duminică, 30 iunie 2019

După 35 de ani!


            Ne-am  despărțit  copii…

Copii  frumoși,  bucuroși    suntem  mari,    am  scăpat  de  bacalaureat,  cu  buzunarele  doldora  de  vise  și  speranțe,  cu  sufletele  pline  de  iubire  și  de  libertate,  gata    dărâmăm  lumea  și    o  clădim  la  loc,  bucată  cu  bucată,  ca într-un  joc  de  lego  dintr-o  singură  clipire  de  geană.




            Și  iată-ne acum,  după  35  de  ani,  oameni  la  fel  de  frumoși,  împliniți,  cu  visele  de  atunci  încă  proaspete  în  buzunar,  unele  bifate  cu  brio, altele  pe  lista  de  așteptare  încă,  purtându-și  fiecare  reușitele  și  eșecurile  la  fel,  pe  același  umăr,  mândri  și  împăcați  cu  ele,  deopotrivă. 
Aproape  toți ... o  singură  absentă ...  motivat ...



            Și  iată-ne  acum,  după  35  de  ani,  uitându-ne  buimaci  la  domnul  diriginte.  Este  la  fel,  absolut  la  fel, neschimbat  nici  măcar  o  idee: la  fel  de  intransigent,  la  fel  de  serios,  până  și  în  glumă  serios,  la  fel  de  tobă  de  carte,  la  fel  de  la  curent  cu  tot  ceea  ce  înseamnă  literatură  și  cultură,  la  fel  de  capabil    ne  țină  în  căușul  palmei  doar  vorbind, explicând,  îndrumând.    trăiți  mulți,  mulți  ani,  domnule  diriginte  prof.  Eugeniu  Velican!



            În  dimineața  asta  splendidă,  mirosind  a  soare  și  adolescență  regăsită,  pe  aleea  de  sub  tei  și  nuci  foșnind  amintiri,  am  ajuns  pe  rând,  unul  câte  unul  și  ne-am  recunoscut  imediat,  deși  viața  ne-a  cam  purtat  pe cărări  depărtate,  ne-am  îmbrățișat,  ne-am  sărutat,  iar  noi,  fetele,  am  primit  flori  de  la  băieți,  exact  așa  cum  primeam,  atunci, demult,  într-un 1  Martie.  Ei  erau  patru,  noi,   fetele,  douăzecișișapte.  Echitabil,  nu  vi  se  pare???

       Da, uite,  sunt  aici Luminițele  amândouă,  și  Simona,  și  Găbița,  și  Liviu,  și  Ionică, și  Georgiana,  și  Anișoara,  și  Băiețel,  daaaa, Băiețel care  s-a  transformat  într-o  superfemeie  luminoasă  și  încrezătoare  în  lumina  sa,  și  Iulia,  și  Aurelia,  și  Mihaela,  și  Miki,  aceeași  Miki fâșneață  și  copilăroasă,  și  Manuela,  și  Getuța,  și  Cristi,  frumosul  nostru  Cristi,  și  Dorina,  și  Ilie -  Iliuță,  mucalitul  de  serviciu  și  atunci,  și  acum.
                                          
           În  ziua  asta  splendidă,  noi  am  încâlcit  fuiorul  timpului.  L-am  zăpăcit  după  voința  noastră,  ca  să  ne  facă  iar  elevi,  adolescenți  rebeli  fără  panglică  și  fără  uniforme,  ce  înalță zmeie  făurite  din  aduceri  aminte  colorate  și  zâmbărețe,  spre un  cer  binevoitor  și  senin.

            În  vechea  noastră  clasă,  soba  de  teracotă,  regina  incontestabilă  a  altor  dimineți  nesuferite  și  înghețate  de  decembrie, este  încă  în  picioare.  Așteaptă și  ea,  sărmana, să  iasă  la  pensie, odată  cu  demararea  lucrărilor  de  reabilitare,  lucrări  care, fie  vorba  între  noi,  au  cam  întârziat  ceva  ani.  În  fiecare  pauză,  o  luam  în  brațe  și o  drăgăleam  buluc  până  la  penultima  pauză,  când  venea  femeia  de  serviciu și  oprea   gazul. Ultimele  două  ore  ne  încălzeam  toți  la  focul  tinereții  noastre.  Al  puterii  noastre. 


Ilie,  unde  ești  Ilie?  Iliuță  cel  prins  cu  chibriturile  în  buzunar  după  ce  reușise să  salveze  de  la  aruncat  ultimul  chiștoc  și  a cărui  explicație  a  sunat  extrem  de  hotărât  și  de  convingător:  domnu  diriginte,  eu  sunt  responsabil  cu  aprinsul  focului,  de-aia  am  chibrit! Noaah,  nici  vorbă  de  fumat!

Când  te  prindea  cu  ocaua  mică,  gura  domnului  diriginte  se  arcuia  ușor, conturând  un  zâmbet  și  malefic,  și  duios,  în  proporții  zăpăcitor  de  egale  și  de   temut.

Iar  tabla,  hmm,  tot prea  sus,  tot  prea  neagră,  tocită  și  zgâriată  de  emoțiile  atâtor  și atâtor  generații perindate  prin  fața  ei.

Toți  avem  povești,    doar  viața  se  construiește  întocmai  după  planul  literar  al  unei  povești:  început,  cuprins  și  încheiere!  Toți  ne  spunem,  așadar,  poveștile,  în  care  suntem  personajele  principale  și  în  care  am  creat  alte  personaje:  copiii  și  nepoții  noștri.  Și  ceea  ce  am  învățat  aici, în  liceul  acesta  mai  prețios  prin  chiar  pereții  și  geamurile  sale  vechi,  prin  aerul  său  maiestuos   de  clădire  istorică,  de  nemodificat  și  de  prezervat,  devine,  brusc,  bunul  cel  mai  de  valoare  pe  care  l-am  dăruit  copiilor  noștri.



Nici  profesorii  nu  mai  sunt  toți.  Au  mai  plecat  unii  dintre  ei,  plătind  tribut  timpului  și  destinului.  Au  lăsat  în  urmă  gândurile, amintirile,  emoțiile  și  zâmbetele  noastre,  omagiu  muncii  și  dăruirii  lor.

            Ce  repede  îți  vin  în  minte  șotiile  de  altădată  dar,  mai  ales,  ce  repede te  pomenești  dispus    le  repeți,  de  nici  nu-ți  vine    crezi!   Adolescenții  care,  ieri,  fumau  ascunși  de  coroanele  generoase  ale  teilor  din  față,  azi  mai    alergau  spre  colțurile  gardului,  departe  de  privirile  dirigului,  ca  să-și  ostoiască  pofta  de  tutun! 

            Ne-am  despărțit  copii…

Copii  frumoși,  bucuroși    suntem  mari,    am  scăpat  de  bacalaureat,  cu  buzunarele  doldora  de  vise  și  speranțe,  cu  sufletele  pline  de  iubire  și  de  libertate,  gata    dărâmăm  lumea  și    o  clădim  la  loc,  bucată  cu  bucată,  joc  de  lego  într-o  singură  clipire  de  geană.

            Și  iată-ne acum,  după  35  de  ani,  oameni  la  fel  de  frumoși,  împliniți,  cu  visele  de  atunci  încă  proaspete  în  buzunar,  unele  bifate  cu  brio, altele  pe  lista  de  așteptare  încă,  purtându-și  fiecare  reușitele  și  eșecurile  la  fel,  pe  același  umăr,  mândri  și  împăcați  cu  ele,  deopotrivă. 

Aproape  toți ... o  singură  absentă ...  motivat ...

            Tîrgu – Jiu,
28  iunie  2019