duminică, 14 august 2016

La bâlci!

De  Sântă  Măria  Mare,  bunica  ne  ducea  la  bâlci.
                        Distracția  maximă  era  la  Târgul  Fetelor,  în  pădurea  Coteniței,  unde  se  adunau  flăcăii  și  fetele  din  trei  sate  și  unde  se  lăsa  cu  pălării  trîntite  cu  năduf  în  praful  drumului,  cu  concurs  de  frumusețe  și  fete  răpite  pe  drumul  de  întoarcere,  de  scrîșneau  roțile  căruțelor  în   goana  mârțoagelor  de  arat,  transformate  peste  noapte  în  bidivii  înaripați.

                        Dar  noi  nu  mergeam  acolo.  Acolo  era  pentru  flăcăi  de  însurat  și  fete  de  măritat,  nu  pentru  țâști – bâști  ca  noi.  Pădurea  Coteniței  era  pământ  magic  pentru  mine.  Copacii  erau  de  argint,  iarba  de  smaralde,  luna  ofta  odată  cu  domnițele  pierdute  pe  cărări  de  diamant,  iar  femeile  măritate  țeseau  păretare  cu  povești  șoptite  în   nopți  tainice  de  iarnă.  Le  spuneam  povești  despre  iubiri  tragice  și  fantome  care  nu-și  găsesc  dragostea  furată,  fetelor  de-o  seamă  cu  mine,  seara,  la  drum  și  juram  pe  roșu,  cu  degetele  împletite,  că  așa  scria  la  revista  Femeia,  am  văzut  io  cu  ochii  mei... până  când  Florina,  cu  un  an  mai  mare  decât  mine,  s-a  oțărât  odată,  în  buna  tradiție  oltenească: