A fost odată ca niciodată ...

                A  fost  odată  ca  niciodată,  că  de  n-ar  fi  nu  s-ar  povesti.

            Au  fost  odată  un  împărat  și  o  împărăteasă.  Tineri,  frumoși  și  buni  la  suflet  de-i  iubeau  toate  viețuitoarele  de  pe  întinsul  împărăției,  oameni,  animale  și  flori  laolaltă.  Fuseseră  binecuvântați  cu  doi  feciori  gemeni,  spre  mândria  și  speranța  tuturor,  feciori  crescuți  în  alint  și  îndestulare,  așa  cum  se  cuvenea  cu  adevărat  unor  asemenea  mlădițe  aristocrate.

            Aur  și  Argint,  așa  se  numeau  feciorii,  după  culoarea  părului  și  năravul  fiecăruia  dintre  ei.

            Aur  era  blond  ca  soarele,  cu  ochi  negri - scăpărători,  înalt  și  subțirel  la  trup,  topind  inima  codanelor  și  presărându-le  perle  în  colțul  ochilor  și  suspine  în  capul  pieptului  pe  oriunde  îl  purtau  pașii.  Neiertător  și  nemilos,  ca  un  crivăț   în  miez  de  pustietate,  în  preajma  lui  îngheța  imediat  întreaga  fire.

            Argint  se  născuse  cu  păr  ca  luna  nouă,  mai  dolofan  și  mai  mărunțel,  cu  zâmbet  alinător  de  durere  și  cu  o  inimă  mai  mare  decât  însăși  pământul,  menită  să-i  cuprindă  și  să-i  iubească  pe  toți  cu  ea.

            Și  timpul  a  trecut,  feciorii  au  crescut,  iar  împăratul  și  împărăteasa  din  povestea  noastră  au  plecat  amândoi,  ținându-se  de  mână,  spre  lumea  celor  drepți.  Argint  i-a  plâns  mult,  i-a  cinstit  așa  cum  se  cuvine  să-ți  cinstești  părinții,  a  făcut  pomeniri  și  a  omenit  nevoiașii.

            Aur,  în  schimb,  s-a  ținut  mai  departe  de  petreceri,  de  rupt  inimile  fetelor,  nepăsător  la  dureri și  necazuri,  izgonind  fără  milă  pe  cei  ce  îndrăzneau să-i  ceară  sfatul  ori  ajutorul.

            Într-o  seară  de  toamnă,  cu  miros  de  gutui  pârguite  și  cu  struguri  brumării  aninați  de  colțul  lunii,  la  castel  poposi  o  bătrână.  Tremurând  din  toate  încheieturile,  abia  sprijinindu-se  de  un  toiag   noduros,  bătrâna  se  rugă pentru  adăpost  pe  vreme  de  noapte.

-                      Cum  nu,  cu  mare  drag,  măicuță,  se  grăbi  Argint  în  întâmpinare.  Odăile  de  oaspeți  vor  fi  pregătite  imediat!

-                      Ba   nu,  frate,  ba  nu!  Odăile  alea  sunt  pentru  tovarășii  mei  care  vin  să-mi  îndulcească  plictiseala,  nu  pentru  o babă  care  umblă noaptea  ca  zăluda  pe  cine  știe  unde!  Alung-o  în  grajduri,  să-i  țină  de  cald  gloabele!

-                      Nu  se  cuvine  așa  ceva,  Aur,  încercă  Argint  să-l  potolească.  Lasă,  măicuță,  că-ți  dau  iatacul  meu  să  dormi  la  noapte,  iar  eu  mă  duc  în  grajd,  la  dragii  mei  căluți,  că nu-i  întâia  dată  când  mă  alătur  lor.  Și  Argint  zâmbi  așa  de  dulce,  că  biata  bătrână  începu  să  lăcrimeze.

-                      Prost  ești,  frate,  du-te  printre  lighioane,  că  se  vede  treaba  că  acolo-i  locul  tău!

Și  cerul  se  făcu,  dintr-o  dată,  negru  ca  smoala,  vechiul  castel  se  cutremură  din  toate  cotloanele,  iar  bătrâna  se  înălță  ca  un  fuior  de  abur  lăptos,  transformându-se  într-o  mândrețe  de  fată,  cu  păr  de  foc  și  ochi  de  fulger  mânios,  cu  toiag  de  cleștar,  pe  care-l  izbi  cu putere  de  podea:

-                       Am  auzit  multe  rele  despre  tine,  Aur,  și  n-am  vrut  să  le  dau  crezare.  Te  pedepsesc  pentru  nemernicia  ta:  nu  te  transform  în  noroi,  cum  ai  merita,  ci vei  fi  un  bulgăre  de  metal  prețios,  în  memoria  și  spre  cinstea  părinților  tăi.  Ai  îndurerat  fetele  peste  tot  pe  unde  ai  trecut  și,  pentru  asta,  te  blestem  să  le  alini  suferințele  cu  podoabe  reci  și  sclipitoare  ca  tine.  Să  se  bucure  pe  moment  de  ele  și  apoi  să  se  plictisească  și  să  le  schimbe  cu  altele  noi,  așa  cum  ai  făcut  tu.  Asta  să-ți  fie  ție  treaba  de  acum  înainte  și  numai  asta!  și  înainte  să  poată  cineva  să  clipească  de  două  ori,  Aur  se  prăbuși  la  pământ,  transformându-se  imediat  într-un  bulgăre  galben,  clinchetind  de-a  rostogolul  pe  podeaua  tare  a  castelului.

-                      Nuuu!  Ce-ai  făcut?  Dă-mi  fratele  înapoi,  te  rog!  și  lacrimile  lui  Argint  se  adunară  pavăză  împrejurul       metalului  prețios.

Înduioșată  de  suferința  lui  Argint,  zâna  întinse  toiagul  spre  el:

-                       Și  tu  vei  fi  metal  prețios,  frate  cu  Aur!  Pentru  bunătatea  inimii  tale,  îți  dăruiesc  puteri  vindecătoare:  te  vei  înfrăți  cu  apa  și  vei  ostoi  setea  celui  ce  poartă  talismane de  argint.  Vei  purifica  apa  celor  care  o  beau  în  pocale  de  argint,  vei  vindeca  rănile  și  vei  fi  descântec  de  deochi  celor  care-și  vor  înconjura  încheietura  cu  brățări  charm.  Vei  împodobi  și  tu  fetele,  dar  moale  și  cald  la  atingere  și  cu  zăngănit   de  clopoțel  împotriva  bătrâneții,  protejându-le  și  încărcându-le  cu  energie  bună.  Așa  am  zis  și  așa  are  să  fie!  Și  zâna  dispăru  la  fel  de  brusc  cum  apăruse,  lăsând  în  urmă  argint  și  aur,  cele  două  metale  prețioase  pe  care  le  știm  și  noi  și  pe  care  le-au  știut  și  străbunicii  noștri   cu  mult  timp  înainte.

Am  închis  caietul,  l-am pus  pe  măsuță  și  i-am  mângâiat  încet  coperta  veche,  din  plastic  albastru.  Caietul  meu  cu  amintiri  din  anii  de  liceu,  caietul  de  care  nu  mă  despărțisem  decât  hăt,  târziu  de  tot,  pe  când  vremurile  acelea  începeau  să  se  piardă  în  zorii  unei  noi  vieți  și  a  unei  noi  iubiri.

Povestea  asta  fusese  scrisă  pentru  mine  de  băiatul  primului  meu  fior  de  dragoste.  O  așternuse  timid,  tremurând  mai  tare  ca  mine,  în  timp  ce încerca  să-și  facă  curaj  pentru  un  sărut  și  un  cadou:  o  brățară handmade,  care  mi-a  purtat  noroc  și  mi-a  adus  lumină  în  suflet,  căldură  în  inimă  și  fluturi  în  stomac.

Dintre  toate  bijuteriile  și,  slavă  Domnului,  am  destule,  cel  mai  mult  și  mai  mult  iubesc  brățările.  Sunt  iremediabil  dependentă  de  claritatea  și  strălucirea  delicată  a  argintului  și  de  tandrețea  cu  care  el  se  înfășoară  în  jurul  încheieturii  mele.  Iubesc  nopțile  cu  lună  plină,  jucăuș  oglindite  în  luciul  brățării  mele!  Și  sunt  nebună  după  zornăiala  lor,  a  brățărilor  suprapuse,  ce  se  amestecă  între  ele,  hohotind  de  râs,  la  fiecare  mișcare  a  mâinii  mele!

Recunosc,  toată  nebunia  mea  cu  brățările  de  argint  a  pornit  dintr-o  seară   cu  aromă  de  salcâmi,  pe  o  bancă  oarecare  din  fața  unui  bloc  oarecare,  când  un  băiat  îndrăgostit  a  scris  o  poveste  pentru  o  fată.  A  sărutat-o  stângaci  și  s-a  pecetluit,  apoi,  pe  veci,  în  inima  ei.

De  curând,  am  văzut  într-o  vitrină  o  pereche  de  cercei  lungi  de  argint,  al  căror  model  amintea  destul  de  bine  de  brățara  cu  pricina.  Am  ajuns  acasă  și  am  scotocit adânc  în  sipetul  meu  cu  amintiri,  în  speranța  că,  de  undeva,  de  oriunde,  va  răsări  vechea  mea  bijuterie.  Nu,  n-am  găsit-o,  sunt  ani  buni  de  atunci,  aproape  cât  o  viață  de  om,  sigur  s-a  rătăcit  sau  s-a  rupt  de  la  atâta  purtat,  dar inima  mea  s-a  pornit  să  salte  ca o  nebună,  înfiorându-se  la  gândul  acelor  vremuri.  Și  i-am  recitit  povestea,  închipuită  special  pentru  mine,  o  poveste  care  m-a  topit  atunci,  pe  când  eram  o  fetișcană  și  care  m-a  topit  și acum,  femeie  matură  fiind,  mai  tare  și  mai  profund  decât  mi-aș  fi  închipuit  vreodată.

foto  din  arhiva  personală

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2019