Dac-aș putea,
aș ploua cu
bomboane de ciocolată.
Milioane de bomboane
de ciocolată învelite
în staniol de
diferite culori, cu
umpluturi de toate
felurile și pe
toate gusturile, care ar ateriza
peste tot, pe toate
străzile, pe toate
ulițele, prin toate
cotloanele. Pentru că
nu există om
care să nu
se fi bucurat
măcar o dată
în viață, la primirea
unei bomboane, așa, surpriză, pe
nepusă-masă și pe neanunțate.
Vine Crăciunul, oameni buni,
Crăciunul unui an atât de
năuc, încât le-a
dat pe toate
peste cap, fără
să știe nici
el, cu adevărat,
ce a vrut
să facă.
Vine Crăciunul,
oameni buni, cu daruri și
cu urări, cu
colinde și cu
speranță!
Cu brad
frumos împodobit și cu cozonaci
împletiți, devorați până
la ultima firimitură
alături de cei
dragi!
Contrar tuturor
poveștilor, motanul nostru mai
negru decât noaptea,
Ticuță, nu a
răsturnat niciodată bradul.
Kiki, însă, da!
Kiki este
nepoata mea, cea care, de când a
urcat prima dată
singură scările de la
etajul trei, unde locuiește
ea, la etajul
patru, unde locuiesc eu, și
până și-a făcut buletin de
identitate, în fiecare
an, fără excepție,
mi-a răsturnat bradul
de Crăciun și
mi-a spart globulețele. Ba se
împiedica de covor,
ba cerceta prea
cu mare atenție
cele mai frumoase și mai
mari globulețe, care
i se agățau
de mână și
nu se mai
dezlipeau, ba cel
mai bun loc de ascuns
la pitita era sub
brad, ba îi
trebuia exact ciocolata
de dedesubt, nu cea
de pe măsuță, de motive
nu a
dus lipsă niciodată.
Am încercat să o
supraveghem, să stăm cu
ochii pe ea, imediat de
cum intra pe
ușă. Vă provoc
pe voi să
nu scăpați din
ochi un piper
de fată, care se
rostogolea dintr-o cameră
în alta, mai
ceva ca mingea
servită de Simona
Halep la Roland Garros, că nouă
nu ne-a ieșit.
Într-un singur
an, pot să
spun cu mâna
pe inimă, că
nu a fost
ea singura vinovată. A
avut intenții bune,
dar, știm cu
toții că drumul spre
iad este pavat
cu intenții bune. Ticuță
nu-și
face neamul de
râs. Are o
lene cuibărită sub
blana lui lucioasă,
de se întinde
din mijlocul camerei
până, hăt, aproape
de colțul cel
mai îndepărtat. Adică, fix acolo unde stătea,
maiestuos și încrezut, bradul
nostru de Crăciun.
Intrată valvârtej pe ușă de numai câteva
secunde, Kiki a înțepenit când a
văzut motanul deșirându-se
perfid spre brad.
N-a stat o
clipă pe gânduri
și, înșfăcându-l de
coadă, a încercat
să-l tragă înapoi.
Doar că, fiind luat pe
nepregătite, motanul s-a
speriat, s-a mieunat
prelung și a
sărit drept ...
în brad. Bradul
s-a speriat și el,
la rândul lui
și, uite-așa, cât
ai clipi, totul
s-a năruit ca
într-un film despre
apocalipsa Crăciunului. Și,
peste toate, pocnetul
ușii de la
intrare ne-a încredințat
că micuței noastre
Kiki îi scăpărau
călcâiele fugind pe
scări în jos,
la adăpostul propriei
locuințe.
A crescut Kiki
și de curând
și-a deschis propriul
salon de coafură.
Merge la serviciu
cu ... trotineta. Electrică, bineînțeles,
dar tot trotinetă.
Pentru toate nimicurile pe
care trebuie să
le care cu
ea în fiecare
zi, pentru toate
amintirile despre copilul
care a fost
și despre tânăra
minunată care a
devenit, anul ăsta, Moș Crăciun
îi va pregăti
un rucsac de damă de
la Desigual. Și
delicat, și voluntar,
și frumos, exact
ca ea. Și știu
asta pentru că
am vorbit personal
cu el.
Nu știu cum
va fi de
Crăciun, dar, acum,
e un frig
afară de-ți cad degetele de
la mâini în mănușă. Cel
puțin așa mi-a
spus adolescentul din dotare
proprie, încercând, fără
prea mare succes, să-și
dea jos ghetele.
Degetele de la
mână, înghețate bocnă,
nu l-au ajutat
prea mult decât
după vreo câteva
minute, după ce
și-au revenit la
o temperatură corespunzătoare. Acum,
cred că știți și
voi că cel
mai greu este
să faci cadouri unui
adolescent în ziua
de azi. Pentru
că telefon are,
laptop are, mai
ales că în
vremurile astea, nici
școală nu mai
poate face fără
ele, playstation are, gadgeturi
- cât
încape, hainele și
le alege singur, că
altfel iese conflagrație mondială, deci,
eu cred că
nu există provocare
mai mare decât
să-i faci cadou
unui băiat de
17 ani. Poate
că pe o
fată o mai îndulcești cu
o bijuterie cu piatră prețioasă
sau un parfum
de genul celor
care te costă
salariul pe trei
luni, zic și eu, nu știu, deși
nu bag mâna în
foc.
Dar, în
toată această disperarea
a mea, salvarea
a venit pe
neașteptate.
-
Mami,
mă ajuți să-mi
cumpăr un portofel?
-
Păi, cum
ți-a venit ție
să-ți cumperi portofel?
De când porți
tu portofel?
-
No, îmi
trebuie și gata, mă
ajuți? Am găsit
câteva portofele pentru
bărbați pe Answear, dar
nu mă pot
hotărî.
-
Te ajut
să-l alegi, dar
nu mai bine
îi scrii tu lui Moș
Crăciun și-i spui
să ți-l aducă?
-
Mda, Moș Crăciun!
Ok, am înțeles,
ești în pană
de idei și
acum profiți. Bineee,
dar cu o
condiție.
-
Ia zi, uimește-mă!
-
Portofelul nu
se dăruiește gol, trebuie să
bagi ceva în el!
-
Ok, am
înțeles! Ai nevoie
de finanțare suplimentară!
-
Nu neapărat!
Nu musai bani,
poate să mai
fie un obiect
micuț înăuntru, orice, numai
să nu fie
gol și să
fie surpriză, că
așa face Moș
Crăciun, nu cum
ai procedat tu!
Și uite cum
am ajuns de
unde-am plecat, bașca
faptul că acum
vrea două cadouri,
în loc de
unul! Chiar așa,
ce ar încăpea
într-un portofel? Un
ceas! Și-așa bombăne toată
ziua că iar a
venit iarna, iar trebuie să
scoată telefonul din
buzunar să vadă
cât este ceasul
și i se
aburește ecranul, și
îi îngheață mâinile,
ce mai tura -
vura, lui nu-i
place iarna deloc.
Un ceas potrivit
pentru vârsta lui,
că doar am
de unde alege,
că-i bogată oferta
de ceasuri de
bărbați.
Dac-aș putea, aș ploua
cu bomboane de
ciocolată!
Să adune și
mama vreo două-trei,
din cele cu
rom, că tare-i
mai plăceau!
Și cu banane,
aș ploua, pentru
ea!
La ea nu
mai vine Moș
Crăciun, dar la
tata, da! Și vine dragul
de moș cu
sacul plin cu
șosete și lenjerie
de bărbați, că, de când
a plecat mama,
tata zice că
șosetele și lenjeria
lui au plecat
după ea, că nici vorbă
să mai găsească
câte ceva prin
sertare.
Când eram copil, mama
nu așeza pachetele
sub brad, până
nu adormeam. Încercam
din răsputeri să nu închid
ochii, dar somnul
mă biruia în
cele din urmă. Diminețile de
Crăciun se împărțeau
între cadouri și
întrebări: Pe unde
a intrat? L-ai
văzut? Ai vorbit
cu el? De
ce nu m-ai
trezit și pe
mine?
Eu, în schimb,
n-am avut inima
să-mi las copilul
să aștepte până dimineața.
-
Mergem
să facem baie
și, dacă te speli
bine, fără să
faci inundație în
tot blocul, poate
vine Moșul!
Întrebările, în
cazul ăsta, începeau
din dimineața de
Ajun: dacă fac
baie acum, vine
până la amiază? De ce
vine numai seara?
Păi, eu am
făcut baie și
ieri, și mâine,
și în fiecare
seară. De ce n-a venit
și atunci?
Și omul meu se
furișa pe vârfuri,
ca o prim -balerină la
premieră, așezând repede pachete
și pachețele sub
brad, cu urechea
ciulită la curgerea
apei în cadă,
ca nu cumva
să se oprească brusc,
iar năpârstocul nostru
să se înființeze
în cel mai
nepotrivit moment.
Pentru el, pentru
jumătatea mea cu
picioarele pe pământ, și pentru colecția
lui de vinuri,
moșul a găsit
o ploscă din cristal, decorată
cu struguri brumării, numai bună
să găzduiască licoarea
prețioasă. Și un
pulover roșu, roșu,
că lui tare îi
plac puloverele de
bărbați cu
modele de sărbători
de iarnă.
Dac-aș putea, aș împărți cadouri tuturor!
N-ar rămâne
niciun copil, niciun
om mare, nici
măcar un cățel
sau un pisic,
fără cadouri de
Crăciun! Le-aș împacheta
pe toate în
hârtie cu steluțe,
să sclipească în Noaptea de
Crăciun ca un
far pentru potecile, încă nebătute, ale
noului an.
Pentru mine, cadoul
primit de Crăciun,
înseamnă sursa mea
de zâmbete din
tot restul anului,
înseamnă raza mea de soare
din fiecare dimineață,
indiferent cât de
mohorât ar fi
afară. De ce
n-ar fi și
pentru ceilalți la
fel?
Dac-aș putea,
aș multiplica Crăciunul.
Câte unul pentru
fiecare seară din
an. Să fie,
să ne ajungă!
Dac-aș putea,
aș ploua cu
bomboane de ciocolată.
Milioane de bomboane
de ciocolată învelite
în staniol de
diferite culori, cu
umpluturi de toate
felurile și pe
toate gusturile, care ar ateriza
peste tot, pe toate
străzile, pe toate
ulițele, prin toate
cotloanele. Pentru că
nu există om
care să nu
se fi bucurat
măcar o dată
în viață, la primirea
unei bomboane, așa, surpriză, pe
nepusă-masă și pe neanunțate.
Articol scris
pentru SuperBlog 2020!
