Copilotul meu surpriză

            Adolescentul  meu  din   dotare  nu  se  urcă  în  mașină  dacă  eu  sunt  șoferul.

            Zice:

-           Dacă  nu  știai,  tinerii  din  ziua  de  azi  iubesc  viața.

-          Ce  vrei  să  spui,  că  noi,  tinerii  de  ieri,  nu?

-                      Păi  dacă  ai  fost  atunci  cum  ești  și  acum,  adică  pilot  de  curse  și  în  parcarea  din  fața  blocului,  sigur  nu  ai  dat  doi  bani  pe  siguranța  ta  și  a  celorlalți  participanți  în  trafic.

-          Copile,  eu  cu  asta  mă  ocup!

-          Ocupă-te  sănătoasă,  că  până  iau  carnetul,  eu  mă  duc  cu  tata  în  mașină.

Odată  ce  am  clarificat  acest  aspect,  m-am  liniștit. Dă-mi,  Doamne,  înțelepciune  să  accept  ceea  ce  nu  pot  schimba  și  determinare  să  dobor  recordul  de  viteză  la  celebrul   circuit  Nurburgring,  în  proaspăta  mea  ipostază  de  pilot  al  noului  model  Honda  Civic  Type  R.

Acum,  ca  să  fiu  sinceră  până  la  capăt,  vă  spun  pe  cuvânt  de  onoare:  iubesc  viteza  maximă,  iubesc  să  mă  ”înfig”  în  scaun  când  îmi  alunecă,  doar  din  întâmplare,  jur,  piciorul  pe  accelerație,  sau  să  le  văd  figurile  celor  din  echipă  mai  luminoase  decât  artificiile  de  Anul  Nou,  asta  însemnând  că  am  mai  doborât  un  record  de  viteză.  Dar  habar  n-am  de  mecanică.  Pentru  mine,  partea  asta  seamănă  cu  hieroglifele.  Ba,  dacă  mă  gândesc mai  bine,  s-ar  putea  ca  ele  să  aibă  un  pic  de  logică.  Și,  ca  să  vă  scutesc  de  un  efort  intelectual  prea  mare,  vă  anunț  că  da,  se  poate  pilot  fără  cunoștințe  de  mecanică,  pentru  că  am  lângă  mine  o  echipă  cu  un  bagaj  de  cunoștințe  capabil  să  înlocuiască  golurile  mele  și  un  copilot  de  excepție,  care  nu  numai  că  rezistă  unui  adevărat  zbor  deasupra  pistei,  dar  mă  mai  și  ghidează pe  circuit.

Dincolo  de  o  pasiune  nebună  pentru  viteză,  un  alt  element  foarte  important  care m-a  convins  să  accept  această  misiune,  pentru  că  circuitul  de  la  Nurburgring  nu  este  deloc  ușor,  este  chiar  mașina  în  sine.  Oameni  buni,  interiorul  este  ca un  mic  palat,  unde  mă  simt  ca o  regină:  scaune  din  lumea  curselor,  materiale  delicate  la  atingere,  cadrane  de  bord  prietenoase,  clare  și  ușor  de  citit,  sistem  multimedia  Honda  Connect  cu  ecran  touchscreen  de  7ʺ  și  navigație  Garmin  integrată.  

Ce  mai,  modele  Honda  de  excepție,  la  Honda  România.

Tolănită  în  fotoliul  meu  vișiniu,  cu  picioarele  agățate  pe  spătar,  rememorez  ziua  de  azi,  prima  mea  zi  de  antrenament  pe  circuit,  înainte  de  marea  bătălie  pentru  supremație.

Am  urcat  în  mașină  un  pic  emoționată,  recunosc,  încercând  să  par  ”bărbată”  până  la  capăt.  Copilotul  meu,  ia-l  de  unde  nu-i.  O  fi  adormit  înapoi,  și-o  fi  ars  limba  cu  cafeaua  prea  fierbinte,  o  fi  uitat  unde  este  pista,  la  cât  este  de  aiurit,  mă  rog,  vine  el,  nu-mi  fac  griji,  că  întotdeauna  a  venit, chiar  și  în  ultima  secundă.  Dau  să-mi  prind  centura  și  ...

-                       Ptiu,  ce  m-am  speriat!  Mi-a  rămas  inima  în  gheată și  mai  multe  nu!  Cine  pisici  albastre  ești  tu?

-                      Hmmm,  așa  se  vorbește  acum?  Nu  se  mai  salută  oamenii  când  se  întâlnesc,  mai  ales  prima  oară?

-                      Aici  ai  dreptate,  trebuia  să  saluți,  că  tu  ai  urcat  în  mașină  după  mine.  Și,  totuși,  cine  ești?

-                      Bună  dimineața,  sunt  noul  tău  copilot  Leonardo  da  Vinci.  Sper  că  ai  auzit  de  mine.

-                      Măi,  să  fie,  după  plete  și  haine  tind  să  te  cred,  dar,  să  revenim  cu  picioarele  pe  pământ,  despre  ce  vorbim  aici?  Ai  murit  acum  vreun  milion  de  ani,  cel  puțin.

-                      Fix  cinci  sute  de  ani  în  luna  mai,  dar  mai  contează?!  Se  pare  că  știi  câte  ceva  despre  mine  și  nu  ar  trebui  să  te  mire  nimic.  Pe  când  eu  desenam  și  inventam  pompe  hidraulice,  mecanisme  cu  clichet  reversibile,  chiar  și  un  cavaler  mecanic,  de-i  spuneți  voi  acum  robot,  omenirea  nu  era  pregătită  nici  măcar  să  le  vadă,  dar  să  le  accepte. Cum  crezi  tu  că  aș  fi  rezistat  să  nu  dau  o  tură  cu  asemenea  mașină?  Când  mi-a  trecut  pe  la  ureche,  Honda  Civic  de  vânzare,  cu  ceva  timp  în  urmă  și  într-o  conjunctură  fără  importanță,   m-am  pus  pe  studiat.  Și, când  copilotul  tău  adevărat  a căzut  și  și-a  rupt  piciorul,  azi-noapte, vorbind  cu  mine  în  vis,  m-am  hotărât  imediat  să-i  iau  locul.  Asemenea  șansă  nu  ți  se  oferă  de  două  ori  într-o  veșnicie.  Eu  sunt  pregătit  de  marea  încercare,  tu  ce  mai  aștepți?

Mi-am  făcut  cruce  cu  limba  în  cerul  gurii,  am  închis  ochii  o  secundă,  i-am  deschis,  m-am  uitat  în  dreapta  și-n  stânga  în  speranța  că-mi  revin,  dar  nicio  șansă.  Leonardo  da  Vinci  stătea  impasibil  lângă  mine,  culmea,  cu  centura  de  siguranță  pusă  corect  și  cu  un  carnețel  cu  copertă  maro  în  poală.

O  fi  vreun  semn,  ceva,  asta  e,  să-i  dau  drumul  naibii  odată,  că  pierd  timpul  de  pomană.  Am  apăsat  butonul  de  pornire,  am  făcut  cu  mâna  celor  din  echipă  și  dusă  am  fost.

-                      Măcar  ai  o  idee,  cât  de  mică, despre  traseu?  îl  întreb  relaxată,  în  timp  ce pneurile  scrâșneau,  mușcând  din  asfalt.

-                      Tot  ce  vrei  să  știi  se  află  aici  și  aici,  răspunde  el,  arătând  fruntea  și  carnețelul  de  pe  genunchi.  Sunt  33  de  curbe  la  stânga  și  40  la dreapta  și  tu  tocmai  ai  trecut, un  pic  prea  strâns  pentru  gustul  meu,  de  primele.   Cam  scurtă  pista,  doar  vreo  5000  de  metri,  stai  un  pic,  fix  5200,  destul  pentru  a  găzdui  Marele  Premiu  de  Formula  1 al  Germaniei,  dar  îndărătnică și  periculoasă. 

sursa  foto: theautoexperience.ro

-                      Ți-e  frică,  nu-i  așa?  m-am  simțit  eu  răzbunată.

-                      Nu-ți  intră  deloc  în  capul  tău  ăla  ocupat  doar  cu  accelerația,  că  eu  știu  tot,  răspunde  el  sarcastic.  De  ce să-mi  fie  frică?  Fii  atentă  la  recapitulare,  poate  înveți  și  tu  câte  ceva:  e  full  de  tehnologii  de  siguranță,  în  traducere  liberă  pentru  căpcăuni  neștiutori  ca  tine,  înseamnă  sistem  de  avertizare  a  coliziunilor  frontale,  recunoașterea  semnelor  de  circulație  și  sistem  de  asistare  a  menținerii  benzii  de  circulație. 

-                      Tu  începi  să  mă  enervezi.  Știu  și  eu  câte  ceva, mai  ales  faptul  că  poate  accelera  de  la  0 la  100 km/h  în  5,8  secunde  și  poate  ajunge  la  o  viteză  maximă  de  272  km/h.  Are  prize  de  aer  față  și  difuzor  spate  care-i  îmbunătățesc  performanțele,  iar  pe  acoperiș  sunt  montate  deflectoare  inteligente  pentru  scurgerea  aerului  spre  spate.  Și  n-ai  văzut  tava  portbagajului,  impermeabilă  și  aderentă,  cu  logo  Type  R în  relief,  care-l  protejează  împotriva  murdăriei  și  micilor  accidente.

-                      Hai  că  mai  avem  un  pic,  cred  că  reușești  să  scoți  un  timp  bun,  după  cum  am  apucat  eu  să  socotesc. Poate  chiar  să-l  egalezi  pe  Niki  Lauda,  care  a  terminat  o  tură  în  6  minute  și  58  de  secunde.  Mi-a  plăcut  să-l  urmăresc  de-a  lungul  întregii  sale  cariere  și  mi-a  părut  rău  pentru  accidentul   suferit  chiar  aici,  la  Nurburgring.  Concentrează-te,  nu  frâna  brusc  că-i  udă  pista,  hai,  hai,  dă-i  bătaie,  încă  puțin,  taie  curba,  tai-o,  așa,  super,  uraaaaa!  Bravo,  mi-a  plăcut!

Ochii  mi  s-au  fixat  pe  cronometru  și  mi-a  venit  să  sar  direct  prin  capotă  de  bucurie:  timpul  meu  era  mai  bun  cu   3  secunde  față  de  predecesorii  mei!  Ușa  a  zburat  pur  și  simplu  în  lături  și  băieții  m-au  tras  de  pe  scaun:

-                       Ești  nebună,  super  timp  și  super  cursă!  Dacă  mergi  așa  și  în  concurs,  suntem  campioni.  Dar  ce-ți  veni  să  pleci  fără  copilot?  L-ai  lăsat  cu  gura  căscată,  pe  jumătate  echipat  și  ai  demarat  de  parcă  te  fugărea  un  ciclon  și  mai  multe  nu.

-                      Cum  adică?  Am  copilot,  n-am  fost  singură.  Uite-aici,  Leonardo  da  Vinci,  realul,  genialul,  inegalabilul  Leonardo  da  Vinci!  și  m-am  întors  fericită  spre  scaunul  din  dreapta.

Ce  să  vă  mai  spun?  Mi-au  luat  temperatura,  m-au  pus  la  poligraf,  mi-au  făcut  testul  pentru  schizofrenie,  dar  eu  știu  că  a  fost  adevărat.  A  fost  el,  marele  Leonardo  și  sunt  sigură  că  va  fi  și  mâine,  în  concurs.  Poate  că  apare  în  portbagaj,  cine  știe,  dar  mai  contează  unde?!

Articol  scris  pentru SuperBlog  2019