Mie îmi place primăvara!

            Iarna  aceasta  a fost  cam  defectă. Nu  tu  nămeți,  nu  tu  viscol  turbat,  nu  tu  ger  să  crape  pietrele.  Nimic.  Liniște  și  pace.

            Mă  gândesc  că  tare  bine  ar  fi  dacă  primăvara,  măcar  primăvara,  s-ar  ține  de  cuvânt. Nu  de  alta,  dar  a  mai  căzut  ea la  pace  cu  iarna  și  a  mai  permis  câte  o ninsoare  ici -  colo, cât  de  mică,  prin  aprilie.

            Mie  îmi  place  toamna.

            Pentru  că  are  struguri  și  gutui,  pentru  că  se  joacă  de-a  pictatul  de-a  valma  și  peste  tot,  pentru  că  e  indecentă  și-i  place  să  dezbrace  copacii  ca  pe  bărbații  ăia  cu  pătrățele  din  paginile  revistelor  pentru  adulți,  pentru  că  face  felinare  din  dovleac  pentru  fetițe  și  băieți,  pentru  că  ea,  toamna,  miroase  cel  mai  bine:  a  copt,  a  gata,  a  roșu,  și  albastru,  și  a  galben,  și  a  verde,  pentru  că  le  are  pe  toate:  și  mare,  și  soare,  și  ploaie,  și  vânt  și,  mai  presus  de  toate,  toamna  are  amintiri  de  vară  și  promisiuni  de  sărbători  de  iarnă.

foto  din  arhiva  personală

              

              Mie  îmi  place  primăvara.

            Pentru  că  din  alb  se  face  verde,  pentru  că  soarele  mângâie,  nu  arde,  pentru  găteala  de  zile  mari  a  cireșilor  și  a  zarzărilor,  pentru  parfumul  liliacului  și  al  lăcrămioarelor  de  pădure,  pentru  mormăitul  ursului  ieșit  din  hibernare  și  zborul  recunoscător  spre  casă  al  păsărilor  călătoare.  Pentru  pajiștile  cu  petice  de  iarbă  uscată  și  viorele  zglobii,  pentru  fete  gureșe  și  săltărețe  pe  trotuare,  pentru  dragoste  nouă  și  atingeri  de  mâini  tremurânde.

            Au  fost  vremuri  în  care  le  salutam  pe  amândouă,  pe  toamnă  și  pe  primăvară,  cu  chiote  și  căciuli  aruncate  în  aer.  Au  fost  vremuri  în  care  băteam  poteci,  adunam  toporași,  căutam  castane  țepoase  și  mă  simțeam  ca  la  început  de  lume  și  de  viață.

            Și  timpul  trece,  iar  eu  mă   reorientez  spre  altfel  de  renaștere.  Că,  de,  se  adună  anii,  iar  femeia  de  acum  nu  mai  poate  sălta  ca  fetișcana  de  atunci.

            

              Tot  un  fel  de  renaștere  este  și  când iei  lecții  de  la  copilul  tău,  care  se uită  superior  în  direcția  ta,  pentru  că,  uite  dandana,  te-ai  așezat  în  fața  calculatorului.  Pardon,  a  laptopului.  Să ne  înțelegem!  Laptopul  ăla  vechi,  pe  care  el  aproape l-a  aruncat,  din motive  de  neconcordanță  cu  noul  lui  smartphone.  Oricum, la  cât  m-a costat  smartul  ăla,  mă  așteptam să  facă,  măcar,  cartofi  prăjiți.

            La  noi  în  casă  s-a  instituit  o  nouă  regulă:  duminica  e pentru  mine.  Muzică  și  maraton  de  seriale  polițiste.  E  zona  mea  de  refugiu,  este  relaxarea  binemeritată  după  o  săptămână  în  care  ei  sunt  mereu  pe  primul loc.

            Un  neajuns,  totuși:  oricât m-aș  plânge  eu  că  mă doare  spatele,  nu  mă  lasă să  beneficiez  de  scaunul  lui  și  pace. Astea sunt scaune  speciale,  zice  el,  scaune  gaming pentru  profesioniști  pasionați,  nu  pentru  amatori  de  duminică,  așa  cum  ești  tu.

            

             Așa  că  iau  laptopul cu  mine  în  pat,  pun  cana  de  cafea  sub  pat,  exact  la  nivelul la  care  ajung  cu  mâna  fără  să  mă  aplec foarte  tare  și  trai  pe  vătrai,  nineacă,  ore  în șir,  duminica  după-amiaza.

            Totuși, nu  m-am  putut  obișnui  fără  mouse.   Și  dacă tot  l-am  comandat,  cu  luminițe  albastre,  evident,   l-am  luat  la  pachet  cu  un  mousepad   și  un  cooling  pad.   Sincer,  de  existența  ultimului  dintre  ele  habar  n-aveam.  Și  nici  nu  i-am  văzut  necesitatea,  până  când   adolescentul  din  dotare  nu  m-a  amenințat  cu  supraîncălzirea  și  deteriorarea  ireversibilă  a  laptopului.  Și,  atunci, adio  Top  one  hundred  și  seriale  polițiste.

            Vă  propun  un  exercițiu  de  imaginație:  vine,  vine  primăvara!  Ferestre  larg  deschise,  aer  curat  și  înmiresmat,  o  cameră  cu un  adolescent,  din  care  răzbat  fluvii  năprasnice  de  note  rock, o  cameră  cu un  pat  imens,  în  care   eu  mă  chinui  să  pricep  vreun  cuvânt  sau  vreo  notă  din  melodiile  absolut  normale pe  care  aș vrea  să  le  ascult  și  un living  cu  o  canapea,  în  care,  singurul  om  cu  capul  pe  umeri  din  casă,  adică  omul  meu, citește.

-                       Am  să-mi  cumpăr boxe  și  eu, dacă  tu  nu  dai  muzica mai  încet,  ameninț eu, încrâncenată.  Și  eu  am  dreptul  să  ascult,  nu  numai  tu.  Uite,  am  și  găsit,  na.  Boxe  Spacer, cu  butoane pentru  volum  și  design  care  se  potrivește  fix  pe  noptiera  mea.  Să  te  văd  atunci,  care  pe  care.

-                      Oameni  buni,  vă  rog  frumos.  Decât  să  vă războiți  de să se audă  până  în  capătul  celălalt  al  hărții,  mai  bine  concentrați-vă  pe  accesorii  smartphone  și  accesorii  PC,  poate – poate  descoperiți,  amândoi,  căștile.  Să  fim  realiști,  oameni  buni, că  ne  evacuează vecinii,  acum,  în  prag  de primăvară.

Cum  spuneam, om  cu  capul  pe  umeri,  nu  cu  el  adânc  vârât  în  tehnologie. 

Mie  îmi place  primăvara. 

Pentru  că  este  anotimpul renașterii  la  viață,  pentru  că, acum, în  societatea  de  azi,  viață  înseamnă  tehnologie,  iar  tehnologia  înseamnă  că  atât  cât  trăiești,  trebuie  să  înveți.

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2020!