duminică, 31 decembrie 2017

La mulți ani!

                Oare  de  ce-mi  plac  mie  drumurile  astea?


                Că  de  mers,  Doamne  iartă-mă,  eu  merg  mai  mult  pe  brânci  decât   în  poziție  bipedă ... nu  mi-am  mai  purtat  pașii  prin  asemenea  splendoare  de  decenii ...


                Oare  de  ce-mi  plac  mie  drumurile  astea?  Poate  pentru  că  ți  se  deschid  ușurel,  ușurel,  în  față,  lăsându-ți  gândurile  să  alerge  nestingherite  prin   toate  cotloanele ...  poate  pentru  că  abia  aici  ești  tu  cu  adevărat,  singur  și  liber  să  strigi,  să  urli,  să  dai  cu  pumnul,  să  ameninți  sau  să  plângi  de  dor ... poate  pentru  că  nu  știi  niciodată  cu  adevărat  ce  se  întâmplă  la  capătul  lor ...  ups,  aici  am  dat-o  în  bară:  vorbesc  prostii,  pentru  că  mie,  mie  mi-a  îmbătrânit  spiritul  și  nu  mai  găsesc  curaj  să  descopăr   neprevăzutul!
                Nu  mai  vreau  surprize,  orice  pas  în  afara  tiparului  mă  doboară  la  pat  zile  în  șir,  nu  mai  vreau  întâlniri  întâmplătoare  și  trecători  de  câteva   momente   prin  viața  mea,  gălăgioși,  ipocriți  și  obositori.
                Nu  mai  vreau  și  nu  mai  am  dreptul  să  dăruiesc  secunde  din  viața  mea,  așa,  alandala,  ca  până  acum.  Nici  timpul  necesar  pentru  a  face  asta  nu-l  mai  am.
Anul  care-și  târăște  ultimele  clipe  acum,  azi,  aici,  a  fost  greu.  Dar  ne-a  ținut  în  viață,  pe  mine  și  pe  cei  dragi  mie,  și  pentru  asta  îi  mulțumesc! 
Anul  care  vine  ...  cine  știe  cu  ce  și  cu  cine  vine!  Vom  vedea  atunci,  la  momentul  potrivit.     
                N-am  călcat  niciodată  în  afara  țării.  N-am  văzut  nimic  din  minunățiile  lumii  în  care  exist.  Am  citit  despre  ele  și  mi  le-am  închipuit  în  fața  mea,  sub  apăsarea  pașilor  mei.
   Și  asta  este  ceea  ce-mi  doresc  cu  adevărat:  să  mai  am  timp  să  merg  și  să  merg,  să  bântui  prin  locurile  despre  care  am  auzit  și  pe  care  le-am  ferecat  în  camera  speranțelor  din  inima  mea. 
Să  casc  gura,  la  propriu,  la  tot  ceea  ce  îmi  va  ieși  în  cale  și  să  nu  am  cuvinte  să-i  povestesc  omului  meu  ceea  ce  trăiesc.  Doar  să-l  țin  de  mână  și  să-i  arăt  și  lui. 

La  mulți  ani!


Un  drum  cu  împliniri  vă  doresc,  cu  vise  ca  niște  fluturi  colorați,  cu  iubiri  nemuritoare  și  fără  durere  și  dezamăgiri!



La  mulți  ani!

marți, 26 decembrie 2017

Cum am petrecut prima zi de Crăciun

Lată,  în  mijlocul  patului,  cum   altfel?
Incapabilă  să  mă  întorc  singură  de  pe  o  parte  pe  cealaltă,  ca  o  rădașcă  umflată,  răsturnată  cu  picioarele  în  sus,  agitată  și  speriată  că  ar  putea  să  o  înghită  careva.  Mă  rog,  pe  mine  nu  m-ar  putea  înghiți  nimeni  pe  nemestecate  ...cu   dureri  atroce  pe  fiecare  centimetru  pătrat  de  corp  și  cu  usturimi  cumplite  la  fiecare  încercare  de  a  deschide  ochii.
Din  ce  cauză?  Habar  n-am!
Mi-am  terminat  curățenia  la  timp,  grație  ajutorului  venit  de  prin  Nemția  cu  o  săptămână  înainte  de  sărbători,  am  făcut  sarmale  și  răcituri  ca  o  bună  gospodină  ce  mă  aflu,  am  grijit  de  cadourile  de  sub  brad  și  ...  gata,  am  murit.  Bucură-te  și  sari  în  sus  de  Crăciun,  Cami,  dacă  mai  poți!


Pentru  mine,  Crăciunul  e  greu  de  dus.  De  patru  ani,  de  când  mama  a  rămas  sus,  în  deal,  fix  în  seara  de  Ajun,  alături  de  bunicii  și  părinții  ei,  culorile  Crăciunului  s-au  schimbat  pentru  mine.  Orice  aș  face,  oricât  m-aș  strădui,  nu  mă  mai  pot  bucura  ca  înainte.
            Singurele  care  mă  mai înfioară,  așa,  ca  pe  vremuri,  sunt  luminițele.  Mi-am  pus  multe  și  în  brad,  și  atârnate  prin  hol,  și  bec  de-ăla  șmecher  care  se  învârte  și  te  amețește  de  cap  cu  atâtea  culori ...




            Ar  trebui  să  țopăi  prin  casă,  de  drag  că  am  omul   meu  drag  lângă  mine.  De  țopăit,  nu  prea,  că  am  vecini  dedesubt  și  au  dreptul  și  ei  la  un  Crăciun  cu  tavanul  intact,  dar  stau  lipită  de  el,  de  nu  mai  poate  săracul  nici  să  respire.
            Are  treabă  în  sufragerie?  Hop  și  eu.  Are  treabă  pe  balcon?  Țuști  după  el!  Montează  lustre  și  pune  luminițele  pe  care  i  le-am  cerut?  Ghici  cine  stă  jos,  lângă  scaunul  pe  care  s-a  cățărat  el   ca  să  ajungă  la  tavan? 
-                       Dar  tu  nu  mai  ai  vase  de  spălat,  femeie,  sau  măcar  altceva  de  făcut  prin  celelalte  camere?  Ia  vezi,  caută-mă  și  pe  acolo,  că  poate  mi  s-o   fi  făcut  de-a  v-ați   ascunselea  și  mie! Și  râde,  și  râde,  și  eu  mă  gândesc:  cum,  pisici  albastre,  să  plec  de  lângă  el,  când  mai  are  doar  câteva  săptămâni  de  stat  cu  mine? !  Băiete,  singura  ta  șansă  să  scapi  de  mine,  este  să   duci  gunoiul!  Chiar  și-așa,  stau  moț  pe  casa  scării,  jinduind  la  întoarcerea  ta,  mai  dihai  ca  după  o  felie  maaaare  de  Tiramisu.
De  când  a  venit,  dintr-o  dată,  toate  grijile  mi  s-au ridicat  de  pe  umeri  și,  în  loc  să  mă  simt  ușurată,  m-am  trezit  tremurând,  cu  nervii  praf,  de  parcă  transferul  ăsta  m-a  lăsat  goală  pe  dinăuntru,  vulnerabilă  ca  un  nou – născut.
Slavă  Domnului  că  și  el  s-a  întins  în  pat,  cu  telecomanda  în  mână!  Cu  fața  spre  el,  mi-am  strecurat  mâna  pe  sub  brațul  lui  și-l  țin  încleștat  de  mă  doare.  Când  își  ridică  capul  de  pe  pernă  și  se  apleacă  spre  mine,  căutându-mi  privirea,  știu  că  a  amorțit  și  că  vrea  să-și  schimbe  poziția.  Slăbesc   strânsoarea,  aștept  să  se  așeze  mai  bine  și  mă  lipesc  și  mai  tare  de  el.
-           Parcă  ai  fi  din  scotch,  așa  te  lipești  de  repede,  mormăie  el  înciudat.

Mi-e  rău,  fizic  mi-e  rău  de  la  atâta  fericire  și  durere  îngemănate  într-o  singură  sărbătoare!

Crăciun  fericit!



vineri, 1 decembrie 2017

Haine pentru mame hot!

                 Pe  vremea  când  barza  își  făcuse  culcuș  prin  buzunarele  mele,  aflarea  unei  rochii  pe  măsura  a  două  ființe  într-una  singură,  constituia  o  adevărată  provocare.
                Prima  și  singura  mea  rochie  de  gravidă,  pe  care  am  purtat-o  în  ambele  ocazii,  a  fost  cadou  de  la  tata.  Tata  era  în  stare  să  vândă  umbrele  de  soare  și  costume  de  baie  eschimoșilor,  iar  de  cumpărat,  pe  vremea  aceea,  era  omul  ideal.  Intra  în  magazin  cu  dezinvoltură,  zâmbea  cu  toată  gura  și  striga  fericit:
-                       Sărut-mâinile,  frumoase  domnițe,  ce  mai  faceți,  ce  noutăți  mai  aveți?  Asta,  pe  lângă  nelipsitele  ciocolate  cu  rom  strecurate  vânzătoarelor  de  fiecare  1  și  8  Martie.  Nu  uita  niciodată,  dar  absolut  niciodată,  nicio  vânzătoare  din  cartier.  Da,  ciocolatele  alea  mici,  cu  1,80  lei  bucata,  făceau  minuni. 
Așa  se  face  că  el  a  fost  primul  anunțat  că  dimineața  vor  primi  marfă  și   așa  m-am  pomenit  cu  o  rochie  de  gravidă,  mărime  universală,  din   stofă  verde.  Până  acasă,  când  eu,   emoționată  la  culme,  am  desfăcut  pachetul,  nu  a  știut  să-mi  spună  ce  culoare  are.  Putea  fi  și  bleomangri  cu  picățele  în  dungi,  nu  conta.  Eram  printre  puținele și  superfericitele   posesoare  de  așa  ceva. 
                De  pantaloni,  ce  să  mai  vorbim ..  nu  se  fabrica  așa  ceva  la  noi  în  țară,  iar  din  Vestul  decadent  nu  aveam  nicio  șansă  să  facem  rost.  Inventiv  din  fire,  soțul  meu  a  găsit  o  soluție  ca  eu  să  nu  renunț  la  pantaloni  pe  întreaga  perioadă  a  sarcinii:  mi-a  cumpărat  bretele.
                Croitoresele  erau  la  mare  căutare,  iar  doamna  care  îmi  lucra  mie  te  miri  ce,   îmi  făcuse  o  bluză  cu  pense,  la  care  atașasem  eu  o  fundiță  din  dantelă  albă.  Prin  urmare,  aveam   haine  de  gravidă  și  pentru  o  ținută  de  birou  și  pentru  o  seară  elegantă,  la  un  cico,  la  cofetăria  din  colț.

Copiii  mei  sunt ,  acum,  oameni  în  toată  firea. 

La  rândul  ei,  fiica  mea  are  trei  băieți.  Deci,  sunt  de  trei  ori  bunică.  Conform  ultimelor  două  ecografe,  cel  mai  mic  dintre  ei  trebuia  să  fie  fetiță.  După  naștere,  mă  sună  fiică-mea:
-                       Suntem  bine,  și  eu  și  copilul,  să  stai  liniștită.  Doar  că  ...,  am  înțepenit  la  auzul  punctelor  de  suspensie...  doar  că,  nu  e  fată!
-                      Cum  adică  nu  e  fată?  Dar  ce  e?  mi-a  țâșnit  mie,  ca  din  praștie,  întrebarea  de  o mie  de  puncte,  negre,  evident!
-           Băiat,  ce  să  fie,  râdea  fiică-mea  la  telefon.  Tot  băiat!

Inutil  să  mai  spun  că  acum  sunt  și  haine  de  alăptare,  și  lenjerie  specială,   pe  numere  și  culori  preferate.  Greu  este  să  alegi,  să  găsești   cele  mai  bune  oferte  pentru  tine  și  pentru   copilașul  tău.



Dacă  aș  fi  ambasadorul  vreunui  magazin  dedicat  gravidelor  sau  proaspetelor  mămici  care  alăptează,  n-aș  sta  pe  gânduri:  prima  alegere,  firesc,  Hotmama.ro.
De  ce?  Pentru  că  și  fiica  mea  a  făcut  alegerea  asta  și  este  extrem  de  încântată,  achiziționând  o  rochie  cobalt,  ca  ochii  ei,  pentru  o  ocazie  specială,  rochie  pe  care  o  poartă  și  acum,  pentru  că  îi  dă  posibilitatea  să  și  alăpteze.


Dacă  aș  fi  ambasadorul  Hotmama.ro,  în  mediul  online,  aș  porni  la  drum  alături  de  Adriana  Târnoveanu,  cu  ale  ei  mărgăritare  de  cuvinte.  Pe  ea,  că  știe  să  brodeze  cuvinte  din  pietre  prețioase,   pentru  copiii  noștri  și  pentru  copiii  din  noi.  Iar  cuvintele  meșteșugit  alcătuite,  la  momentul  potrivit,  te  pot  convinge  să  încerci. 
În  demersul  meu,  aș  avea  nevoie  și  de  Cristina  Lincu,  că  nimic  nu  se  compară  cu  experiența  unei  adânci  încercate  mămici  de  3.  Trei  băieți  năzdrăvani,  desigur.   Ea  știe,  sigur  știe,  nevoile  și  dorințele  celor  care  așteaptă  sau  au  primit,  deja,  cel  mai  de  preț  dar  din  viața  lor. 
Aș  trimite  vorbele  lor  până  hăt,  departe,  peste  mări  și  țări,  cu   Oana  Grozavu,    visătoare  cum  o  știm, hai-hui  prin  lume.
Și  ca  totul  să  fie  perfect,  avem  nevoie  de  sare  și  piper,  nu-i  așa?  De  Em  Sava,  cea  cu  dulce  și  sărat  la  un  loc,  pentru  o  prezentare  ghidușă  a  pijamalelor  care  aduc  vise  dulci  pentru  mămici  și  pitici.

Fiica  mea  avea  trei  ani  când  am  ajuns  acasă,  de  la  maternitate,  cu  frățiorul  ei.  S-a  tot  foit  pe  lângă  el,  s-a  tot  uitat  și,  la  un  moment  dat,   mi-a  cerut  să  o  îmbrac  să  plece  în  oraș.
-           Păi,  ce  să  faci  tu  în  oraș?
-          Să-i  cumpăr  dinți,  că  n-are  cu  ce  mânca,  tu  n-ai  văzut?

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!














miercuri, 29 noiembrie 2017

MonkeyCami

                 Ce  să  fac,  n-am  ce  să  fac,  îmi  place  Dwayne  Johnson.  Mă  aliniez  și  eu  corului  de  fetișcane  leșinate  după   pectoralii,  bicepșii,  tricepșii  și  ce-o  mai  avea  calapodul  ăsta  de  mascul  feroce!  N-aș  fi  zis  că  o  să  o  iau  razna  tocmai  la  bătrânețe!  Eh,  poate  nu  chiar  bătrânețe,  am  exagerat  și  eu  un  pic!
            Numai  ce-am  ajuns  acasă  din  oraș  și  încă  îmi  stăruie  pe  retină  afișul  filmului  Jumanji:  Aventură  în  junglăcu  idolul  nopților  mele  în  centru.  Cică  se  lansează  în   cinema  în  29  decembrie  2017.


            Sunt  cinefilă  înrăită  și  nu  pot  decât  să  mă  bucur  că-mi  voi  delecta  cele  două  simțuri -   auditiv  și  vizual -  cu  un  nou  film  de  acțiune  și  aventură  totodată,  bașca  actorul  meu  preferat,  chiar  în  perioada  sărbătorilor  de  iarnă.
            Mă  îndrept  spre  bucătărie  să  golesc  cumpărăturile  și  ...  auch,  am  alunecat!  Ce  naiba  s-a  întâmplat  cu  mine,  că  nu  mai  văd  nimic!  E  negură  totală  și  parcă  și  foșnește  ceva!
            Hmmm ...  și  vocea  mi-e  schimbată,  parcă  nici  nu  mai  reușesc  să  articulez  cuvinte,  din  gură  îmi  ies  sunete  ciudate,  ceva  de  genul:  ugh,  ugh!  Stai  să  mă  duc  mai  încolo,  unde  se  vede  o  geană  de  lumină.
            Uau,  e  junglă,  frate,  sau  mi  se  pare  mie?  Se  vede  treaba  că  tare  m-a  mai  impresionat  afișul  ăla.  Nuuu,  nu  se  poateeeeee  ...  ce  labe  am ...  sunt  maimuță!
            Mă  retrag  înapoi,  în  umbra  copacilor  uriași  și  încerc  să  mă  adun.  Cum  de  s-a  putut  întâmpla  una  ca  asta?  Cum  am  ajuns  aici,  ce  pi ...sici  albastre  de  resort  secret  s-a  activat,  de  adineauri  eram  om  și  acum  sunt  maimuță?  Nu  cumva  ...  să  știi  că  da,  am  fost  atrasă  în  acțiunea  filmului  ăla  nenorocit.  Așa  îmi  trebuie,  dacă  am  stat  atâta  să  mă  holbez  la  afiș!
            Și-acum,  eu  ce  să  fac?  Cum  descâlcesc  toată  dandanaua  asta,  ca  să  mă  întorc  acasă  vie  și  nevătămată,  înainte  de  a-mi  veni  bărbatul  de  la  muncă???   Am  luat-o  razna  de  tot ...  auzi ...  să-mi  vină  bărbatul ...  întâi  să  văd  cum  naiba  supraviețuiesc  aici!
            Inspiră,  Cami,  expiră,  inspiră,  expiră  ...  s-o  luăm  cu  începutul:  ce  s-a  întâmplat  înainte?  A,  da,  mă  duceam  în  bucătărie  și  am  alunecat.  Oare  este  numai  un  vis?  Dacă  mă  dau   cu  capul  de  copacul  ăsta,  mă  trezesc?  aaauuuuu ...  nu,  n-a  mers! 
            Totuși,  ce  este  Jumanji  ăsta?  Parcă  era  un  joc  video,  ceva  cu  avataruri  pe  care  ți  le  alegi  și  pe  care  le  conduci  cât  poți  tu  de  bine,  ca  să  câștigi.  Ok,  deci  sunt  maimuță  în  junglă,  s-ar  părea  că  ăsta  este  avatarul  meu.  Oare  am  și  ceva  puteri  extra,  super,  nemaipomenite?  Și  cum  dau  de  ele?
            Ce  se  aude,  ce-o  mai  fi  și  asta?  Fugi,  MonkeyCami,  fugi!  Adică,  sus,  în  copac,  repede!  Uau,  la  timp  am  suit,  să  mă  feresc  de  turma  asta  de  elefanți  care  aleargă  bezmetici  pe  aici!  Șșșșșș  ... șșșșș ... șarpele ...  câta  mai  șarpele  ...  sari,  du-te  odată,  măi  fată,  să  nu  ajungă  pe  creanga  ta!  Uf,  am  scăpat  și  de  ăsta!  Cam  subțirică  crenguța  asta,  nouă  ...  uuups,  s-a  rupt!  Buf,  trosc ... eh,  totul  e  bine  când  se  termină  cu  bine,  n-am  căzut  prea  rău!  Dar  nici  prea  bine,  bag de  seamă,  că  e  ceva  moale,  pufos  și  umblător: ajutooor,  e  un  tigru!  Din  câte-mi  amintesc,  ăștia  se  cațără  și  ei  în  copaci,  deci,  care  este  mai  rapid,  ăla  supraviețuiește!



            Trebuie  neapărat  să-mi  trag  sufletul,  că  nu  se  mai  vede  tigrul  ăla  urât  în spatele  meu.  Nici  nu  știu  unde  este  mai  bine:  sus  sau  jos,  că  pe-aici,  tot  una  e!  Să  recapitulez:  până  acum  am  descoperit  că  sunt  foarte,  foarte  agilă  -  am  o  viteză  aproape  supersonică  la  cățărat  și  la  fugit,  ar  trebui  să  mai  caut,  poate  că  am  și  alte  calități,  care  să  mă  ajute  să  ajung  înapoi,  acasă.
-                       Dă-te  din  calea  mea,  maimuță  scofâlcită,  dacă  vrei  să  trăiești!  îmi  zbieră  în  creier  un  rinocer  uriaș.
-                      Scofâlcit  ești  tu,  prostule,  că  eu  nu  sunt  maimuță,  sunt  om!  am  strigat  eu  cu  năduf  -  fie  ce-o  fi,  tot  trebuie  să  se  termine  cumva  -  deși  în  secunda  doi   eram  deja  în  vârful  copacului,  pe  o  creangă  ceva  mai  solidă  decât  ultima  pe  care  o  încercasem. 
Rinocerul  se  opri,  își  ridică  înspăimântătorul  corn  spre  mine  și  zise:
-           Și  de  când  arată  oamenii  așa,  ca  tine?  De  unde  naiba  ai  picat  pe  aici?
            Primul  meu  impuls  a  fost  să  o  șterg  cât  mai  repede  de  acolo,  dar  unde  să  mă  duc?  La  tot  pasul  întâlnești  pericole  nebănuite,  oriunde  m-aș  fi  dus,  același  lucru  m-ar  fi  așteptat,  în   lupta  asta  acerbă  pentru  supraviețuire,  la  propriu  supraviețuire,  era  clar  că  eu  eram  în  tabăra  defavorizată.  Nici  prin  cap  nu  mi-a  trecut  să-l  întreb  cum  de  vorbește  și,  mai  ales,  cum  de  ne  înțelegem  unul  pe  celălalt.  Bine  că  s-a  gândit  el:
-           Ai  auzit  vreodată  de  Jumanji?
-                      Arză-l  ...  cum  să  n-aud,  că  de-acolo  mi  se  trage.  Dar  tu?  Tu  de  unde  știi,  că  doar  nu  se   joacă  și  în  junglă!
-                      Nu,  nu  se  joacă,  maimuță  toantă,  dar  cu  același  tren  ca  și  tine  am  ajuns  și  eu  aici!  Și  mă  chinui  să  găsesc  o  soluție  cât  mai  repede,  că  se  apropie  premiera  filmului  și  eu  n-o  să  fie  prezent.
-                      C ..  ca ... fff ...  care  film?
-                      Jumanji:  Welcome  to  the  Jungle,  credeam  că  știi.  Eu  sunt  personajul  principal  și,  ghinion,  sunt  rinocer!
Asta-i  cea  mai  bună  poantă  din ultimele  două  secole  ale  omenirii:  eu  și  Dwayne  Johnson  în  aceeași  junglă,  depinzând  unul  de  celălalt  și  sprijinindu-ne  reciproc  într-o  încercare  disperată  de  a  reveni  în  lumea  noastră  de  zi  cu  zi!  Să  fiu  a  mrenii,  dacă  nu  mi-a  trecut  prin  cap  că  mă  bucur  că  sunt  maimuță! (  să  nu  mă  întrebați  ce  înseamnă,  că  habar  n-am.  Așa  înjura   bunicul,  când  venea  de  la  crâșma  din  capătul  uliței).
Am  vrut  să  cobor,  să  mă  apropii  de  idolul  meu,  dar  cerul  s-a întunecat  dintr-o  dată,  a  trăsnit  undeva,  mai  în  spate,  iar  tunetul  mi-a  înfundat  urechile.  Maimuță  surdă  ...  mi-a  trecut  prin  minte,  înainte  de  a  cădea.
-                       Hai,  urcă-te  în  spatele  meu  și  să  fugim  de  aici!   În  urma  mea  este  un  râu  mare  și,  dacă  plouă  se  umflă  așa  de  tare  încât  acoperă  și  porțiunea  asta  de  pădure.  Și,  pe  deasupra,  colcăie  de  crocodili  și  hipopotami. 
În  goana  noastră  nebună  prin  ploaie,  printre  tunete  și  fulgere,  mi-am  adus  aminte  de  un  lucru:  nu  am  încuiat  ușa  de  la  intrare!
Poate  că  cineva,  nu  contează  cine,  va  găsi  ușa  deschisă  și  va  veni  să  ne  salveze!



Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!




           



luni, 27 noiembrie 2017

Care timp, iubito?

                Iubesc  toamna.  Nu-i  nici  cald,  ca  să  te  treacă  toate  apele  din  harta  hidrografică  a  lumii,  nu-i  nici  foarte  frig,  ca  să  ți  se  coloreze  nasul  ca  la  renii  lui  Moș  Crăciun. 
                Iubesc  toamna,  când  mirosul  de  castane  coapte  umple  dormitorul,  adică  acolo  unde,  întinsă  pe  burtă  în  mijlocul  patului,  îmi  clămpănesc  papucii  pufoși  în  picioarele  ridicate  în  unghi  drept,  în  timp  ce  butonez,  conștiincioasă,  toate  site-urile  de  modă  și  bijuterii.  Mai  ales  de  modă.  Și  de  bijuterii.  Oricum,  dacă  nu  mă  pot  hotărî,  le  iau  pe  amândouă.
                Ușa  de  la  intrare  sparge  liniștea  aducătoare  de  niscaiva  trimiteri  spre  coșul  de  cumpărături,  pe  care  mă  pregăteam  să  le  efectuez.  Oricine  a  intrat  pe  ușa  aia de  la  intrare,  tocmai  a  salvat  soldul  de  pe  cardul  soțului  meu.
-           Draga  mea,  știu  că  e  cam  din  scurt,  dar  am  nevoie  de  tine  imediat!  Vocea  soțului  meu  trăda  panica  prin  toate  inflexiunile.
-          Adică,  ce  vrei  să  spui?  reușesc  eu  să  mă  rostogolesc  într-o  rână  și  să-i  arunc  o  privire  dezaprobatoare  peste  ramele  ochelarilor.
-          Vreau  să  spun  că  arde!  Mergem  la  o  cină  de  afaceri,  cu  șeful  delegației  străine  și  cu  soția  acestuia.  Trebuie  să  semnez  un  contract  deosebit  de  important  pentru  firmă,  așa  că,   te  rog  frumos,  echipează-te  și  ieșim  pe  ușă  în  cinci  minute,  da?
-          În  care  viață,  iubitule?  Trebuia  să  mă  anunți  din  vreme,  măcar  săptămâna  trecută,  ca  să-mi  cumpăr  și  eu  ceva  de  îmbrăcat,  dacă  vrei  să  fac  o  impresie  decentă.  Așa  că,  pa,  nu  se  poate!
După  câteva  minute  de  consternare  totală,  vocea  soțului  meu  se  transformă,  subit,  în  torsul  unui  motănel  mai  blând  decât  cel  mai  alintat  patruped  din  lume: 
-           Iubi,  dacă  vii  cu  mine  și  mă  ajuți  să  obțin  contractul,  când  ne  întoarcem  acasă  îți  dau  cardul  meu,  unde  tocmai  mi-a  intrat  o  primă  substanțială.  Șeful  meu  s-a  gândit  că  am  nevoie  de  ea  pentru  consumația  din  această  seară.  Dar,  pentru  tine,  mă  descurc  eu  altfel.
-           Cinci  minute,  zici?  Gata,  iubi,  să  ții  pasul  cu  mine,  dacă  poți!
Doamne-ajută  că  la  cosmetică  și  la  coafor  am  fost  ieri.  Și,  în  timp  ce  apa  caldă  îmi  biciuiește  trupul,  mintea  mea  răstoarnă,  virtual,  toate  sertarele  și  rafturile  bietului  meu  dulap  cu  haine. 
Hmmm,  cină  de  afaceri  a  zis?  Păi,  nici  paiete,  dar  nici  halat  de  casă.  Mi-a  stat  inima  în  loc  timp  de  câteva  secunde,  jur,  amintindu-mi  de  noii  mei  pantaloni  gri,  pe  care  nu  am  avut  încă  ocazia  să-i  port.  Aproape  că  mă  obișnuiesc  cu  ideea  că  prima  lor  ieșire  în  lume  va  fi  în  seara  de  Crăciun,  dar,  uite  ocazia  perfectă.
Am  ce  am  eu  cu  combinația  gri -  roșu.  Pentru  fiecare  articol  de  îmbrăcăminte  gri,  am  ceva  roșu,  chiar  dacă  numai  o  eșarfă,  sau  o  broșă,  sau  ...  un  pămătuf,  orice.  Concluzia,  partea  de  jos  a  corpului  meu  este  aranjată.  Partea  de  sus?  Păi ...  degeaba  bântui  eu  pe  Answear.ro,  cu  ochii  ieșiți  din  orbite  după  bluze  de  damă?  Pantalonii  gri  nu  merg  decât  cu  bluza  roșie  de  la  Simple  și  cu  pantofii  gri,  cum  altfel?,  de  la  Gino  Rossi. 






Prosopul  îmi  lasă  urme  roșii  pe  piele  de  la  atâta  șters,  dar  nu-i  bai.  Un  puf  de  fond  de  ten,  unul  mic  de  tot  de  pudră,  o  dungă  de  creion,  gri,  un  punct  alb  la  colțul  ochiului,  un  strat  de  rimel  și  câteva  picături  de  parfum.  Rujul  mai  poate  aștepta,  măcar  până  mă  îmbrac.
Hopaaa  ...  în  drum  spre  dormitor,  m-a  pocnit.  Păi  nu  mi-am  luat  eu  și  o  pereche  de  pantofi  de  damă  roșii,  dar  roșii  ca  focul  ce  mă  arde  pe  mine,  în  interior,  atunci  când  văd  asemenea  minunății  în  magazine?  




Și  cum  să-i  las  acasă,  tocmai  pe  ei?  Și-atunci,  eu  cu  ce  mă  îmbrac?
-           Iubi,  eu  cu  ce ...
-          Iubi,  draga  mea  dragă,  eu  aș  merge  cu  tine  până  la  capătul  lumii  și  așa,  doar  în  prosop,  dar  nu  cred  că  soția  oaspetelui  nostru  va  fi  încântată  de  idee.  Și,  apropos,  au  trecut  cele  cinci  minute,  te  rog  frumos,  grăbește-te!
Pantalonii  au  intrat  singuri  pe  mine,  dar  bluza  ...  dacă  iau  pantofii  roșii  de  la  Gino  Rossi,  evident,  trebuie  să  iau  altă  bluză,  nu-i  așa?  Și  uite  cum,  pe  nedrept  uitata  mea  bluză  gri  de  la  Mango  își  face  intrarea,  triumfală,  în  scenă.


-           Tu  cu  ce  te-ai  îmbrăcat?  țip  eu  din  dulap.
-          Cu  haine,  vine,  prompt,  răspunsul
Smucesc  ușa,  înregistrez  costumul  gri  cu  cămașa  cu  o  idee  mai  închisă  la  culoare  și  cu,  eee,  am  uitat  că  și  el  are  o  pereche  de  pantofi  pentru  bărbați,  nou-nouță.
Bluza  roșie  reintră  în  scenă,  pantofii  roșii  zboară,  iar  cei  gri  triumfă.

Și,  în  timp  ce-mi  închid  poșeta  mea  Nobo  preferată,  după  ce,  în  prealabil  zvârlisem  în  ea  rujul  roșu  ca  boaba  de  zmeură  care-mi  colorează  buzele,  mă  întorc  spre  jumătatea  mea  și  zic:
-           Ai  văzut  că  m-am  încadrat  în  timp?
-          Da,  dragă,  răspunde  el  în  timp  ce  încuie  ușa  în  urma  noastră.


Nu  vă  mai  spun  că  seara  a  fost  un  succes  și  că  eu,  acum,  triumfătoare,  scutur  bine  de  tot  cardul  cu  prima  soțului  meu,  pe  care,  apropos,  mi  s-a  părut  doar,  sper  că  mi  s-a  părut  doar  că  l-am  auzit  mustăcind:  care  timp,  iubito,  că  mai  aveam  cinci  minute  și  se  închidea  restaurantul ...


Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!

vineri, 24 noiembrie 2017

Poveste chinezească

           Floare  de  Bujor  își  netezi  poalele  rochiei.  Trupul  ei  delicat  părea  și  mai  fragil  în  fotoliul  mult  prea  mare  și,  stingherită,  își  aranja  mereu  cutele  rochiei.  Eolan  o  mângîie  ușor  pe  mână.  Stătea  drept,  ca  un   școlar  timid,  pe  scaun,  lângă  fotoliul  ei  și,  din  când  în   când,  se  apleca,  o  mângâia  ba  pe  mână,  ba  pe  frunte,  ba  pe  părul  negru,  negru  ca  smoala  și  apoi  își  relua  poziția  rigidă.  Parcă  era  o  păpușă  de  lemn  cu  arc,  la  care  îi  răsucești  cheița,  se  învârtește  de  două-trei  ori  și  apoi  rămâne  la  fel  de  țeapănă  ca  ciotul  din  care  fusese  cioplită. 
            De  partea  cealaltă  a  mesei,  lângă  mine,  Generalul  părea  mai  relaxat.  Își  mai  răsucea  și  el  mustața,  din  când  în   când  și  zâmbea  când  Eolan  se  apleca  spre  fată.
            Muream  de  curiozitate  să  le  aflu  povestea.  Mă  pomenisem  cu  ei,  așa,  pe  nepusă-masă,  la  crăpatul  zorilor:  au  bătut  încet  la  ușă  și  au  intrat  cuminți,  pe  rând -  întâi  Generalul,  apoi  Floare  de  Bujor  și   Eolan,  ultimul. 
            Nu  mai  avusesem  niciodată  musafiri  din  China.  Ce  să  spun?  Cum  să  spun?  Cu  ce  să-i  omenesc,  că  doar  erau  prima  oară  în  casa  mea  și  așa-i  tradiția,  pui  omului  dinainte  bucate  și  băutură,  că  o  fi  flămând  și  însetat,  mai  ales  de  la  așa  drum  lung,  nu?
            Vocea  Generalului  zdrăngăni  paharele  din  minibarul  de  deasupra  chiuvetei:
-           Știi  de  ce  am  venit  la  tine,  nu?
Și  dacă  aș  fi  știut,  tot  n-aș  fi  fost  în  stare  să  scot  un  cuvânt.  Mi  se  uscase  gâtul  de  emoție,  iar  limba  mi  se  umflase  așa  de  tare,  că  simțeam  cum  mă  sufoc  puțin  câte  puțin.  Sau  așa  mi  se  părea.
-                       Mda ...  m-am  gândit  eu.  Să-ți  spunem  noi,  atunci.  Eu  sunt  Generalul,  după  cum  bine  ți-ai  dat  seama.  Ea  este  Floare  de  Bujor,  iar  el,  bravul  Eolan.  Suntem  aici  pentru  că  ne-ai  chemat.
-                      Ci..ci...cine,  eu?  abia  am  reușit  să  îngaim.
Generalul  a  arătat  cu  degetul  spre  coșul  meu  de  gunoi:  un  colț  de  la  cutia  de  mâncare  chinezească  din  ajun,  se  ițea,  turtit  și  obraznic. 
-           Mai  locuiește  cineva  cu  tine?  tună  el.
Am  negat,  scuturându-mi  capul  așa  de  tare,  încât  aproape  că  mi  se  blocase  gâtul  într-o  parte.
-                       Ai  comandat  aseară,  de  la  Wu  Xing, douăsprezece  cutii  cu  mâncare  pentru  prietenii  tăi  și  n-au  venit.  Niciunul.  Este  adevărat?  Este!   Atunci,  cum  poți  face  Share  and  Play  de  una  singură???
Am  fost  sigură,  sigură  că  voi  avea  nevoie  de  lecții  temeinice  pentru  a  reuși  să-mi  închid  gura  și  s-o  păstrez  așa.
-                      Dacă  le  pui  pe  toate  pe  masă,  împreună  cu  cele  patru  perechi  de  bețișoare,  ne  jucăm  noi  cu  tine  și  îți  spunem  și  povestea  noastră.
În  graba  mare,  am  răsturnat  scaunul  pe  care  stăteam,  am  salvat  în  ultima  clipă  de  la  o  moarte  sigură  vaza  de  pe  frigider  și  m-am  împiedicat  de  colțul  covorului.
Peste  obrajii  de  porțelan  ai  Florii  de  Bujor  se  rătăcise  o  boare  de  roșeață  și  un  zâmbet   abia  ascuns.
În  timp  ce  vorbea,  mâinile  Generalului  se  mișcau  amețitor,  așezând  cutiile  goale  după  un  algoritm  doar  de  el  știut. 
-                       Departe,  departe,  într-un  sat  micuț  din  cea  mai  frumoasă  țară,  pe  malul  sfânt  al  Fluviului  Galben,  trăia  un  senior.  Bogat,  foarte  bogat,  dar  rău  și  neîndurător.
Pe  fața  de  masă  cu  margarete  din  bucătăria  mea,  răsări  o  mustață  aprigă,  urmată  de  doi  ochi  oblici,  exact  cât  două  bețișoare.

sursa  foto:

-                       Seniorul  avea  un  fiu.  Curajos,  cinstit,  bun  și  frumos  ca  floarea  de  lotus,  iar  mâna  Generalului  mătură  chipul  cel  rău  și  desenă,  din  cutiile  răsucite,  o  floare  albă.
Eolan  se  ridică  în  picioare  și  se  înclină  ceremonios  în  fața  mea. 
-                       Într-o  zi  de  primăvară  crudă,  când  cireșii  se  porneau  a  înmuguri,  porni  feciorul  cu  alaiul  său,  la  o  plimbare  prin  ținutul  stăpânit  de  tatăl  său.  Și  ajunse,  într-un  fapt  de  seară,  într-un  sat  sărac  și  depărtat  de  miezul  lumii.  L-au  primit  sătenii  cu  mare  drag,  așternându-i  la  picioare  tot  avutul  lor  sărman.  Doar  că,  ascunsă  după  ușa  unei  colibe,  Floare  de  Bujor  strălucea  asemeni  unei  zeițe.  Iar  bravul  Eolan  se  îndrăgosti  pe  loc,  fără  putință  de  scăpare  din  ghearele  iubirii. 
Floare  de  Bujor  ridică  spre  mine  cei  mai  limpezi  ochi  pe   care-i  văzusem  până  atunci.  Și  cei  mai  îndrăgostiți.
-                      Mânia  seniorului  nu  a  cunoscut  limite.  Au  pierit  de  mâna  lui  toți  cei  care-l  urmaseră  pe  fiul  lui  și,  dacă  nu  m-aș  fi  împotrivit  cu  strășnicie,  poate  că  ar  fi  pierit  și  el.  Blestem  aspru  a  aruncat  asupra  noastră:  să  nu  ne  găsim  liniștea,  să  colindăm  până  la  sfârșitul  lumii,  fără  să  ne  statornicim  niciunde.  Dar,  Floare  de  Bujor  avea  un  ajutor  nesperat:  bunica  ei,  cea  mai  mare  și  mai  minunată  vrăjitoare  din  întreaga  țară.
Nu  pot  să  dezleg  blestemul  din  ură,  dar  îl  pot  îmblânzi.  Fie,  veți  rătăci,  dar  veți  împărtăși  iubire,  înțelegere  și  respect,  oriunde  v-ar  purta  pașii.  Să  ai  grijă  de  copiii  mei,  Generale,  să-i  păzești  de  cele  rele  și  necunoscute!
Iar  cutiile  întruchipară  soarele,  două  flori  roșii  și  două  inimi  înlănțuite.  Conduse  de  mâna  pricepută  a  Generalului,  bețișoarele  se  aliniară  într-un  mesaj  pe  care  nu-l  puteam  citi,  dar  pe  care  l-am  înțeles  imediat. 
Floare  de  Bujor  se  aplecă  spre  masă,  amestecă  toate  cutiile  ca  pe  niște  cărți  de  joc  și,  cât  ai  clipi,  pe  masă  apăru  o  inimă  mare,  iar  în  centrul  ei,  un  castel.
-                       Da,  da,  știu,  aproape  că  am  sărit  eu  de  pe  scaun.  Casa  voastră,  palatul  vostru,  este  în  inima  voastră,  în  iubirea  nemăsurată  pe  care  o  simțiți  unul  pentru  celălalt.
Eolan  se  înclină  în  fața  Generalului,  iar  cutiile  se  așezară,  parcă  singure:  o  sabie  mare  și  un  scut  sub  care  se  ascundeau  două  chipuri.
-          Generalul,  ăsta  este  Generalul,  m-am  trezit  eu  țipând.   El  vă  apără,  ca  un  scut!
Toți  trei  se  uitau  acum  la  mine  și  așteptau.  Este  rândul  meu,  m-am  gândit,  dar,  dacă  o  fac,  ce  se  întâmplă  cu  ei?  Pleacă?  Dispar?  Se  topesc  în  zări  necunoscute  și  reci,  urmându-și  soarta?
-                       Nu-ți  fie  teamă,  vorbi,  pentru  prima  dată,  Floare  de  Bujor.  Urmează-ți  inima  și  va  fi  bine!
Afară,  toamna  tăcea.  Nu  ploua.  Nu  cădea  nicio  frunză,  nu  fâlfâia  nicio  aripă  de  pasăre  întârziată  în  drumul  spre  țările  calde.  În  așteptarea  asta  înfrigurată,  și  timpul  încremenise.    
Iar  cutiile  se  așezau  singure,  mânate  de  cine  știe  ce  resort  tainic,  fermecat,  la  fel  ca  povestea  fermecată  a  misterioșilor  mei  musafiri:  un  drum  curat,  mărginit  de  flori  de  bujor  roșu,  cu  doi  copii  ținându-se  de  mână  și  un  înger  păzitor  în  fața  lor.  Mai  rămăsese  o  cutie.   Am  desfăcut-o  încet,  cu  evlavie  și  am  iscat  o  mantie  moale,  cu  falduri  bogate,  pe  care  am  așternut-o  peste  toate,  învelindu-i  și  ocrotindu-i,  spre  binemeritată  și  netulburată  odihnă.
Am  visat,  oare?  Când  am  adormit?  Unde  și  cât? 
Pe  masă,  cutiile  goale  erau  aliniate  frumos,  cu  bețișoarele  rânduite  ca  străjerii  în  fața  unei  cetăți.    Iar  peste  cutii,  o  foaie  de  hârtie  cu  un  mesaj  scris  cu  necunoscutele,  pentru  mine,  caractere  chinezești.  Pe  verso,  însă,  am  putut  citi:
NU  UITA:  prietenii tăi trebuie doar să  facă  o  comandă  în  grup  la   mâncare WU XING (prin aplicație, online sau telefonic), să își aleagă apoi una dintre cele 4 provocări, să construiască provocarea aleasă folosind cutiile WU XING, să-i facă o fotografie „constructiei” WU XING, și să se înscrie în concurs. Pot  câștiga  marele  premiu  un  smartphone  Huawei  P10  Lite.
Până  atunci,  SHARE&PLAY  cu  bine,  dragă  prietenă  de  peste  timp!



 Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!