Crăciunul ăsta a fost al meu!

            Nu-mi  vine  să  cred!  E  acasă!  S-a  cuibărit  în  partea  lui  de  pat,  ca  un   copil  cuminte  și  doarme  strângând  un  colț de  plapumă  între  genunchi.   Ca  să  fiu  sigur ... când  te întorci  de  pe  o  parte  pe  alta,  mă  dezvelești,  răspundea  el  privirii  mele  întrebătoare. 

N-a  uitat.  După  aproape  un  an,  mai  strânge  încă  genunchii,  țintuind  prizonieră  plapuma  prea  ușor  alunecătoare. 

                Greu  mă  abțin  să  nu-i  mângâi  umerii,  să  nu-i  urmăresc  cu  degetul   linia  suplă  a  spatelui,  de  la  gât  și  până  mai  jos  de  elasticul  obraznic  al  pijamalei.  Mi-e  teamă  să  nu-i  stric  somnul  sau  să  nu-i  împrăștii  prea  brusc  visele.   Mi-e  teamă  să  și  respir  lângă  el,  ca  nu  cumva  să  se   destrame  ca  un  abur  și  să  mă  trezesc  iar  singură,  în  dimineți  care  dor  și  nopți  care  mușcă,  flămânde,  din  carnea  sufletului  meu. 

                A  venit  plin  de  daruri  pentru  toți  ai  casei.  Îmi  ascund  obrazul  în  fularul  moale,  de  la  Nemția,  chicotesc  încântată  la  vederea  supercutiei  de  ciocolată  și  mă  gândesc  că   asta  înseamnă  fericirea. 

                E  acasă!  Și  el,  și  băiatul  de  la  București,  și  tata,  și  nepoții  intrați  în  delir  la  vederea  mașinii  de  pompieri,  imensă,  cu  scară  rotitoare  și  cu  furtun  care  împrăștie  apă.  Ca  să  stingă  focul,  spune  Darius.  Da,  buni,  știu,  stinge  focul... 

                Nu  mi-am  dorit  nimic  altceva  de  Crăciun.  Pe  el,  acasă  și  atât.  Și  am  primit.  Prea  mulți  au  fost anii  în  care  nu  mi-am  dorit  nimic  pentru  mine,  dar  nici  nu  am  primit.  Prea  mulți  au  fost  anii  în  care  m-am  ghemuit  și  m-am  ascuns,  dorindu-mi  să  nu  mă  vadă  nimeni  și  să  nu  mă  întrebe  nimic.  Nici  acum  nu  cer  nimic  pentru  mine.  Mi-e  prea  de  ajuns  să  stau  și  să  privesc,  să  știu  că  pot  atinge  dacă  întind  mâna. 

                Crăciunul  ăsta  am  fost  egoistă:  puțini  au  fost  cei  care  au  primit  urări  de  la  mine,  puțini  au  fost  cei  cărora  le-am  deschis  ușa  și  mai  puțini  cei  cărora  le-am  călcat  pragul.  Am  ținut  bucuria  și  sărbătoarea  pentru  mine,  le-am  ferecat  adânc  în  inima  mea,  alături  de  dorul  neostoit  după  mama.  Crăciunul  ăsta  a  fost  al  meu,  doar  al  meu  și  nu-mi  pare  rău.

                Nesătulă  de  chipul  și  vorba  lui,  nici  bradul  nu  l-am  împodobit.  S-au  apucat,  în  Ajun,  băiatul  meu  cel  mare  să-l  monteze  și  să  așeze,  calm,  glob  cu  glob,  beteală  cu  beteală,  luminiță  cu  luminiță,  iar  cel  mic  să  atârne  podoabele  pe  la  uși  și  să  întindă  luminițe  și  pe  hol.  În  nădejdea  mea ...

                La  sfârșitul  lunii  pleacă  iar.  Mi-e  așa  de  dor  de  el   deja,  încât  îmi  vine  să  mă  prefac  în  tren,  sau  în  avion,  sau  în  orice alt  mijloc  de  transport,  ca  să-l  duc  eu  mai  departe,  să-l  mai  țin  un  pic  în  brațe  și  să-i  mai  simt  trupul  lângă  mine  câteva  veșnicii  în  plus. 

                Mai  este,  încă,  sărbătoare.  Mai  sunt,  încă,  zile  de  răsfăț.  Îi   ating  palma,  pe  furiș  și  mă  prefac  că  nu  am  vrut.  Zâmbește.  Își  vede  mai  departe  de  treabă.  Și  apoi,  pe  când  mă  așteptam  mai  puțin,  buzele  lui  fierbinți   îmi  cutremură  ceafa.  Ușor,  dulce,  ca  un  abur  de  bezea  roz...