Un vis de casă, nu o casă de vis

         De  obicei,  după-amiaza  mea  de  duminică  seamănă  cu  o  pisică  siameză;  pufoasă,  alintată  și  leneșă. Așa  de  leneșă,  că  nu-și  permite  să  facă  nimic,  doar  butonează  la  întâmplare,  evitând  să  privească  în  direcția  castronelului  plin  cu  coji  de  castane  fierte,  care  tronează  în  mijlocul  patului  și  care  se  cere  dus,  golit  și  reumplut  cu  alte  globulețe  de  culoarea  pământului,  dulci  și  irezistibile.  Așa  am  nimerit  peste  https://www.aia-proiect.ro/,  de  m-au  năpădit  amintirile,  și  visele,  și  dorința  de  a  îndrepta  ceea  ce  nu  a  fost  croit  drept de  la  începutul  său.

            

             Mama  a  crescut  la  țară.  Eu,  pe  asfaltul  dintre  blocuri.  Mama  se  cățăra  în  pomi  după  roade  dulci,  eu,  pe  bara  de  covoare,  să  atârn  cu  capul  în  jos,  ca o  maimuță.  Tata  a  copilărit  pe  strada  veche  din  centru,  înconjurat  de  case  cu  etaj  și  grădinuțe  cochete.  Eu,  la  etajul  patru,  cu  cheia  de  gât,  tropăind  ca  un  soldat  în  timp  ce  săream  câte  două  trepte  odată,  nepăsătoare  la  vociferările  vecinilor.  Principalul  era  să  ajung  afară,  la  șotron,  cât  mai  repede  cu  putință.

            Cu vreo  câțiva  ani  înainte  să   iasă  la  pensie,  mama  a  hotărât:  facem  casă  la  țară.  Și  dacă  ea  hotăra,  cvorumul  era  îndeplinit.

            În  casa  bunicilor  din  Oltenia  locuia  fratele  ei  cel  mai  mic.  El  îngrijise  de  bătrâni  și  el  moștenise  casa.  Puteam  merge  oricând  la  ei,  în  vacanțe  și  chiar  mergeam,  dar  acum  se  schimbau  datele  problemei.  Așa  că  a dat  mama  sfoară  în  sat  și  imediat  s-a  ivit un loc  de  cumpărat,  cu  o  livadă  mică  și  o  căsuță  veche,  din  chirpici.  Și  cum verbul  a  aștepta  nu  a  avut  niciodată  vreo  însemnătate  în  viața  și  vocabularul  mamei,  părinții  mei  au  vândut  apartamentul  de  la  oraș  și  s-au  mutat  în  căsuța  aceea,  făurită  întocmai  ca  în  povestea  cu tăietorul  de  lemne  și  copiii  săi.

            Și  cum  nu  se  putea  locui  prea  multă  vreme  în  asemenea  condiții,  a  dat  mama  fuga  la  oraș  și  a  căutat  un  arhitect  pentru  un  proiect  de  casă  ieftin,  simplu  și  frumos,  convinsă  că  nu  va  avea  nevoie,  niciodată,  de  altceva  în  plus.  Și  casa  s-a  ridicat  după  plan, ca  multe  alte  case  din  sat,  cu  dotări  minime  și cu  economie  la  sânge.  A  făcut,  totuși,  unele  concesii  în  ceea  ce  privește  ferestrele,  amândouă  fiind  mari  iubitoare  de  lumină  naturală  și  de  panoramă  înverzită  chiar  de  la  primele  ore  ale  dimineții.

            Odată  rezolvată  problema  cu  locuința,  mama  s-a  putut  ocupa  în  voie  de adevărata  ei  dragoste:  grădina.  Ca  prin  minune,  au  apărut  cârciumărese  și  nalbe  înalte  și  zvelte,  colțurile  casei  s-au  gătit  cu  rochița-rândunicii,  un  liliac  alb  și  unul  mov  s-au  împletit  la  portița  de  lemn,  iar  trandafirii  s-au  adunat,  aroganți,  chiar  sub  ferestrele  luminoase.  Cât  despre  grădina  din  spatele  casei,  ce  să  mai  vorbim!  Roșii,  ardei,  castraveți,  vinete,  porumb,  chiar  și  câțiva  cartofi,  deși  în  zonă  nu  prea  ai  șanse  să-i  cultivi  cu  succes.

foto  din  arhiva personală

            Venită  în  vizită,  o  prietenă,  citadină  până-n  măduva  oaselor,  la  fel  ca  mine,  a  exclamat,  uimită:

-           Vai,  ce  de  vinete  adevărate!  N-am  mai  văzut  niciodată  așa  ceva!

-          Aoleo,  maică,  păi  tu  de  care  vinete  mănânci?  Artificiale? s-a  crucit  mama.

-        Nu,  tanti  Maria,  am  greșit.  Am  vrut  să  zic  că  nu  am  văzut  niciodată  vinete  pe  vrej,  într-o  grădină.  Sunt  impresionante  așa,  iar  voi  nu  vă  mai  hliziți  ca  jokerii,  că  eu  le-am  văzut  doar  în  lădițe,  la  aprozar!  Pariu  că  și  jumătate  dintre  voi,  tot  așa!

Și  timpul  a  trecut  repede,  fără  să  ceară  voie  cuiva  și  ne-am  pomenit,  omul  meu  și  cu  mine,  că  ne  apropiem  de  pensie.   Și  că  vrem  casă  la  țară,  casă  pe  care  o  avem  deja,  de  ce   să  nu  recunosc,  chiar  dacă  nu  este  întrutotul  ceea  ce  ne  dorim  noi.

Casa,  în  sine,  nu  este  deloc  rea.  Este  perfect  locuibilă,  cu  dimensiuni  generoase.  Ceea  ce lasă  de dorit  este  interiorul,  împărțirea  camerelor  și  trecerea  de  la  o  încăpere  la  alta.    Pentru  că  noi  ne  dorim  spații  deschise,  altă  destinație  fiecărei  încăperi,  baie  uriașă,  încălzire  prin  podea  și  multe  alte  fleacuri  de-astea,  menite  să  ne  ostoiască  ultimii  ani  de  viață.

Dacă  am  învățat  ceva  în  jumătatea  asta  de  viață  pe  care  tocmai  am  parcurs-o,  este  că  acasă  înseamnă  eu.  Înseamnă  că  acolo  mă  simt  apărată,  alintată,  că  acolo  pot  să  fac  doar  ceea  ce  vreau  eu,  când  vreau  eu  și  cum  vreau  eu.

Întocmai  ca  acum,  în  dormitorul  meu  albastru,  refugiul  meu  de  fiecare  zi.  Când  afară  bate  vântul,  iar  vechea  mea  perdea  albastră  se  unduie  delicat  peste  geamul  întredeschis,  mă  întind  de-a  curmezișul  patului,  îmi  pun  palma  căpătâi  și  închid  ochii.  Mă  încarc  de  senin  și  de  tăcere,  simt  cum  galopul  sângelui  prin  vene  se  potolește, cum  inima  își  reia  ritmul  normal,  cum  încep,  din  nou,  să  am  încredere.  Pe  urmă,  e  doar  poveste.  Toate  celelalte   devin  mai  ușor  de  făcut  și,  implicit,  mai  ușor  de  iubit.

Nu-i  ușor  să  construiești  o  casă  de  la  zero.  Nu-i  ușor  nici  să  renovezi  una  gata  construită.  Bineînțeles,  că  nici  să  faci  o  alegere  nu-i  ușor,  adică:  o  iau  de  la  capăt,  sau  modific  ceea  ce  am  deja?  Dar,  când  este  vorba  despre  casa  părintească,  despre  comoara  de  amintiri  care  sălășluiește  între  pereții  ei,  alegerea  vine  de  la  sine.

Mama  a  ales  prețul.  Cine  i-a  oferit  un  proiect  de  casă  mai  ieftin,  acela  i-a  câștigat  și  inima.  Am  înțeles  asta  atunci,  înțeleg  și  acum,  pentru  că  asta  a  fost  singura  ei  șansă  de  a-și  vedea  visul  împlinit. 

La  noi  însă,  problema  are  alte  date,  deși  aș  fi  ipocrită  dacă  nu  aș  recunoaște  că-mi  sclipesc   și  mie  ochii  și  urechile  la  auzul  sintagmei  asta  costă  mai  puțin!

Casa  mamei  este  blândă,  ospitalieră,  gata  să  te  îmbrățișeze   de  la  primul  pas.  Ca  ea.

Casa  mea  trebuie  să  respecte  spiritul  mamei,  dar  să  mă  reprezinte  și  pe  mine:  mai  modernă,  mai  ambițioasă,  mai  pretențioasă.

Casa  mamei  s-a  integrat  perfect  peisajului  rural  din  care  face parte.

Casa  mea  va  fi  la  fel  de integrată,  dar  mult  ieșită  în  evidență:  prin  culoare,  prin  detalii,  prin  acoperiș.

Casa  mamei  este  sinceră,  îți  dai  seama  de  la  exterior  despre  ce  este  vorba  în  interior.

Casa  mea  va  păstra  sinceritatea  de  la  exterior,  dar  te  va  suprinde  la  interior.

-                       Tare  curios  sunt  de  produsul  finit  din  închipuirile  tale,  mormăie  omul  meu.  Cum  și  de  unde  aducem  noi  asemenea  modificări?

-                      Întotdeauna  există  o  soluție,  îl  încurajez  eu.   De  fapt,  întotdeauna  se  va  găsi  un  arhitect  care  să  înțeleagă  ceea  ce  vreau  și  care  va  reuși  să  transpună  în  fapte  toate  dorințele  mele.  Am  să  caut  și  am  să  găsesc,  indiferent  de  distanță  și  de  timp. 

-                      Și  cum  va  fi  arhitectul  tău  minune,  poți  să-mi  explici?

-                      Dar  este  simplu  ca  bună-ziua,  dragul  meu.

Arhitectul  casei  mele  de  vis  va  fi,  evident,  un  visător.  Unul  cu  picioarele  pe  pământ,  dar  cu  capul  în  nori,  în  același  timp,  ca   să  ne  înțelegem  unul  pe  celălalt.  Adică,  dacă  eu  bat  câmpii  despre  vreun  material  care  nu  se  pretează  construcției  noastre,  nu  numai  să-l  respingă,  dar  să-mi  recomande  altceva  mai  bun.  Dacă  eu  vreau  lumină  de  la  nord  și  el  știe  că  nu-mi  poate  da  decât  de  la  sud,  să-mi  sugereze  artificii  viabile,  menite  să-mi  îndeplinească  dorința.  Să  aibă  preocupări  comune  cu  mine  și  gusturi  asemănătoare, ca  să-și  poată  imagina  pe  deplin  ceea ce  îi  cer.  Să  fie  dispus  să  viseze  cu  mine,  să  se  bucure  cu  mine  pentru  orice  colțișor  reușit,  să  fie  corect  în  planurile  și  recomandările  lui.  Eu  sunt  o  persoană  adaptabilă,  îmi  plac  ideile  noi,   sunt  deschisă  la  sugestii  și  acestea  sunt  trăsăturile  de  căpătâi  pe  care  le  caut  și  la  cel  care  îmi  va  defini  viitorul  într-o  casă  după  gustul  și  puterile  mele.  Și  la  echipa  lui,  bineînțeles!

-           Dacă  va  semăna  așa  de  mult  cu  tine,  să  ne  ajute  Dumnezeu  cu  produsul  finit!

-                      Vezi,  încă  un  criteriu  pe  care  trebuie  să-l  îndeplinească  arhitectul  casei  mele  de  vis:  să  fie  perfecționist  și  profesionist  pe  de-a-ntregul!  Să  nu  facă  rabat  de  la  calitate,  indiferent  de  lamentările  mele. 

După  cum  vă  spuneam,  în  după-amiaza  mea  de  duminică  alintată,  leneșă  și  pufoasă,  am  dat,  din  întâmplare,  peste  biroul  de  proiectare  -  AIA Proiect.  S-ar  putea  să  fie  o  întâmplare  cu  noroc,  pentru  că  tocmai  am  dibuit  un  punct  de  plecare.  Încercarea  moarte  n-are  și  nici  visele  limite,  sunteți  de  acord?

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2019