miercuri, 26 februarie 2014

Şi n-am primit...



Prima  dată  am  cerşit.
Timpul.
Vestalele  tăcute  ale  antichităţii  nu  au  putut  fi  mai  umile  decât  ruga  mea.
am  implorat  întâi  cu  voce  tare   să  fiu  sigură  că  sunt  auzită
mai  apoi am  tăcut,  făurind  cuvinte  în  gânduri -  porumbei   liberi  să  zboare  oriunde  
în  căutarea  timpului.
Şi  n-am  primit...
Apoi,  am  încercat  să-l  cumpăr.
Timpul.
cu  bani  grei  şi  nenumăraţi
jefuind  comori  neştiute  de  nimeni   şi  aflate  pe  când  mă  împiedicam
toamna
printre  ruine  cu  gutui  albastre  de  neculese  la  timp.
Şi  n-am  primit...
Ultima  dată  m-am  hotărât  să-l  fur.
Timpul.
am  ascuns  toate  clepsidrele  sub  un  bolovan.
nu  puteai  să-l  muţi  decât  invocând   regrete,  blesteme  şi  furtuni
toate  împachetate  în  dantela  veche  a  bunicii  cu  miros  de  mere  coapte.
am  acoperit  toate  orologiile  cu  pânză  ţesută  cu  fir  gros
ca  noaptea  neputinţelor  mele,  ca  sărăcia  rugăciunii  mele  
(nu  mai  ştiu  să  mă  rog  adevărat).
Şi  n-am  primit...
Învinsă – am    fost  de-un  cuc  pribeag
ce  cânta  aproape  de  locul  unei  foste  păduri  verzi.




joi, 6 februarie 2014

De 29 de ori februarie

           Mă  răsucesc,  încet  de  tot,  pe  partea  dreaptă.  El  doarme  încă.  Îi  împart  chipul  în  două,  atingându-l cu  vârful  degetului   arătător  ca  într-o  mângâiere  neîndrăznită  până  la  capăt:  pornesc  de  sus,  de  la  frunte, alunec  pe  linia  fermă  a  nasului,  poposesc  pe  vârful  lui  şi,  brusc,  aterizez  în  adâncitura  de  deasupra buzei  superioare.  Îmi  place  la  nebunie  să-i  desenez  gura,  are  buzele  subţiri,  cu  un  contur   proeminent  şi  se  gâdilă  şi  mormăie -  iar  n-ai  stare?  oamenii  normali  dorm.
           Ne-am  căsătorit  într-un  februarie  geros,  cu  zăpada  scârţâind  sub  talpa  pantofilor  lui  noi,  pantofi  care  alunecau  aşa  de  tare  că,    în  drum  spre  ofiţerul  stării  civile,   sora  lui  şi  o  prietenă  l-au  ancorat   fiecare  de  un   braţ  şi  l-au  dus  mai  mult  pe  sus.
            Să  tot  fi  fost  de  29  de  ori  februarie  de  atunci...
          Acum,  cu  sufletul  ţăndări  de  câte  se  împiedică  paşii  mei  zi  de  zi,  cu  gândul  la  sora  lui  pierdută  abrupt  şi  nedrept  când  mai  avea  o  lună  şi  împlinea  19  ani,  cu  icoana  mamei  mele  plecată  la  Moş  Crăciun  în  seara  de  Ajun,  acum,  în  nopţile  de  dureroasă  nedormire,  îi  aştern  palma  pe  piept,  în  dreptul  inimii  şi  mă  simt  în  siguranţă.  Se  întoarce  cu  spatele  către  mine,  alintându-se  într-o  încercare  de  prelungire  a  somnului  întrerupt  ca  un  motan  leneş  şi  îngâmfat. Nu-i  nimic,  am  eu  ac  de  cojocul  lui:  îi  flutur  aromă  de  cafea  aburindă  şi  deschide  imediat  ochii.  Am  ştiut  eu  că  se  preface,  s-a  trezit  imediat  ce  mi-a  presimţit  mâna  întinsă  spre  el.
             Atâţia  ani...  au  fost  şi  tăceri  goale  de  mângâieri  între  noi...au  fost  şi  dimineţi  fără  cafea...  au  fost şi   nopţi  de durere,  surde  şi  oarbe  la  nopţile  celuilalt...s-au  topit  de  la  sine,  ca  zăpada  din  ziua  cununiei  noastre.
             Februarie  este  luna  iubirii  mele.  Fără  Valentine's  Day,  fără  Dragobete.  Doar  noi  doi  şi  aniversările  noastre.