm ...  zâmbești ... pui  tu  ceva  la  cale,  nu  se  poate. Și  ni  se  pare  cam  cunoscută  adresa  asta,  parcă  am  fost  împreună  pe  străduța  aia  îngustă,  din  capătul  cartierului,  unde  mai  sunt  doar  câteva  case  albe,  cu  garduri  năpădite  de  iederă  și  cu  mușcate  înflorite  la  ferestre  toată  iarna.  Gata,  gata,  știm:  acolo  stă  Cătălin,  băiețelul  ăla  cuminte,  care  aleargă  la  toate  competițiile  cu  încălțăminte  sport  împrumutată  de  la  colegi.


            Vezi,  Kara,  viața  e  minunată:  pentru  tine,  că  poți  face  un  gest  atât  de  frumos  pentru  un  copil  în  nevoie;  pentru  el,  copilul,  care  va  primi  darul  tău  de  suflet  și  pentru  noi.  Ce  nu  înțelegi,  dragă?  Ne  bucurăm  foarte  tare  să  te  vedem  zâmbind  și...  ăăă,  na,  o spunem,  ne  bucurăm  că,  de  fapt,  nu  vrei  să  ne  înlocuiești,  așa  cum  am  crezut  la  început.




            Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  8,  din  cadrul  competiției  SuperBlog  2016!