Recunosc, pe mine nu mă dă pe spate dragostea pentru agricultură.
Habar n-am ce înseamnă a căpăli, n-am săpat în viața mea, n-am greblat, n-am făcut straturi și n-am sădit nimic, iar despre îngrijirea florilor din grădiniță știu doar că trandafirii se culeg folosind o foarfecă specială. Ca să nu mă înțep.
Și, totuși, mă mut la țară.
Bine, nu acum, imediat. Mai sunt câteva lucruri de făcut, dar, în esență, casa noastră este aproape gata.
Și, culmea, de-abia aștept. Adică, sincer vă spun, nu o să mai fac eu agricultură de acum înainte, că nu mai înveți cal bătrân la buiestru, dar partea aia idealizată despre farmecul vieții la țară exercită o chemare mult prea irezistibilă asupra mea, pe care n-am puterea să o înfrunt.
Am trăit toată viața la oraș. În claxoane de mașini, scrâșnet de frâne, gălăgie deasupra, dedesubt și în laterale, după cum sunt vecinii așezați, cocoțată la etajul patru, evident într-un bloc fără lift. Și-am ajuns în momentul în care o clipă de liniște valorează cât greutatea ei în aur.
Pe când casa noastră de la țară exista doar în mințile noastre și pe hârtiile desenate de soțul meu, ne-am trezit într-o zi vânzând blana ursului din pădure, vorba aceea:
- Și, totuși, cineva va trebui să lucreze, cât de cât, în grădină, nu? m-a întrebat jumătatea mea, cea responsabilă cu ancorarea picioarelor pe pământ.
- Tu, bineînțeles! Eu am să fac doar clătitele pe care le vei mânca, în pauză, pe terasă, la răcoare. Cu un pahar de vin roșu, rece ca gheața, de la beci! Ce, cumva ți-ai închipuit altceva?
- Care terasă?
- Aia din spatele casei, lângă piscina gonflabilă. Doar nu vrei să mă topesc de căldură, vara, în Oltenia?! Și-odată ce m-ai stârnit, dragul meu, hai să-ți povestesc despre terasa noastră, de la țară.
Eu sunt o fată simplă, nu-ți cer luna de pe cer. Doar un podium din lemn lăcuit, fix sub nucul bătrân din spate. Dimensiunile le las la aprecierea ta, că matematica nu-mi prea este prietenă.
- Da, știu, tu le ai doar cu ideile, restul e treaba mea, bombănbe el.
- Ai zis ceva, dragă?
- A, nu ... nimic!
- Așa, mai departe! Toată ziua este umbră sub nuc, dar tot vom mai avea nevoie de o umbrelă uriașă, în caz de ploaie de-aia repede și scurtă, de vară, să nu ne ude mobilierul.
Habar n-am ce înseamnă a căpăli, n-am săpat în viața mea, n-am greblat, n-am făcut straturi și n-am sădit nimic, iar despre îngrijirea florilor din grădiniță știu doar că trandafirii se culeg folosind o foarfecă specială. Ca să nu mă înțep.
Și, totuși, mă mut la țară.
Bine, nu acum, imediat. Mai sunt câteva lucruri de făcut, dar, în esență, casa noastră este aproape gata.
Și, culmea, de-abia aștept. Adică, sincer vă spun, nu o să mai fac eu agricultură de acum înainte, că nu mai înveți cal bătrân la buiestru, dar partea aia idealizată despre farmecul vieții la țară exercită o chemare mult prea irezistibilă asupra mea, pe care n-am puterea să o înfrunt.
Am trăit toată viața la oraș. În claxoane de mașini, scrâșnet de frâne, gălăgie deasupra, dedesubt și în laterale, după cum sunt vecinii așezați, cocoțată la etajul patru, evident într-un bloc fără lift. Și-am ajuns în momentul în care o clipă de liniște valorează cât greutatea ei în aur.
Pe când casa noastră de la țară exista doar în mințile noastre și pe hârtiile desenate de soțul meu, ne-am trezit într-o zi vânzând blana ursului din pădure, vorba aceea:
- Și, totuși, cineva va trebui să lucreze, cât de cât, în grădină, nu? m-a întrebat jumătatea mea, cea responsabilă cu ancorarea picioarelor pe pământ.
- Tu, bineînțeles! Eu am să fac doar clătitele pe care le vei mânca, în pauză, pe terasă, la răcoare. Cu un pahar de vin roșu, rece ca gheața, de la beci! Ce, cumva ți-ai închipuit altceva?
- Care terasă?
- Aia din spatele casei, lângă piscina gonflabilă. Doar nu vrei să mă topesc de căldură, vara, în Oltenia?! Și-odată ce m-ai stârnit, dragul meu, hai să-ți povestesc despre terasa noastră, de la țară.
Eu sunt o fată simplă, nu-ți cer luna de pe cer. Doar un podium din lemn lăcuit, fix sub nucul bătrân din spate. Dimensiunile le las la aprecierea ta, că matematica nu-mi prea este prietenă.
- Da, știu, tu le ai doar cu ideile, restul e treaba mea, bombănbe el.
- Ai zis ceva, dragă?
- A, nu ... nimic!
- Așa, mai departe! Toată ziua este umbră sub nuc, dar tot vom mai avea nevoie de o umbrelă uriașă, în caz de ploaie de-aia repede și scurtă, de vară, să nu ne ude mobilierul.
- A, ai și mobilier!
- Păi ... stăm pe jos? Și clătitele? Le punem tot pe jos? Nu, nu, nu se poate!
Nu mă mai întrerupe, te rog! Deci, scaune, chiar fotolii, din ratan și o măsuță, nici prea mare să ocupe spațiu mult, dar nici prea mică să nu încapă nimic pe ea. Musai și un balansoar drăguț, pentru citit. În cele patru colțuri ale podiumului vor fi patru ghivece mari cu arbuști ornamentali, mă mai gândesc la specie, că mai avem un pic de timp la dispoziție.
- Păi ... stăm pe jos? Și clătitele? Le punem tot pe jos? Nu, nu, nu se poate!
Nu mă mai întrerupe, te rog! Deci, scaune, chiar fotolii, din ratan și o măsuță, nici prea mare să ocupe spațiu mult, dar nici prea mică să nu încapă nimic pe ea. Musai și un balansoar drăguț, pentru citit. În cele patru colțuri ale podiumului vor fi patru ghivece mari cu arbuști ornamentali, mă mai gândesc la specie, că mai avem un pic de timp la dispoziție.
- Ohoo, poți să te tot gândești!
- Iar? Te rog frumos! Patru lămpi solare, fix între ghivecele de care tocmai ți-am zis, pentru atmosferă, că doar mă știi ce romantică mi-s! A, era să uit: podiumul are și o treaptă, să pot urca mai repede și în siguranță, după ce am ieșit de la piscină sau după ce m-am bronzat pe șezlong.
- Care piscină? Care șezlong? omul meu arăta sincer mirat.
- Piscină gonflabilă, de-aia mare, pusă mai încolo un pic, la soare, lângă un șezlong colorat, ce naiba, n-ai niciun pic de imaginație, dragă?
- Imaginația mea nu prea bate cu a ta, se pare. Eu mă gândeam la un coteț, cu câteva zburătoare, care să ne facă ouă proaspete. Unde le punem, dacă tu aduci Grădina Edenului în curte?
- Ce are a face una cu alta? Împărțim curtea în două și cotețul îl punem în cealaltă parte. Că doar îmi trebuie și mie ouă proaspete pentru prăjituri cu fructe.
- Parcă ziceai clătite!
- Of, greu mai ești de cap! Și, stai, că n-am terminat cu terasa. Crengile nucului sunt destul de sus, ideal pentru lampioane colorate. Și ca să nu zici tu că eu mă gândesc strict la plăcere și las în seama ta siguranța, trebuie să luăm neapărat și trei panouri mobile, care se pot monta pe lateralele podiumului, pentru a ne feri de vânt. Ce poate fi mai frumos decât o după-amiază de toamnă, când soarele încă nu este neputincios, iar vântul nu a căpătat încă puteri depline, o după-amiază cu noi doi ascultând foșnetul frunzelor arămii risipite în jur și îngânând refrene vesele la o cană de ceai de măceșe?
- La faza cu refrenele, mi-ai tăiat entuziasmul. După cum cânți tu ...
- Ce vrei, dragă, nu pot fi perfectă.
- Se vede treaba că de mult timp pui la cale planuri de terasă în grădină.
- Habar n-ai ce minuni găsești pe Biano.ro. Îți arăt eu, n-avea grijă, că nu te las așa neștiutor!
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2022!