luni, 29 octombrie 2018

Jurnal

foto  din  arhiva  personală


            Eu  scriu  de  când    știu.  Pe  vremea  mea,  scriam  pe  caiet.  În  jurnal.  În  oracol.  Scriam  scrisori  pe  foi  albastre,  roz  sau  galbene,  pe  care  le  puneam,  apoi,  în  plicuri  de  aceeași  culoare,  mai  lungi  și  mai  înguste  decât  cele  obișnuite  și  pe  care  le  parfumam.  Pulverizam  în  interior  câteva  picături  de  parfum  de  trandafiri,  adus  la  negru  de  la  bulgari,  mari  meșteri  și  azi   în  această  artă.
Ce  ciudat  mi  se  pare    spun    pe  vremea  mea”!   Așa  ceva  spunea  doar  bunica  mea -  cea  mai  mare  meșteră  la  inventat  povești  pe  care  am  cunoscut-o,  deși  ea  nu  a știut  niciodată    scrie  sau    citească. 
Scriam  compuneri  pentru  mama,  în  zilele  cu  aromă  de  ceai  cu  lămâie  și  tort  cu  cremă  de  șerbet.  Scriam  lungi  declarații  de  dragoste  pentru  băiatul  de  la  etajul  doi,  care  nu  m-a  băgat  niciodată  în  seamă,  pentru    inima  lui  se  rupsese,  deja,  în  palma  colegei  mele  de  clasă.  Scriam  poezii  pentru  serbările  de  la  școală   și  felicitări  pentru  întreg  internatul  de  fete  în  care  am  stat  un  an  de  zile.
Viața  are,  întotdeauna,  altfel  de  planuri  pentru  tine.  Și,  pentru    planurile  ei  mi-au  scos  în  cale  cea  mai  perfectă  jumătate  pentru  mine,  m-am  lăsat  în  voia  ei,  nesilită  de  nimeni  și  cu  inima  împăcată,  iar  scrisul  meu   a  rămas  uitat  într-un  colț.  Îl  mai  scoteam,  din  când  în  când,  la  cererea  impetuoasă  a  copiilor,  când  poveștile  clasice  erau  deja  epuizate  și  era  musai    inventez  altele  noi. 
Iubesc  toamna.  Pentru    miroase  a  de  toate:  a  roșu,  a  verde,  a  galben,  a  copt,  a  struguri,  a  gutui  și  castane,  a  mare  albastră,  a  ploaie  și  a  soare  molcom,  pentru    are  amintiri  de  vară  și  promisiuni  de  sărbători  de  iarnă.  Iubesc  toamna   pentru  toate  culorile  posibile  și  imposibile  pe  care  le  atârnă  peste  tot,  pentru că  mi-aduce  aminte  de  mama  și  de  copilăria  copiilor  mei.

foto  din  arhiva  personală

Așa  că,  atunci  când  m-am  aliniat  și  eu  trendului  actual  și  scrisul  meu  a  trebuit    iasă  din  colțul  său  prăfuit,  alegerea  unui  titlu  pentru  jurnalul  meu  online  a  fost  cel  mai  simplu  și  cel  mai  natural  lucru  din  toată  tărășenia:  toamnamea. 

Jurnalul  meu  online.  Inițial,  așa  l-am  gândit.    scriu  doar  pentru  mine,  indiferent    era  despre  frumos  și  iubire  sau,  dimpotrivă,  despre  disperare,  durere  și  neîmpliniri.  Și,  sincer,  habar  n-aveam  cum  să-l  fac.  Atunci  când  vine  vorba  despre   termeni  tehnici,  despre  limbajul  de  specialitate,  creierul  meu  se  încăpățânează    arate  ca  o  bilă  netedă,  perfect  lucioasă,  fără  niciun  sertăraș  acolo,  cât  de  mic,  în  care    se  înmagazineze  vreo  informație.  Am  tot  citit  despre  domeniu,  despre  înregistrare  domenii,  dar,  mintea  mea  setată  doar  pe  înțelesul  literar  și  propriu  al  cuvântului,  își  imagina  o  câmpie  întinsă,  plină  cu  margarete  mai  albe  decât  zăpada,  împrejmuită  cu  gard  de  nuiele  împletite.  Domeniul  meu.




Un  coleg,  profesor  de  informatică,  sătul    tot  încerce  să-mi  explice  ce  și  cum,   mi-a  aruncat-o  peste  umăr:  uită-te  și  tu  la  un  tutorial  despre  cum  se  face  un  blog,    e  plin  internetul.
El  a  zis,  eu  am  făcut.  Da,  dar  acum  altă  problemă:  blogspot  sau  wordpress???  Al  doilea  suna  mai  intelectual,  mai  în  trend,  de.  Numai  că,  n-am  găsit  niciun  tutorial  în  limba  română  care      învețe  ce  și  cum.  Și  așa  a  apărut  blogul  meu:  toamnamea.blogspot.ro. 
Singură  am  descoperit    pot  să-i  pun  și  floricele,  și  frunze,  și  norișori  roz,    sau  mai  știu  eu  ce  brizbrizuri,    pot  să-l  colorez  cum  vreau   sau    nu  e  musai    arate  ca  o   sorcovă  în  seara  de  Ajun. 

Îmi  place    citesc.  Facebook,  dincolo  de  toate  speculațiile,  de  toate  tragediile  adevărate  consumate  cu  sau  fără  aprobarea  sa și  în  numele  său,  mie  mi-a  deschis  porți  nebănuite.  Am  descoperit  oameni  ca  mine,  începători  și  dornici  de  împărtășit  și  de  comunicat,  și  am  descoperit  oameni  celebri  care  scriau  din  pasiune  adevărată  și  cu  talent  adevărat.  Am  descoperit  revistele  online  și,  după  câteva  comentarii  risipite  ici-colo,  se  pare    și  ele  m-au  descoperit  pe  mine.  Câteva  articole  într-o  revistă  și,  deja,  eram  autor.  Concursurile  sunt  o  provocare  pentru  oricine,  așa  că,  n-am  stat  o  clipă  pe  gânduri  când  am  aflat  de  SuperBlog.

De  vreo  trei  luni,  o  fată  cu  un  condei  de  diamant,  m-a  invitat  alături  de  ea  și  de  alte  câteva  fete  care  respiră,  visează  și  trăiesc  literatură.  Pe  câteva  din  ele  le  știam  din  periplurile  mele  anterioare  printre  rândurile  lor,  pe  altele,  le-am  descoperit  acum.  Este  un  blog  colectiv,  tânăr,  foarte  tânăr,  dar  care  are,  deja,  publicul  său  și  care  se  va  dezvolta,  sunt  sigură,  din  ce  în  ce  mai  mult. 

Mai  este  cazul    spun    nici  acum,  după  câțiva  ani  de  bătut  câmpii  pe  filele  aurii  ale  blogului  meu  cu  frunze  și  respirații  de  toamnă,  eu  nu  sunt  înregistrată  pe  un  domeniu?  Sau,  corect  ar  fi    spun:  nu  am  un  domeniu  înregistrat?!  Mi-am  tot  promis    voi  apela  la  serviciile  unor  specialiști,  pentru  a  cumpăra  un   domeniu  ro,  dar  se  vede  treaba    încă  nu  a  fost  rândul  meu. 



Eu  nu  mai  sunt  tânără.  Dar  nici  bătrână  nu  sunt.  Sunt  doar  o  femeie  obișnuită,  care  scrie  așa  cum  trăiește,  adică  simplu:   bucuroasă   și  recunoscătoare  pentru  lucrurile  frumoase  din  viața  ei,  tristă  și  neîmpăcată  în  fața  loviturilor  și  nedreptăților. 
Dar,  mai  ales,  sunt  recunoscătoare  pentru    pot    scriu,    citesc  și    am  cititorii  mei  fideli.  Puțini,  mulți,  nici  nu  mai  contează.  Sunt  cei  care  rezonează  cu  mine  și  asta  înseamnă  doar  un  singur  lucru:    și  eu  am  rezonat  cu  ei,    am  ajuns  la  sufletul  lor,    suntem  toți   cu  aceleași  simțiri  și  aceleași  lacrimi  în  viața  de  zi   cu  zi. 

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018,  proba  cu  nr.  11!



duminică, 28 octombrie 2018

La capătul lumii


            Eu  l-am  iubit  dinainte  de  a-l  vedea.  Dinainte  de  a-l  simți.  L-am  iubit  chiar  din  clipa  în  care  l-am  auzit  râzând.  Era  undeva,  mult  în  spatele  meu,  cu  un  rucsac  pe  umărul  drept,  cu  cozorocul  șepcii  răsucit,  șmecherește,  pe  ceafă  și  povestea  despre  ultima  lui  aventură.  Despre  cum  a  bătut  Retezatul  în  lung  și-n  lat,  despre  cum  aproape    a  dat  nas  în  nas  cu  ursul,  despre  cum  a  căzut  în  lac.  Și  râdea.  Vocea  lui  gravă  urca   și  cobora  în  cascade  nestăvilite,  de  parcă  și  acum  tot  în  pantele  Retezatului  s-ar  fi  aflat.  Ochii  i  se  micșorau,  filtrând  lumina  zilei  și  potrivind-o,  autoritar,  așa  cum  un  fotograf  profesionist  își  potrivește  umbrele  și  luminile  pentru  cea  mai  reușită  fotografie  a  sa.  Râdea  cu  toată  gura,  cu  toată  inima,  stăpânind,  astfel,  dintr-o  dată,  și  viața  lui  și  viața  mea.



Și  eram  într-o  gară  mică,  dintr-un  orășel  mic,  cu  lume  puțină,  grăbită  și  neatentă.

            Destinul  a  făcut    avem  bilete  în  același  compartiment.  Față-n  față,  el - sportiv,  negru-tăciune  de  la  nopțile  petrecute  în  bătaia  vântului  și  zilele  sub  săgețile  de  foc  ale  soarelui,  eu - albă-lapte,  în  veci  ascunsă  de  razele  soarelui,  cu  o  carte  într-o  mână  și  un  măr  în  cealaltă.  El – înalt,  agil,  liber  și  dezinnvolt,  eu -  mică,  timidă,  dorindu-mi  doar    trec  neobservată  și  să-mi  văd  mai  departe  de  cărțile  mele.
            Viața  este  făcut  din  contraste,  iar  fericirea ...  habar  n-am  din  ce  este  făcută,  dar  știu  sigur  cum  arată.  Fericirea  arată  ca  o  pârtie  plină  de  zăpadă,  pe  care  alunecă,  iute  ca  săgeata,  o  sanie  cu  mine  și  cu  el.  Arată  ca  un  pod,  prea  ridicat  pentru  pârtia  aceea,  care-și  bătea  joc  de  noi  și  ne  azvârlea  hăt,  departe,  unul  peste  altul  în  zăpada  aia  albă,  și  pufoasă,  și  dulce,  și  miraculoasă.  Arată  ca  o  felie  de  pâine  prăjită  pe  o  plită  rudimentară,  într-o  cabană  de  lângă  pârtia  aceea,  unsă  cu  usturoi  pisat  și  mâncată  sub  o  pătură  groasă,  în  timp  ce  hainele  ne  atârnau  la  uscat.  Fericirea  arată  ca  o  scufundare  la  adâncime  pentru  el  și  ca  o  așteptare  cu  sufletul  în  gât,  pe  mal,  pentru  mine.  Fericirea  arată  și  acum  întocmai  ca  râsul  lui  pe  când  coboară  pe  potecă,  cu  toate  bagajele  în  cârcă  și  cu  mine,  aproape  târâș,  în  urma  lui. 



            Sunt  ani  mulți  de  atunci,  dar  multe  nu  s-au  schimbat  în  viața  noastră.  Lui  îi  place  și  acum    călătorească,    exploreze,  iar  mie,    citesc  și    scriu.  El  se  aventurează  și  acum  ca  un  adolescent  exploziv,  iar  eu  stau  cuminte,  pe  țărm  și-l  aștept.  M-am  călit,  inima  mi  se  oprește,  categoric  se  oprește  din  ritmul  ei,  așteaptă  și   ea,  și,  când  îl  vede  apărând  de  te  miri  pe  unde,  respiră  ușurată  și  își  reia  bătăile  obișnuite.  Miracol  medical  sunt,  și  mai  multe  nu.
            E  ziua  lui  și  l-am  întrebat  ce  cadou  vrea.  Orice  vrei  tu,  a  dat  el  din  umeri. Chiar  și  nimic,  dacă  vine  de  la  tine,  e  perfect!  Ok,  dar  nimicul  ăsta,  în  ce  magazin  îl  găsesc???   Râde  și    enervează  când  o  face,  pentru   știe  sigur    atunci    putea    transform  oceanele  în  picături,  stelele  în  nasturi  de  cămașă,    înnoda  capetele  lumii  ca  pe  o  eșarfă ...
            Hopaaa ...  capătul  lumii ...    merge  cu  tine  până  la  capătul  lumii,  i-am  zis  prima  dată  când  ne-am  întâlnit  și,  uite,  încă  nu  m-am  ținut  de  cuvânt.  Da,  știu  ce  cadou  am  să-i  fac. 




Capătul  lumii! 
Și  știu  și  de  unde  o  să-l  iau! Extreme  Travel ,  prima  societate  din  țară  specializată  pe  turism  de  aventură.  Și  nu  numai,  ci  organizează  și  excursii  personalizate  în  orice  colț  al  lumii.  La  alegere!

Patagonia,  țara  de  foc,  țara de  gheață!  Două  la  pachet,  într-o  singură  aventură.  Ghețari  și  stânci  înroșite  de  soare,  cea  mai  mare  calotă  glaciară  din  afara  regiunilor  polare  și  nesfârșita  pampa,  păsări  flamingo  și  arborele  beech,  singurul  care  te  apără  de  vântul  care  nu  tace  niciodată.  Și  peste  toate  acestea,  faimoasele  vârfuri  Fitzroy  și  Cerro  Torre,  o  adevărată  provocare  pentru  cei  mai  iscusiți  alpiniști. 


  gândisem,  la  un  moment  dat,    și  vreo  două  excursii  în  munții  României,  ar  fi  fost  un  cadou  potrivit,  doar    promo-ul  cu  Expediție  la  capătul  lumii!  Chile,  Argentina – Patagonia  și  Țara  de  Foc  mi-a  acaparat  întreaga  atenție. 
Greutatea  constă  acum,  în  alegerea  variantei  potrivite:  varianta  clasică  sau  Caretera  Austral,  o  variantă  spectaculoasă,  program  exclusiv  Extreme  Travel,  ambele  promițând  expediții  nemaipomenite.
Și, totuși ...  Caretera  Austral  vorbește  despre  lacuri  albastre  și  cascade  tunătoare,  despre  lacul  fermecat  Todos  Los  Santos,  despre  șoseaua  neasfaltată  și  neconectată  cu  sistemul  rutier  chilian,  despre  ape  turcoaz,  împărțite  între  două  țări.  Și  despre  două  zile  într-o  zonă  sălbatică,  fără  mașini  și  cu  o  singură  pensiune  rătăcită  în  frumusețea  de  început  și  de  sfârșit  de  lume  a  locurilor. 


Vorbește  despre  o  zi  întreagă  la  Buenos  Aires,  capitala  tango-ului,  dansul  cu  cea  mai  intimă  îmbrățișare,  cu  cele  mai  împletite  picioare  și  cu  cea  mai  adâncă  întrepătrundere  a  trupurilor  și  respirațiilor,  într-un  ritm  și  lasciv  și  amețitor  în  același  timp. 


Vorbește,  însă,  și  despre  trekking  și  sincer,  nu  este  favoritul  meu.  Știu,  mersul  pe  jos  face  trupul  sănătos,  dar  și  ce-i  prea  mult  strică.  Dar,  după  atâția  ani  de  când,  umăr  la  umăr,  batem  câmpii,  și   dealuri,  și  ape,  el  pe-afară  și  eu  mai  mult  în  confortul  camerei  de hotel,  tot  mor  de  drag      țină  de  mână  și      ajute    sar  peste  o  piatră,      strecor  printre  hățișuri,  sau    caute  un  loc  mai  limpede  și  mai  sigur  pe  unde    putea  trece  și  eu  râul.  Trec  eu  și  peste  trekkingul  ăsta,  n –aveți  grijă! 
L-am  cunoscut  într-o  gară  mică,  dintr-un  orășel  mic,  cu  lume  puțină,  grăbită  și  neatentă  și    duc  după  el  până  la  capătul  lumii!

Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  10  de  la  SuperBlog  2018!