luni, 30 octombrie 2017

Apa de izvor și inspirația din tastatură

           Plouă.  Mă  uit  cum  se  prelinge,  încet,  o  picătură  de  apă  pe  geam.  
         Desenează  drum  drept  și,  dintr-o  dată,  se  arcuiește  ca  un  șarpe  spre  dreapta,  alunecă  vertiginos  în   jos  și,  la  numai  câțiva  centimetri  de  pervaz,  se  oprește.  Așteaptă.  Și  ea,  și eu.  Încotro  se  va  duce,  pe  ce  parte  a  sticlei  reci  își  va  broda  arabescul  de  data  asta?  Ce  resort  secret  o  îndeamnă  să  aleagă  o  direcție  sau  alta?  De  ce  dorință  aprigă  este  mânată  ea,  o  biată  picătură  incoloră,  fără  parfum  și  fără  gust?
O  simplă  picătură  și  ce  multe  depind  de  ea!  Că  de  n-ar  fi  ea  ...  n-ar  fi  niciun  pârâu  zglobiu, sărind  șotronul  peste  pietrele  alunecoase  ca  privirea  de  codană  îndrăgostită  și  n-ar  fi  nicio  perdea  strălucitoare  de  stropi  jucăuși,  ce-ți  intră  pe  sub  bluză  și-ți  înfioară  pielea  încinsă  de  dragoste  și  de  dor.
            N-ar  fi  niciun  loc  frumos,  cu  liniște  foșnită  de  copacii  înțelepți,  cu  umbră  caldă  la  poalele  lor,  cu  iarbă  de  smarald  topit  de  soarele  necruțător,  cu  gâze  zbârnâitoare  de  colo – colo,  spre  veșnica  nemulțumire  a  călătorului  obosit.  Și  n-ar  mai  fi  nici  splendidele  toamne  arămii,  nici  iernile  bogat  înveșmântate  în  blănuri  albe,  nici  primăveri  înmugurind  a  iubire  și  a  nou. 
foto  din  arhiva  personală

            Iubesc  apa.  O  ador  în  toate  formele  ei:  și  fluidă,  învăluitoare  ca  o  taină  ce  se  cere  deslușită  la  ceas  de  seară,  la  ureche;  și  solidă,  floare  albă  și  rece  ca  inima  unui  îndrăgostit  respins  de  prea  multe  ori.  Îmi  place  să  o  prind  în  căușul  palmei,  veselă  și  zglobie,  să  o  simt  cum  mi  se  prelinge  printre  degete,  adevărată  și  mincinoasă  în  același  timp.  Îmi  place  să  o  ascult  cum  vuiește  când  se  prăvale  de  pe  stânci,  cum  se  frământă  în  larg,  ca  un  somn  agitat  de  neliniști,  sau  cum  susură  alintată,  la  poale  de  vâlcea  înflorită  în  miez  de  vară. 
              Îmi  place  să  o  beau  cu  înghițituri  mici,  rece  ca  gheața,  așteptând  să  ne  împrietenim  pe  măsură  ce-mi  pătrunde  în  corp,  în  inimă,  în  minte.
            Fac  parte  dintre  persoanele  care  beau  apă  rece,  foarte  rece  și  iarna.  Îmi  dă  senzația  aceea  unică  de  sațietate,  de  preaplin,  de  prospețime  și  aromă  de  dimineți  de  mai.  M-am  bucurat  prima  de  beneficiile  acesteia  odată  cu  instalarea  celui  dintâi  watercooler  La  Fântâna  din  firma  noastră.  O  lăsam  să  curgă  în  pahar  încet  și  închideam  ochii,  imaginându-mi  izvoare  limpezi,  poienițe  înțesate  de  margarete  albe,  soare,  liniște,  vacanță.
            Și  tot  prima  m-am  bucurat  de  apa  de  izvor  la  0,5 l,  cu  gust  și  aromă  de  pin  și  de  stejar  înnobilat  departe  de  aglomerări  urbane  și  industriale.  Ambalată  simplu,  dar eficient,  poate  fi  companionul  desăvârșit  și  acasă  și  la  birou.  Oaspeții  tăi  se  vor  simți,  cu  siguranță,  răsfățați,  oferindu-le  plăcerea  unei  ape  care  hidratează,  satură  și  alintă  papilele  gustative  în  același  timp.

apa  de  izvor

            Plouă.  Picătura  mea  de  apă  tremură  pe  geamul  rece,  nehotărâtă.  La  dreapta,  la  stânga?  Ba  nu,  ba  nu,  desenează  repede  un  zigzag  și  se  prăbușește  în  rama  ferestrei  cu  zgomot  ca  de  cascadă  în  miniatură.
            Am  tresărit  când  ușa  de  la  intrare  s-a  închis  cu  zgomot  în  spatele  omului  meu,  întors  de  la  serviciu.
-                       Ți-am   adus  un  bax  de  sticle  cu  apă  de  izvor  de  la  La  Fântâna,  strigă  el  din  bucătărie.  Îți  las  câteva  în  frigider,  să  se  răcorească  un  pic  și  sper  că  de  acum  nu  vei  mai  născoci  cine  știe  ce  motive  puerile,  ca  să  nu  te  apuci  de  scris.  Știu  sigur  că  după  o  gură  zdravănă  de  apă  rece  de  izvor,  vine  și  inspirația  la  tine  în  tastatură.  Hai,  că  SuperBlogul  nu  te  așteaptă  pe  tine!

apa-de-izvor


Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  13,  SuperBlog  2017!







            

joi, 26 octombrie 2017

Tot lucrul seamănă omului

            Că  viața  desenează  cercuri  cu   noi,  că  ne  ia  pe  fiecare  și  ne  rotește  ca  în  tiribomba  din  bâlciurile  copilăriei  și  apoi,  amețiți  și  dezorientați,  ne  lasă  cam  în  același  loc  din  care  ne-a  cules,  asta  știm  majoritatea  dintre  noi.  Și  mai  știm  și  că  tot  ceea  ce  ne  înconjoară  în  microuniversul  nostru  se  aliniază  și  se  prezintă  tot  în  aceeași  stare  în  care  ne  prezentăm  și  noi. 
            Altfel  spus:  ”tăt  lucrul  samănă  omului”. Zice  înțelepciunea  populară.
            Ani  de  zile  m-am  irosit  într-o  depresie  încrâncenată,  care  m-a  măcinat  și  fizic  și  psihic  și  pentru  care  am  lăsat  de  izbeliște  cele  mai  importante  lucruri  din  viața  mea.
            Casa  mea,  sanctuarul  care  m-a  adăpostit  de  priviri  și  mirări, de  întrebări  și  neîncrederi,  care  mi-a  oferit  liniște  și  singurul  strop  de  speranță  care  se  profila  pe  cerul  existenței  mele,  casa  mea  zic,  a  obosit.  Începe  să  cedeze,  vrea  să  fie  ocrotită,  alintată,  dichisită,  să  strălucească  precum  o  divă,  așa,  ca  în  tinerețele  noastre,  când  ne  puteam  mândri  una  cu  cealaltă.  Nu  mai  are  putere  să  lupte  împotriva  energiilor  negative,  din  a  căror  robie  m-a  salvat  pe  mine.
            Și  ce  fel  de  om,  ce  fel  de  ființă  dotată  cu  caracter,  cu  inimă,  cu  suflet  și  cu  minte  aș  fi  eu,  dacă  nu  i-aș  îndeplini  dorința?
            Apartamentul  meu  se  află,  cocostârc,  la  ultimul  etaj.  Sub  cupola  mai  mult  decât  uzată  a  unui  acoperiș  cu  țigle  știrbe.  Și  ploaia,  nemiloasă  sau  doar   prea  jucăușă,  și-a  făcut  cărare  și  pe  pereții  mei.  Anul  trecut  am  refăcut  acoperișul.  Acum  lucește  în  roua  dimineților,  ca  un  castel  de  poveste,  unde  prințesa  își  așteaptă  ursitul.  Acum  îmi  place  când  plouă  afară,  iar  eu  stau  cu  nasul  lipit  de  geam,  așa  cum  stăteam  când  eram  copil,  iar bunica  frământa  cozonaci... 
            Renovarea  interiorului  trebuie   făcută,  însă,  după  un  plan  bine,  foarte  bine  ticluit.  Și,  după  întrebări  în  dreapta  și-n  stânga,  după  îndelungi  căutări,  am  ajuns  la  concluzia  că  cea  mai  bună  casă,  cea  mai durabilă  și  mai  confortabilă,  este  cea  care  îți  oferă  căldură  și  lumină  cu  cele  mai  mici  costuri.  Iar  pentru  reabilitarea  termică  a  imobilelor,  este  absolut  necesar  să  soliciți  un   audit  energetic,  care  va  determina  caracteristicile  termice  și  energetice  și  va  stabili  soluțiile  de  reabilitare  și  modernizare.  Auditorul  va  elibera  certificat  energetic,  actul  propriu-zis  care  va  indica  performanța  energetică  a  clădirii.


            Am  vrut  noi  să  trecem  direct  la  interior,  după  refacerea  acoperișului,  dar  recomandările  au  fost  să  izolăm  pereții  exteriori  și  să  schimbăm  tâmplăria  exterioară,  așa  că  ne-am  conformat.  Și  ca  să  fim  siguri  că  totul  este  cât  se  poate  de  bine  realizat,  am  cerut  și  o  termografie,  pentru  identificarea  unor  pierderi  sau  infiltrații  de  aer  nedepistate inițial.

            Biroul   meu  se  află  chiar  la  geamul  sufrageriei.  Când  bate  vântul,  perdeaua  se  zbate  ușor,  ca  o  adiere  de  primăvară  și  atinge  tastatura  calculatorului.  Parcă  ar  vrea  să  scrie  și  ea...  aș  lăsa-o,  dar  poveștile  ei  se  limitează  la  întâmplările  de  pe  stradă,  la  gălăgia  copiilor  și  la  scârțâitul  leagănelor.  Poveștile  mele  se  duc  mai  departe,  în  Orient,  se  amestecă  printre  tehnicile  străvechi  de  protecție  ale  înțelepților  și  aduc  înapoi  reguli  și  învățăminte  pentru  dobândirea  și  păstrarea  echilibrului  corect  al  unei  case. 
            Luminează-ți  viața  -  spune  una  dintre  reguli.  Lumină  în  colțurile  mai  puțin  accesibile,  pentru alungarea  energiilor  negative.  Jocuri  de  lumini  pentru  evidențierea  energiilor  pozitive,  iar  ghirlandele  sau  aplicele  cu  becuri  de  tip  LED,  se  mulează  perfect  pe  dorințele  mele,  adică  nevoie  și  plăcere  într-un  singur  obiect.
            Mi-am  făcut  curățenie  în  viață.  Greu,  dar  am  făcut.  Acum  fac  curățenie  în  casă.  Și,  printre  primele  lucruri  noi  aduse  ofrandă  casei  mele,  se  numără  o  țestoasă  de  lemn.  Colorată.  Se  spune  că  aduce  bani,  dacă  o  pui  pe  jos,  pe   hol,  cu  fața  spre  intrare.  Pe  jos,  ca  să  poată  pleca  după  bani,  fără  să  fie  nevoită  să  sară  de  pe  vreo  măsuță  sau  comodă.  Îi  e  frică  de  înălțime,  așa  că  o  las  liberă  să  plece  și  să  aducă  atâția  bani  și  atâta  prosperitate  cât  poate  ea  să  aducă. 

foto  din  arhiva  personală


                        Articol  scris  pentru  proba  nr.  12,  SuperBlog  2017!
           

            

miercuri, 25 octombrie 2017

Banii și matematica

Eu  nu  pot  să  vorbesc  despre  bani.
Pot  să  vorbesc  despre  orice  de  pe  pământul  ăsta,  ba,  dacă  mă  adun  puțintel,  pot  să  bat  câmpii  și  despre  pământul  din  orice  altă  dimensiune,  paralelă  sau  nu  cu  realitatea  noastră.
Dar  banii  ...  banii  sunt  tabu  pentru  mine.  Banii  și  matematica.
Mie  nu  mi-au  ieșit  niciodată  calculele. Oricât  m-aș  chinui,  oricât  aș  trage  linie  și  aș  aduna,  înmulți,  împărți,  scădea,  virgula  va  fi  mereu  prezentă  în  rezultatul  meu. 
Din  toată  matematica,  eu  știu  doar  regula  de  trei  simplă.
           
            Eu  nu  pot  să  economisesc  bani.  De  felul  meu,  sunt  o  idioată,  adică  o  persoană  cu  multe  idei,  idei  care  ajung,  la  un  moment  dat,  să  economisească  timp  și  energie,  atât  pentru  mine, cât  și  pentru  partenerii  mei.  Dar  bani,  nu.
           
            Și  ce  n-am  încercat! 
            Pe  lângă  serviciul  meu  full  time,  am  completat  chestionare  online,  am  redactat  manuscrise  cu  lucrări de  grad  sau  de  licență,  chiar  găsisem  și  un  job  part  time  aproape  de  casă,  dar  lucrurile  ajunseseră  extrem  de  complicate  în  relația  cu  juniorii  mei,  care  mai  aveau  un  pic  și  uitau  cum  arăt  și  cum  știu  să  țip  la  ei!
            Așa  că  m-am  întors  la  nesfârșitele  mele  liste  cu  ”asta,  nu!”  și  la  nesfârșitele  și  nereușitele  mele  încercări  de  a pune  ban  pe  ban  deoparte.   Oricum,  omul  meu  s-a  consolat:  el  spune  că  banii  se  topesc  instantaneu  în  momentul  în  care  mă  simt  pe  mine  pe  aproape. 

De  exemplu  acum:  de  șase  luni  renovez  apartamentul.  Am  plâns,  mi-am  smuls  părul  din  cap  (atât  cât  am  putut,  că  sunt  tunsă  chilug),  am  postat  pe  facebook  poze  și  lamentări,  m-am  îndopat  cu  Sedatif  PC  și  degeaba. Treaba  nu  se  dă  terminată  cu  niciun  chip.
            Am  măsurat  suprafețe,  mi-au  calculat  vreo  patru  persoane  cât  material  îmi  trebuie,  am  făcut  schițe  peste  schițe  și  rezultatul:  când  să  termin  baia,  s-a  terminat  și  faianța  cu  flori  turcoaz  și  din  stocul  meu  și  din  depozit,  când  să  termin  dormitorul  nu  s-au potrivit  plintele,  când  să  gat  bucătăria,  nu  se  putea  pune  gresia,  iar  la  sufragerie ...  nu  ajung  baghetele  de  polistiren.  Și  ține-te  aproape  cu  alte  calcule,  alte  schițe  și  alți  bani.



           
Da,  dar  de  unde  alți  bani? 

Deci,  am  nevoie  de  un  împrumut  urgent.  Obținerea  unui  credit  bancar  durează  prea  mult  și  nici  nu  ai  certitudinea  că  reușești,  ori  eu  nu  vreau  să  mă  apuce  Crăciunul  cu  molozul  pe  coridor.  Prinsă  până  peste  cap  cu  problemele  mele  care,  desigur,  sunt  cele  mai  importante  din  lume,  nu  am  fost  foarte  atentă,  recunosc,  la  ceea  ce  îmi  povestea  colega  mea  săptămâna  trecută.  Avea  nevoie  urgentă  de  bani,  pentru  un  control  medical  de  specialitate  pentru  mama  ei  și  apelase  la  un  credit  online  urgent,  despre  care  aflase,  evident,  online. 



            Unde?  Cum?  Cine?  -  Telecredit

            Am  luat  taurul  de  coarne  și  am  încercat.  M-a  atras  iremediabil,  ca  un  magnet,  sintagma  credit  cu  dobândă  0.  Păi,  cine  îți  dă  așa  ceva?  O  fi,  n-o  fi  adevărat?  M-am  pus  pe  cercetat  și  am  aflat  că  în  perioada  1 – 31  octombrie,  beneficiezi  de  primul  credit  fără  costuri.  Împrumutul  fiind  exclusiv  online,  totul  se  desfășoară  ușor,  de  la  aplicare  până  la  virarea  banilor  în  cont.  Îți  faci  un  cont  de   utilizator,  așa  cum  sunt  toate  celelalte  conturi  la  magazinele  online  pe  care  le  ai  și de  care  nu  știe  jumătatea  ta  (mă  rog,  poate  la  voi  știe). 
Aplici  prin  alegerea  sumei  și  a  perioadei  de  împrumut,  completezi  datele  personale  și  contul  în  care  vrei  să  primești  banii  și  finalizezi  cererea  prin  trimiterea,  tot  online,  unei  copii  a  CI  și  a  unui  exemplar  din  Acordul  de  consultare,  transmitere  și  prelucrare  a  informațiilor  de  la  Finanțele  Publice  și  ANAF.  După  analiza  cererii,  gata,  în  contul  tău  va  intra  primul  tău  împrumut  fără  garanții.  Nici  că  se  putea  mai  simplu.


Până  la  urmă,  se  pare  că  voi  face  sărbătorile  de  iarnă  într-o  super  atmosferă,  cu  pereți  curați,  cu  plinte  și  baghete  la  locul  lor,  cu  gresie  bine  înțepenită,  pe  care  Moș  Crăciun  să  calce  fără  grijă  și  cu  bicicletele  băieților  mei  la  locul  lor,  în  garaj.
A,  nu  v-am  spus?  Jumătatea  mea  le-a  spălat,  le-a  uns,  a  reparat  chiar  și  claxoanele,  în  vederea  obținerii  unui  preț  cât  mai  bun  pe  ele.  Măcar  pentru  jumătate  din    manoperă!



Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  11,  SuperBlog  2017!

duminică, 22 octombrie 2017

te rog frumos, nu în geantă!

-                      Nuuu,  nuuu,  te  rog  frumos,  nu  în  geantă!   Na,  că  nu  m-aude!  Au,  au,  m-am  lovit,  fir-ar  să  fie  de  treabă!   Frate,  aș  fi  dat  orice  să  nu  mă  ia  și  pe  mine  în  oraș,  să  nu  mai  aterizez  iar  în  aglomerația  asta,  dar,  te  pui  cu  nebuna?!
Să  mă  prezint  întâi:  sunt  un  pix  roz-perlă,  care  scrie  fantastic  de subțire  și  de  frumos,  dacă  e  să  te  iei  după  spusele  ei,  mai  bine  n-aș  mai  fi  fost.  Mă  cară  peste  tot  și,  credeți-mă,  nu  este  o  experiență  prea  plăcută  să  călătorești  în  geanta  ei. Ce-i  drept,  geanta  este  super,  un  vis  pentru   orice  femeie,  moale  ca  o  îmbrățișare,  caldă  ca  briza  de  primăvară,  parfumată  ca  bujorii  de  munte  și  cu  un  mâner  șmecher  de  tot,  arcuit  a  dezmierdare.  Doar  e  de  la  Calvin  Klein  Jeans,  cumpărată  de  pe  Answear.ro  că,  mai  nou,  toată  ziua  stă  cu  ochii  mijiți  pe  site-ul  ăla.


Buuun,  acum  să  tragem  cu  ochiul,  să  vi-i  prezint  pe  cei  care,  vrând-nevrând,  împart  același  spațiu  cu  mine.  Primul,  portofelul,  că  de  la  el  am  cele  mai  multe  vântătăi.  Parcă  e  un  făcut,  ori  de  câte  ori  mă  zvârle  în  geantă,  aterizez  exact  pe  lângă  colțul  lui  și  gata  vânătaia.  Data  trecută  mi-a  curs  chiar  și  un  pic  de  pastă,  pentru  că  uitase  să  mă  închidă.  N-o  să  înțeleg  în  veci  de  ce  ține  morțiș  să  aibă  un  asemenea  portofel,  prea  mare  pentru  cei  câțiva  bănuți  care-i  zdrăngăne  prin  compartimente.  Că  niciodată,  dar  niciodată  nu  are  bani  cash  asupra  ei.  Asta  nu  înseamnă  că  are  prin  conturile  bancare,  nu,  în  niciun  caz.  La  cum  cheltuie  pe  toate  prostiile,  indiferent  dacă  îi  trebuie  sau  nu,  mă  mir  că  mai  are  pentru  coșul  zilnic.  În  fine,  portofelul  n-are  bani,  dar  are  chitanțe,  carduri,  buletin,  cărți  de  vizită,  bilețele,  o  cheiță  de  fermoar,  o  invitație  veche   de  trei  ani  la  un  vernisaj,  la  care,  apropo,  nu  a  mai  ajuns  pentru  că  nu  a  găsit-o  și  nu  și-a  mai  amintit  data și  ora,  în  ruptul   capului.


Baza  genții  este  susținută  de  o  umbrelă  albastră  cu  lalele.  Pe  asta  nu  o  poți  mișca  mai  încolo  nici  cu  macaraua.  O  ține  în  husă,  o  desface  la  nevoie,  o  usucă,  o  pune  iar  în  husă  și  zdup,  în  geantă.  În  orice  geantă,  că  le  mai  schimbă  din  când  în  când,  să  nu  vă  faceți  griji.  Și  la  mare,  în  concediu,  a  luat-o  cu ea.  Bineînțeles  că  nu  a  plouat  deloc,  dar ...  mai  știi?! 
Urmează  agenda  roșie.  De  atâta  purtat,  nici  măcar  nu  mai  stă  închisă.  I  se  revarsă  coperta,  ca  fustele  alea  cu  crinolină,  de  nu  mai  puteau  bietele  demoazele  nici  să  se  așeze  pe  scaun.  Ei,  nici  noi  nu  prea  putem  să  stăm  din  cauza  ei.  Și  e  cu  bun  simț,  sărmana  agendă,  că  mereu  își  cere  scuze  și  încearcă  să  se  strângă  puțin,  dar  mai  rău  ne  încurcă.  E  plină  cu  adrese,  numere  de  telefon,  poze  de-ale  mamei  ei,  un  set  de  rezultate  de  la  ultimele  analize  medicale,  copie  după  buletinul  soțului  și  vreo  trei – patru  calendare  mici,  de  buzunar. 
Telefonul,  bineînțeles.  Toată  lumea  are  telefon,  de-aia  nu  se  justifică  agenda  cu  numere,  dar  ...  în  fine ...  fiecare  cu  păsărica  lui.  Zice  că  nu-i  plac  telefoanele  cu  touchscreen,  așa  că  umblă  cu  unul  mai  mic,  ce-i  drept,  ca  dimensiune,  dar  de  trei  ori  mai  greu  și  cu  o  husă  jerpelită,  care  se  deschide  în  cădere  liberă,  ca  o  parașută.  Normal,  cine  mai  fabrică  huse  pentru  cărămizi???

Urmează  cheile.  Toată  lumea  are  chei. Două-trei:  casă,  mașină,  birou.  Nuuuu,  nu  se  poate  așa:  tipa  asta  e  bibliotecară  la  două  școli:  o  cheie  la  o  bibliotecă,  una  la  cealaltă.  Ușa  de  la  apartament  are  două  încuietori:  una  sus  și  una  jos.  Cartelă  la  bloc,  cartelă  la  ușa  din  față  a  școlii.  Cheie  de  la  intrarea  din  față  la  o  școală,  cheie  de  la  intrarea  din  față  de  la  cea  de-a  doua  școală.  Cheie  de  la  magazia  de  manuale  (  prima  școală),  cheie de  la  magazia  de  manuale  ( a  doua  școală).  Bine  măcar  că  n-are  mașină. Toate  acestea,  atârnate  de  un  breloc,  ar  trebui  să  stea  într-un  singur  buzunăraș,  mic  și  nevinovat.  Săracul  de  el,  abia  se  mai  ține  de  căptușeală,  atârnă  și  el  ca  și  jumătate  din  chei,  aproape  intrat  în  depresie. 

Ghemuită  într-un  colț,  o  punguță  chic,  cu  fermoar  cu  cap  de  fetiță,  cu  medicamente.  Nu  se  lasă  găsită  cu  una-cu  două,  așa  că,  la  nevoie,  când  motorașul  ei  o  ia  mai  pe  arătură  și  are  nevoie  de  încetinitor,  scotocește  fără  pic  de  milă  printre  noi,  ne  amestecă  și  ne  frământă  până  când,  disperați,  împingem  punguța  cu  medicamente  în  față,  spre  încetarea  supliciului.  Și  al  ei,  și  al  nostru. 

Buuun,  ce  mai  avem?  Un  pachețel  cu  șervețele  nazale  parfumate,  unul  cu  șervețele  umede,  o  pereche  de  ciorapi  nou – nouță,  în  caz  de  accident  și,  slavă  Domnului,  se  întâmplă  destul  de  des,  o  sticlă  cu  apă  plată  și  nelipsitele  bomboane.  Da,  bomboane.  De  ciocolată,  normal. Plouă  cu  ele,   când  te  aștepți  mai  puțin  îți  cade  câte  una  în  cap.  Nu  apucă  să  se  termine  o  serie,  că  hop,  țop,  altele  la  rând.
Și,  de  parcă  astea  nu  ar  fi  fost  de  ajuns,  în  fiecare  săptămână  altă  carte.  Am  devenit  o  adevărată  enciclopedie  a  autorilor  care  îi  intră  și  îi  ies  din  geantă.  Citește  în  stația  de  autobuz,  în  te  miri  ce  sală  de  așteptare,  le  citește  copiilor  în  parc,  citește  pe  ... Doamne-iartă-mă ...  acolo  unde  și  împăratul  merge  singur. 

Săptămâna  trecută  a  vrut  drumeție  pe  munte.  Uraaaa,  am  scăpat,  m-am  gândit  eu.  Nu  m-am  gândit  bine.  A  luat  un  rucsac,  a  îndesat  în  el  pachețele  cu  mâncare,  haine,  ghete  și  la  urmă,  a  răsturnat  pur  și  simplu,  conținutul  genții  în  el.  Uite-așa,  cu  noi  toți  rostogolindu-ne  de-a  valma  și  ascunzând-ne  prin  cine  știe  ce  cotloane.  Bonus,  o  eșarfă  de  la  Medicine,  în  aceeași  nuanță  cu  rucsacul.


Noroc  că  rucsacul  e  rezistent,  săracul,  doar  vine  de  la  Gino  Rossi.


Vă  spun  eu,  e  dusă  rău  de  tot.  Face  cumpărături  pentru  o  săptămână  și  când  ajunge  casă,  se  plânge  de  greutatea  sacoșei,  care,  între  noi  fie  vorba,  cântărește  jumătate  din  greutatea  genții  pe  care  o  cară  zilnic. 
Eh,  asta  e!  Nu  mai  zic  nimic,  pentru  că  tocmai  am  auzit  că  vrea  să  noteze  o  adresă  și  un  număr  de  telefon  în  agendă.  Păzea,  că  iar  ne  caută!

Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  10,  SuperBlog  2017!





vineri, 20 octombrie 2017

pentru zâmbetul lui ... nu mai știu la ce folosește furculița!

          Foșnesc  hârtia  subțire  în  mână  și  nu-mi  vine  să  cred.  Parcă  mă  doare,  parcă  mușcă  din  mine,  hămesită  și  încrâncenată.  Diseară,  da,  diseară.  Ai  crede  că  după  atâția  ani  de  muncă  și  după  atâtea  sacrificii,  merit  și  eu  un  pic  de  considerație.  Că  merit  și  eu  un  pic  de  răgaz  înainte  de  a-mi  cere  ceva  nemaipoment.  Dar  nu,  nu  contează   stelele  Michelin  pe  care  le-am  adus  restaurantului,  ei  nu  au  pic  de  considerație  pentru  arta  mea. 
Auzi,  cină  pentru  doi,  din  care  unul  este  nimeni  altul  decât   David  Boreanaz,  bărbatul  visurilor  mele,  actorul  pentru  care  am  văzut  fiecare  episod  din  Bones  de  câte  două  ori  și  al  cărui  zâmbet  mă  face  să  nu  mai  știu  la  ce  folosește  furculița!  Cică  a  venit  în  România  pentru  un  film  și  acum  vrea  să  perfecteze  contractul  cu  nu  știu  ce  agent.

sursa  foto: CineMagia.ro

Pfuuiiii,  și  ce  să  fac  eu,  așa  din  scurt?  Cum   să  mă  adun,  cum  să  organizez  ceva,  când  tot  ceea  ce-mi  vine  în  minte  este  râsul  lui  de  animal  tânăr,  liber  și  însetat  de  viață? Ce  să-i  dau  eu  să  mănânce,  să  se  simtă  nemaipomenit,  când,  de  fapt,  tot  ceea  ce-mi  doresc  este  să  stau  aproape  de  el,  să-i  cuprind,  ca  din  întâmplare,  brațul,  sau  să-i  simt  răsuflarea  la  ureche,  șoptindu-mi  ceva,  orice,  nu  contează,  șoaptă  să  fie?  Ce  bucate  să-i  pun  în  față  lui,  zeul  nopților  mele,  ca  să-și  dorească  să  mai  vină  și  să  mai  guste,  iar  și  iar?  Ce  vin  să-i  torn  în  pahar,  pentru  ca  ochii  lui  să  se  facă  mici,  mici,  să  se  uite  mirat  la  mine  și  să  spună:  well,  is  good,  very  good!  Pfuuuiii,  ce  să  fac?
Primul  care-mi  vine  în  minte  este  desertul.  Pentru  că  este  bărbat,  pentru  gustul  aspru,  acidulat,  îmblânzit  ușor  cu  iaurt  și  brânză  de  capră,  pentru  culoare  demențial  de  arămie,  ca  o  după  - amiază  de  mătase  în  alcovul  unei  domnițe,  am  ales  gutui  în   sirop,  să  i  se  topească  în  gură,  iar  aroma  lor  puternică  să-i  aducă,  mereu,  aminte  de  mine. 

sursa  foto:


Și,  în  timp  ce   gutuile  se  fierb  încet,  încet,  ca  să  nu-și  schimbe  culoarea  și  textura,  ochii  mei  alunecă  spre  cea  mai  nouă  achiziție  din  bucătărie,  mândria  mea,  misterul  gustului   proaspăt  și  al  mirosului  de  primăvară  al  bucatelor  mele:  presa de ulei YODA HOME PRO










Delicată  și  puternică  în  același  timp,  este  prima  presă  de  ulei  pentru utilizare  casnică,  care  are  funcții  similare  preselor  industriale. Pentru că utilizează tehnologia presării la rece, uleiul care  rezultă  este un ulei pur, nerafinat, virgin care păstrează toate substanțele nutritive din semințe sau nuci (enzime, vitamine, minerale, acizi grași, etc.) Așa  că,  imediat  mi-a  răsărit  în  față,  sticla  mea  pătrată,  cu  dop - fluture  din  cristal,  în  care  păstrez  cele  mai  fine  uleiuri,  fără  aditivi  și  conservanți,  obținute  în  urma  procesului  de  presare  la  rece,  pe  loc,  chiar  aici,  în  împărăția  mea. 
Și  cum  primul ulei  pe  care  l-am  făcut  cu  ajutorul  acestei  bijuterii,  a  fost  uleiul  de  alune,  iată  că  am  găsit  și  felul  principal  pentru  dragostea  vieții  mele:  piept  de  gâscă  la  cuptor,  cu salată  de  roșii  uscate,  dovlecei  proaspeți  și  ciuperci.  Peste  toate,  uleiul  meu  minune,  cu  gust  suav  de  catifea,  ușor  parfumat.  Uleiul  meu  care-l  va  ajuta  să  fie  veșnic  tânăr,  puternic  și  vesel,  care-i  va  aduce  natura  întreagă  în  farfurie  și,  mai  ales,  foșnetul  pădurilor  noastre,  cu  izvoare  zglobii  și  aluni  mlădioși,  doldora  de  roade. 
Mai  că-mi  vine  să  dansez  de  bucurie,  în  primul  rînd  pentru  că  eforturile  mele   concentrate  pe  aflarea  celor  mai  bune  oferte  la  presă ulei  Yodaau  dat   rezultate  și  apoi  pentru  că  cel  care  se  va  bucura  de  beneficiile  acesteia  este  el,  prințul  din  poveștile  copilăriei  mele. 

Am  scos  repede - repede  o  sticlă  de  Cabernet Sauvignon Prince Stirbey -  2011   de  Dragasani  și  am  pus-o  la  rece,  nu  mult,  un  pic,  doar  atât  cât  să  aburească  paharul,  ca  buzele  arzând  de  nerăbdare  ale  femeii  îndrăgostite.     
Masa,  Doamne -  Dumnezeule,  masa  nu  e  aranjată  și  el  trebuie  să  sosească!  Separeul  din  dreapta  orchestrei  este  perfect,  luminat  cald  de  lămpi  cu  abajur  de  cașmir,  cu  fața  de  masă  ca  un  șal  oriental  și  cu  aranjamentul  micuț,  din  flori  de  miozotis,  albe  și  albastre,  pe  care  l-am  primit  mai  devreme  de  la  florăria  de  peste  drum. 
Stau  ascunsă  după  perdeaua  din  spatele  orchestrei  și  tremur.  De  teamă  că  s-ar  putea  să  nu-i  placă,  de  bucurie  că  mă  voi  afla  aproape  de  el,  de  ....   a  venit!  Și  e  mult,  mult  mai  înalt  decât  mă  așteptam,  mult,  mult  mai  frumos,  mult,  mult  mai  ...cum  am  uitat,  de-a  binelea  am  uitat  că  nu  vine  singur!  Mi-am  pus  toată  priceperea,  toată  dragostea,  toată  speranța  în   bucatele  astea,  într-o  sin-gu-ră  farfurie  și  am  uitat  cu  desăvârșire  că  nu  vine  singur!  De-abia  acum  înțeleg  de  ce  ajutoarele  mele  din  bucătărie  mi-au  cerut  voie  să  mai  facă  încă  o  farfurie  din  tot  ceea  ce  am  preparat  eu  atât  de  concentrată.  Râdeau,  își  dădeau  coate  și  spuneau  că  vor  să  învețe  de  la  mine.  I-am  lăsat,  ce  să  fac,  n-aveam  timp  pentru  ei.  Nu  astăzi.
Și  acum,  uite-i  cum  așază  farfuriile  în  fața  celor  doi  oaspeți,  calmi,  siguri  pe  ei  și,  în  drum  spre  bucătărie,  trec  pe  lângă  mine  zâmbind:
-    E  bine,  șefa,  e  foarte  bine!  Liniștiți-vă,  uitați,  v-am  adus  un  scaun  și  un  pahar  cu  apă!

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!



miercuri, 18 octombrie 2017

rază de soare-aș vrea să fiu ...

          Toamna  asta  știe  că  o  iubesc  și  mă  alintă  cu  zilele  ei  calde,  așa  cum  se  alintă  strugurii  brumării,  doldora  de  must  dulce,  înainte  de  a  ajunge  în  coșurile  codanelor. 
            Toamna asta  miroase  cel  mai  bine:  a  copt,  a  gata,  a  roșu  și  albastru,  și  a  galben,  și  a  verde,  pentru  că  le  are  pe  toate:  și  mare,  și  soare,  și  ploaie,  și  vânt  și,  mai  presus  de  toate,  toamna  are  amintiri  de  vară  și  promisiuni  de  sărbători  de  iarnă.
            Toamna  asta  intră  toată  deodată  pe  fereastra  biroului  meu,  târându-și  trena  lungă  prin  fiecare  colț.  Acum  stau.  Am  pus  prea  mult  tuș  în  ștampilă  și  aștept  să  se  împrăștie,  cald,  pe  toată  suprafața.  Privirea  mea  se  joacă  ascunselea  cu  toamna,  o  caută,  o  pândește  și  o  prinde  de  poale,  ca  un  copil  fericit  cu  jucăria  preferată. 


            E  liniște  acum.  După  întreaga   vâlvătaie  a  dimineților,  când  toată  lumea  aleargă,  scrie,  are  ceva  de  semnat,  de  ștampilat,  de  comentat,  liniștea  de  acum  pare  ireală.  Se  aude  calculatorul  bâzâind  încet,  iar  imprimanta  clipocește  strâmb,  cu  un  colț   de  hârtie  rupt  în  tăviță.
            Biata  de  ea,  ștampila.  E  obosită,  ca  furnica  din  abecedarul  copilăriei  mele, iar  acum    doarme  pe  birou,  legănată  de  căldura  tușului  care  o  acoperă   încet,  ca  un  voal  de  mireasă.

            Da,  chiar,  ce  ne-am  face  fără  ea,  fără  ștampilă?  Cum  ar  fi  o  zi  la  birou  fără  țăcănitul  ei,  cum  ar  fi  actele  neștampilate,  ce  impact  și  ce  însemnătate  ar  mai  avea  ele?    Un  lucru  atât  de  mic,  cu  o  importanță  atât   de  mare.  Uite,  chiar  acum  mă  gândeam  la  toamnă  și  ce  hazliu  ar  fi  să  o  prind  și  să-i  pun  o  ștampilă  pe  umărul  gol.  O  ștampilă  cu  gutui,  cu  prune  și  cu  nuci  încăpățânate,  care  nu-și  lasă  miezul  la  vedere  așa  de  ușor.  Mi-o  și  imaginez  supărată,  bombănind  în  timp  ce  încearcă  s-o  șteargă. 



            Când  eram  copii,  curățam  un  cartof  crud,  îl  tăiam  în  două  și  scobeam  în  miezul  alb-galben  orice  ne  pricepeam:  floricele,  iepurași  care  semănau  mai  mult  a  dinozauri,  căței  cu  trup  de  balon  dezumflat,  sau  scriam  ceva   amuzant  cu  vârful  unui  cui.  Decupam  surplusul  de  pe  conturul  desenelor  sau  literelor,  înmuiam  bine  în  cerneală  și  puneam  repede  pe  hârtie.  Ieșeau  tot  felul  de  arătări  ciudate,  dar  noi  ne  bucuram  și  ne  simțeam  victorioși  dacă  ștampila  noastră  lăsa  o  urmă  mai  descifrabilă  decât  a  celorlalți. 

            Pentru  copiii  mei  am  cumpărat  ștampile  cu  tot  felul  de  imagini,  colorate,  cu  tuș  special  pentru  ele. Și  coli  albe  de  hârtie,  să  le  aplice  în  voie.   Săptămâni  întregi  am  avut  pereții  acoperiți  de  ștampile:  roșii  cele  făcute  de  fată,  verzi  cele  făcute  de  băiat.  Am  fost  supărată  și  le-am  tot  acoperit  cu  câte  ceva,  până  au  crescut  ei  mai  mari  și  am  reușit  să  zugrăvim  tot  apartamentul. 
            Dar  dacă  intram  și  eu  în  jocul  lor  și,  în  loc  să  mă  supăr,  făceam  motive  florale  sau  geometrice  cu  ștampilele  pe  pereți?  Făceam  borduri,  chenare,  făceam  tot  felul  de  modele  și  tipare,  grupate  pe  centrele  lor  de  interes.  Camera  lor,  sunt  convinsă,  ar  fi  arătat  infinit  mai  veselă  și  mai  trăznită  decât  cu  orice  alt  ornament  aș  fi  aplicat.  Uite,  nu  sunt  sigură  că  pe  atunci exista  posibilitatea  de  personalizaredar  chiar  și  așa  ar  fi  fost  nemaipomenit.  Dă-i, Doamne,  nebunului,  mintea  cea  de  pe  urmă  ...

              Când  nu  era  mai  mare  de  trei  ani,  îl  întrebam  pe  băiețelul  meu:
-           Vrei  să  fii  iubirea  vieții  mele?
Tăcea,   se  juca  mai  departe.  Îl  întrebam  iar:
-           Horia,  vrei  să  fii  iubirea  vieții  mele?
           Abia  după  a  treia  încercare  își  ridica  privirea  spre  mine,  ofta  lung  și  spunea:
-           Biiiiine,  fiiie,  sunt!  și  se  întorcea  solemn  la  piesele  lui  de  lego.
Atunci,  în  momentele  acelea,  aș  fi  vrut  să  am  o  ștampilă,  o  inimioară  moale,  pe  care  să  scrie  :  sunt  iubirea  lui  mami  și  pe  care  să  o  aplic  repede  pe  mânuțele  lui,  înainte  de  a  se  răzgândi.  Sau  pe  fruntea  lui,  sau  pe  obrăjorii  mânjiți  cu  miere  de  dimineață,  în  timp  ce  biata  felie   de  pâine  se  usucă,  singură  și  tristă, după  ușă. 

Gata,  pot  folosi  ștampila.  Îmi  pare  rău  să-i  stric  somnul  și  să-i  tulbur  visele,  dar  am  un  morman  cât  casa  de  hârtii  care-și  așteaptă  rândul.  Chiar,  oare  ce  visează  ștampilele?  Care  ar  fi  dorințele  lor  secrete?  Ce-ar  răspunde  o  ștampilă  atunci  când  ar  fi  întrebată:  ce-ai  vrea  tu  să  fii? 

Rază  de  soare  aș  vrea  să  fiu, 
o  frunză  liberă-n  vânt,
sau,  poate,  luna  cu  al  său  argint...

să  bântui  lumea-n  lung  și-n  lat
s-ascult  cum  marea  pe-nserat
își  cântă  dorul  legănat
și  să  sărut  tot  ce  mi-e  drag.

Și-aș  vrea  în  urmă-mi  să  rămână  scris
Că  viața  toată  am  cuprins
În  simpla  semnătur-a  mea,
Cu  dragoste,  ștampila  ta!

Ptiu,  am  luat-o  razna!  Mă  opresc  din  ștampilat  și  mă  uit  mai  atentă.  Este  o  ștampilă  obișnuită,  de  fapt  o  datieră ,  pe  care  scrie  simplu  Colop.   Știam  că  cei  de  la  Colop  sunt  lideri  pe  piața  de  distribuție  a  ștampilelor,  dar    chiar  una  care  să  vorbească...
Și,  culmea,  că  avea  și  dreptate.  O  poți  folosi  la  orice,  peste  tot,  nu  numai  pe  documente,  pe  ambajale,  pe  tricouri,  pe  lemn,  pe  metal,   pe  plastic.  Cuprinde  tot,  personalizează  și  marchează.
Mi-aș  dori  una  în  poșetă,  micuță,  fermecată,  care  să  mă  aline  în  momentele  mai  puțin  bune  ale  zilei:  pentru  fiecare  vorbă  nedreaptă  pe  care  am  încasat-o,  ștampila  mea  minune  să  se  aplice  la  încheietura  mâinii,  chiar  pe  locul  acela  de  unde  parfumul  preferat  îmi  trimite  valuri  de  încurajare  și  să  rămână  scris,  cu  litere  albastre  ca  cerul  senin  al  unei  dimineți   de  mai:  mergi  mai  departe!  poți  să  faci  mai  mult  și  mai  bine!  curaj! 

Toamna  asta  știe  că  o  iubesc  și  mă  alintă  cu  povești  vrăjite,  așa,  ca  bunica,  la  gura  sobei,  în  timp  ce,  pe  marginea  cuptorului,  gutuia  galbenă  se  rumenea  încet.  Prima  mea  gutuie  coaptă  pe  sobă!

sursa  foto: Unica 



Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!