duminică, 31 martie 2019

Eu, cea de zi cu zi


             De  data  asta  nu  mai  scriu  povești.  Și  nu  pentru    m-ar  fi  părăsit  inspirația.
            De  data  asta  este  despre  mine,  eu  cea  adevărată,  cea  de  zi  cu  zi,  pe  care,  dacă o  vezi  o  dată,  nu  mai  apuci    o  uiți.  Nu  în  viața  asta.
            Smart  Diet  a  lansat  o  provocare  și  vreau  să-i  răspund  așa  cum  cred  eu  de  cuviință.
            S-ar  putea    nu    încadrez  în  cerințele  probei,  dar  cred  că,  cel  puțin  pentru  mine,  este  imperativ    pot  vorbi  deschis,  sincer,  fără  false  pudori.  Pot suporta  o  notă  mică,  dacă  rândurile  mele  vor  deschide  minți  și  vor  pune  pe  gânduri.

            Sunt  posesoarea  de  drept  a  multe,  foarte  mult  kilograme  în  plus.  Da,  eu  sunt  persoana  aceea  pe  care  mai  bine  o  sari  decât    o  ocolești  și  nu  exagerez  cu  nimic.  Când    deplasez  am  două  viteze:  încet  şi  răzimat,  iar  gâfâitul  de  rigoare  îţi  aminteşte  de  cazanele  sub  presiune  ale  vapoarelor  de  mare  tonaj  plecate  în  larg  cu  sute  de  oameni  la  bord  şi  cu  tot  atâtea  speranţe  şi  visuri  de  împlinit. 
            Nu    mândresc  cu  asta,  nu  sunt fericită  cu  asta  și nici  nu  m-a  întrebat  nimeni  dacă  vreau    le  găzduiesc.
La  început  am  fost  un  om  normal.  Dar  alegerile  mele,  întotdeauna  greșite,  și-au  pus  amprenta.  Plecat  dimineața  devreme,  întors  acasă  seara  târziu,  mâncat  sticks-uri  și  batoane  Mars  și  asta  doar  când    lua  cu  leșin  pe  la  stomac.  Vi  se  pare  cunoscută  secvența?  Sunt  convinsă    mai  sunt  mulți  ca  mine,  dar  care  s-au  dezmeticit  la  timp.  Timpul  meu  a  trecut,  surd  şi  mut  la  dimensiunile  mele,  iar  tinereţea  şi  sănătatea  mea     s-au  topit  subit  şi  m-am  pomenit  mult  prea  mare,  incapabilă      deplasez  o  sută  de  metri  fără      așez  pe  prima  bancă  ieșită  în  cale.  Dacă  nu  sunt  bănci  în  traseul  meu,  adio  traseu,  stau  acasă,  nu    duc  niciunde.  Plus    a  devenit  foarte  greu, din  ce  în  ce  mai  greu, să  găsesc  motive  pentru  a  ieşi  din  casă  sau  pentru  a  trăi,  eu,  tocmai  eu,  cea  care  întotdeauna   observa  prima    a  venit  primăvara,  sau    au  ruginit  frunzele,  sau  ce  bine    ninge,  putem  face  un  om  de  zăpadă  frumos...
Pentru    obezitatea vine  la  pachet  cu multe  alte  bucurii,  iar  depresia  este  cea  mai  importantă  dintre  ele.  Stilul  de  viață  sedentar  nu  ajută  pe  nimeni,  iar  depresia ...  hm,  e  prea  mult  de  dezbătut  și  nu  este  locul  aici.
  nu    înţelegeţi  greşit,  nu  caut  scuze  şi  nu  ofer  explicaţii,  asta  a  fost  viaţa  mea  mai  bine  de  cincisprezece  ani,  timp  berechet  ca  secvența  de  autodistrugere  inițiată  atunci    conducă  la  dezastrul  de  acum.
Lupta  cu  kilogramele  este  dură.  Ai  nevoie  de  motivație  și  de  sprijin. Nu   numai  ca    înfrunți  foamea  ci,  mai  ales,  ca  să-ți  înfrunți  disperarea  și    biruiești  prejudecățile  celor  din  jur.  Credeți-mă,  în  afară  de  kilograme,  mi  s-au  acumulat  și  ceva  ani  în  buletin, și  nu  toți  au  fost  roz  și  pufoși,  pentru    în  afară  de  sănătate,  latura  estetică  a  vieții  noastre  de  zi  cu  zi  este  extrem  de  importantă. N-am  pus  preț  pe  ea,  și  rău  am  făcut. 
În  fine,  e  greu    faci  ceva  acum.  Foarte  greu,  dar  nu  imposibil.  M-am  pus  pe  studiat,  pe  mers la  medic,  chiar  dacă  nu  regulat  și  nu  atât  de  des  cât  ar  trebui  și  am  înțeles    doar  modificarea  stilului  de  viață  este  cea  care  mai  poate  face  diferența. 
Fără  mișcare  și  dietă  nu  faci  nimic.  Și  nu  orice  dietă,  pentru    poți  face  mai  mult  rău  decât  bine,  indiferent  de  intențiile  tale.
Este  nevoie  de  o  dietă  sănătoasă,  concepută  special  pentru  pierderea  în  greutate  mai  ușor,  mai  eficient,  fără agresivitate  la  adresa  organismului  tău.





N-am  știut  de  Smart  Diet  până  acum,  recunosc. Interdicțiile  de  orice  fel  nu  ajută  decât  pe  termen  scurt,  pe când  o  dietă  bazată  pe  respectarea  orelor  de  masă  și  pe  consumarea  mâncărurilor  gătite  cu  atenție,  în  porții  corect  împărțite,  atât  cantitativ,  cât  și  calitativ,  nu  poate  decât    ofere  rezultate  satisfăcătoare  și  pe  termen  lung.





Au  fost  zile  în   viața  mea  în  care  ridicatul  din  pat,  dimineața,  echivala  cu  escaladarea  Everestului.  Au  fost  seri  în  care dădeam  drumul  la  apă  în  cadă,  plângeam  lângă  șuvoiul  fierbinte  și  îl  opream  repede,  speriată,  de  parcă  urma    particip  la  Campionatul  mondial  de  înot, nu    fac o  amărâtă  de  baie.  În  asemenea  condiții,  gătitul  sau  orice  altă  activitate  gospodărească,   ieșeau  total  din  ecuație.  Iar  când  organismul  își  cerea  dreptul  la  hrană,  ei  bine,  înfulecam  orice  îmi  cădea  în  mână,  chiar și  pâine  goală,  la  orice  oră  și  în  orice  cantitate.
Smart  Diet  propune  un  meniu  de  slăbit,  săptămânal,  doar  mâncare  gătită,  cu  trei  mese  principale  pe  zi  și  o  gustare.  Livrat  oriunde  în  țară,  direct  la  tine  acasă. Și  dacă  nu    fi  fost  în  situația  în  care  sunt  acum  și  tot  mi-aș  fi  dat  seama    este  cea  mai  bună  alternativă  la  lipsa  timpului,  la  zero  energie,  la  gogoșile  și  plăcintele  cumpărate  în  situații  de  criză,  de  la  brutăria   din  colț.


Sunt  trei  pachete  Smart  Diet:  White,  Purple  și  Green.  Diferența  constă  doar  în  gust  și  le  poți  comanda  oricâte  săptămâni  este  necesar  ca    ajungi  la  rezultatele  dorite. 
Spuneam  mai  devreme  de  motivație.  Fiecare  dintre  noi  o  găsește  în  interior,  chiar dacă  pare  imposibil.  Stă  acolo,  ascunsă  perfid  și  adânc,  trebuie  doar    sapi  cu  mare  atenție.  În  cazul  meu,  s-ar  putea    fie  o  chestiune  de  viață. Și  această  dietă  s-ar  putea    fie  exact  ceea   ce   îmi  trebuia,  exact  ceea  ce  ar  răspunde  tuturor  nevoilor  mele. 
De  data  asta,  a  fost  vorba  despre  mine.  Eu  cea  adevărată,  cea  de  zi  cu  zi,  imposibil  de  trecut  cu  vederea. 

 
Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!




           
           

joi, 28 martie 2019

Dintre toate poveștile mele de iubire


-                       Citiți,  copii,  citiți  cât  de  mult!  Orice  carte  citită  este  un  câștig,  este  victoria  voastră  personală  asupra  tuturor.  Bine,  totuși,  tu,  Roberta,  ești  în  clasa  a  doua  și  cred    ar  trebui    mai  aștepți  un  pic  pentru  Irving  Stone,  chiar  dacă  îți  place  pălăria  de  pe  copertă.  Hai    căutăm  împreună  ceva  mai  potrivit.
În  fiecare  pauză,  biblioteca  este plină.  Se îmbrâncesc,  țipă,  se  ceartă  toți  pe  aceeași  carte.  Sunt  conștientă    nu  toți  citesc.  Îi  cunosc  pe  cei  care  vin,  caută  doar  cărțile  cu  poze,  se  așază  cuminți  pe  scaune  și  frunzăresc  paginile  colorate.  Experiența  m-a  învățat    de  multe  ori,  chiar  de  mai  multe  ori  decât  credeți, aceeași  copii  au  învățat,  în  timp,    iubească  poveștile  și    le  citească  cu  pasiune.  Așa    îi  las  în  pace  și  încerc  din  răsputeri    țin  pasul  cu  ei.  Citesc  și  eu  Pisicile  Războinice,  cărțile  despre  Dragoneză,  vampiri,  extratereștri  și   mai  știu  eu  ce  arătări  ciudate,  cu  nume  întortocheate,  care  apar  în  literatura  pentru  copii.
Elevii  de  liceu,  însă,  schimbă  datele  problemei.  Pentru  ei  și  cu  ei  m-am  întors  în  adolescență,  la Mândrie  și  prejudecată,  am  descoperit  cărțile  lui  Sparks  sau  Patterson,  am  reevaluat  Agatha  Christie și  Paul  Feval.

foto  din  arhiva  personală

Și  iată-mă,  acum,  la  niște  ani,  cam  mulți,  e  drept,  cum  m-am  pomenit  înduioșată  de  Într-o  gară  mică.  


O  primăvară  de  carte,  scrisă  de  Sidonia  Drăgușanu,  o  carte  despre  prietenie,  dragoste,  tinerețe.  Auzisem  de  autoare,  grație  dirigintelui  nostru  de  la  Filologie,  profesor  de  limba  română,  de  la  care  am  învățat  și  îndemnul  pe  care-l  duc  mai  departe:  Citiți,  copii!,  dar  nu  citisem  niciuna  dintre  cărțile  ei  până  acum.
Au  năvălit  spre  mine  amintiri  dintr-o  cameră  albastră,  cu  perdele  lungi,  lungi,  fremătând  în  ritm  cu  inima  mea,  ori  de  câte  ori  el,  băiatul  meu  cu  ochii  negri,  ieșea  din  blocul  de  peste  drum.    fi  sfărâmat  soarele  în  pumni  și    fi  frământat  inimioare  de turtă  dulce  din  făina  lui,  doar  dacă  ar  fi  întors  o dată,  măcar  o  dată,  capul  spre  fereastra  mea.  Ce  spun eu  fereastră?  Măcar  spre  blocul  meu  dacă  s-ar  fi  uitat  în  toți  acei  ani  în  care  am  suspinat,  am  visat,  m-am  rugat  lipită  de  sticla  rece.  Și  n-a  fost  să fie.
 Călca  apăsat,  cu  mâinile  în  buzunare  și  cu  geanta  aruncată  pe  umărul  stâng. Lăsa  ușa  de  la  scară    cadă  cu  zgomot  în  urma  lui,  iar  sunetul  acela,  muzică  în  urechile  mele,    făcea    sar  de  la  locul  meu  și      ascund  între  faldurile  perdelei,  să-mi  clătesc  ochii  și să-mi potolesc  galopul  inimii.
Dintre  toate  poveștile  mele  de  iubire,  împlinite  sau  nu,  pe  care  le-a  scotocit  temeinic,  minunea  asta  de  carte  cadou  a  scos-o  la iveală  tocmai  pe  cea  mai  plină   de  regrete.   Cea  mai  plină  de  emoții  și  de  lucruri  rămase  nespuse.
Citind-o,  eu  eram  și  Petru,  și  Luiza,  în  același  timp.  Eram  Petru  care  o  iubea   pe  Dudu  în tăcere,  ascuns  de  perdeaua  camerei  sale,  eram  aproape  Luiza  pentru    Ileana  era   Dudu  a  mea,  doar    eu  îi  povesteam  ei  toate  dorurile  și  o  învățam  versurile  și  muzica  pașilor  lui.  Și  ea  a  tăcut,  m-a  ascultat  și,  într-o  splendidă  duminică  după-amiază,  a  plecat  la  film  cu  el.  În  rochia  aia  de  in  galben  topit,  cu  părul  prins  în  coadă  zglobie,  cu  mâna  ei  micuță  strâns  încătușată  de  mâna  lui.  De  degetele  lui.  Cu  ochii  lui  aplecați  asupra  ei,  privind-o  pe  ea  așa  cum  mi-aș fi  dat  viața      privească pe  mine. 
N-am  mai  vorbit  niciodată  cu  ea.  Niciodată.  Mai  mult  decât  ciudă,  îmi  era  rușine    mi-am  deschis  sufletul,    i  l-am  pus  în  palmă.  Plângeam  seara, singură  în  cameră  și  departe  de  perdeaua  ce-mi  acoperise  așteptările,  gândindu-mă    el  râde  satisfăcut,  în timp  ce  ea îi  povestește.  Nici  ea  nu  a  încercat  prea  mult    se  mai  apropie  de  mine.  O  fi  fost  triumf?  O  fi  fost  remușcare?  Cine  știe ...
În  paginile  cărții,  relația  de  cuplu  dintre  Petru  și  Dudu  e  lumina  însăși.  E  dorința  împlinită  și dragostea  împărtășită.  Cea  dintre  Dudu  și  Luiza  e  magică,  se  sparge,  se  împrăștie  și  se  adună  din  nou, ca  argintul  viu,  imposibil  de  stăpânit.
 În  paginile  vieții  mele,  Ileana  a  rămas  singură.  El  a   plecat  departe,  cel  mai  departe  și  în  cel  mai  stupid  mod  cu  putință.  Cu  câteva  zile  înainte  de  examenul  de  bacalaureat,  înălța  zmeie  pentru  țâncii  de  grădiniță  din  fața  blocului  și  unul  dintre  ele  s-a   prins  între  sârmele  de  înaltă  tensiune.  A  sărit  de  vreo  două  ori,  cu  brațele  întinse,  ca  să-l  apuce  de  coadă,  iar  în  momentul  în  care  a  reușit,  zâmbetul  lui  victorios  s-a  transformat  în  disperare,  în  durere  și  neant.  Iar  ea,  Ileana,  și-a  dat  examenul  și  a  plecat.  N-am  mai  știut  nimic  de  ea  de  atunci.
Am  citit  o  carte  scrisă  de  o  tânără.  Avea,  atunci,  jumătate  din  anii  pe  care  îi  am  eu  acum.  



Dar  cartea  ei,  ajunsă  la  mine  după  atâta  timp  și   în  etape  ale  vieții  complet  diferite,  mi-a  redesenat  portretul  adolescentei  tunsă  chilug,  cu  cercei  imenși  și  cu  fuste  înflorate,  care  iubea  un  băiat,  care  s-a  supărat  pe  o  prietenă  și  care  a  făcut  cunoștință  mult  prea  devreme  cu  durerea.  O  adolescentă  care,  în  toate  poveștile  de  iubire  trăite  de  atunci  încolo,  a  căutat  un  singur  lucru:  el    se  uite  la  ea,  exact  așa  cum  băiatul  cu  ochi  negri  se  uita  la  Ileana  cea  cu  plete  întunecate.
Scot  cartea  din  geantă  și-i  mângâi  coperta.  Am  adus-o cu  mine,  pentru    am  două  fete  în  ultimul  an  de  liceu,  cititoarele  mele  dragi,  care  și-au  manifestat  dorința    o  citească.  Și  cum    putea    spun  nu?  Doar  eu  sunt  cea  care  spune  mereu  citiți,  copii,  citiți  cât  de  mult!  Orice  carte  citită  este  un  câștig,  este  victoria  voastră  personală  asupra  tuturor. 

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!