Acum trebuie doar să ceri

        Mai  toate  vacanțele  mele  și-au  derulat  poveștile  în  satul  oltenesc  în  care  s-a  născut  și  a  copilărit  mama.  Sunt  multe  lucruri  de  care  nu-mi  amintesc,  dar  sunt  și  mai  multe  cele  care  trăiesc  la  intensitate  maximă,  încă,  în  gândurile  și  în  sufletul  meu,  tot  așa  cum  sunt  multe  pe  care  nu  le-am  priceput  atunci,  dar  pe  care,  acum,  le  văd  cu  alți  ochi  și  cu  altfel  de  înțelegere.

            Născută  la  oraș,  crescută  cu  cheia  de  gât  și  cu  un  frate  mai  mic  după  mine,  ca o  umbră,  n-aș  fi  putut  să  fac  față  niciodată  copiilor  de  la  sat,  mai  rapizi  decât  veverițele  la  cățărat  în  pomi  și  mai  sprinteni  decât  iezii  și   caprele  pe  care  le  duceau  la  păscut,  dacă  n-aș  fi  avut  poveștile  mele.  Povești  pe  care  le  citeam  cu  voce  tare  și  cu  intonație,  pe  câmp,  iar  ei  le  ascultau  întinși  pe  spate,  cu  ochii  închiși  din  cauza  soarelui,  sau  povești  pe  care  le  inventam  instantaneu  și  pentru  care  juram  cu  mâna  pe  roșu  că  sunt  autentice.

            Casa  bunicilor  nu  era  mare.  Trei  trepte  cu  balustradă  lată  de  ciment,  o  prispă  plină-ochi  de  oale  vechi,  cu  smalțul  sărit,  în  chip  de  ghivece  pentru  cascada  de  mușcate  de  toate  culorile  ale  bunicii,  două  camere,  un  antreu  între  ele  și  o  bucătărie  cu  vatră  pentru  țest  și  horn  mare,  negru,  din  care  atârna  un  lanț  gros,  pentru  agățat  ceaunul  mare  de  mămăligă  și  ghiveci.

            Așa  am  pomenit-o  și  așa  a  rămas  până  în  ziua  de  azi.  Are  grijă  de  ea  fratele  mamei,  iar  noi  mai  mergem  doar  din  când  în  când,  ca  să  ne  mai  treacă  dorul  de  bunici  și  de  copilărie  fericită,  fără  griji.

foto  din  arhiva  personală

            Îmi  aduc  aminte  când  bunica  a tencuit  casa  pe  exterior.  Da,  da,  bunica,  pentru  că  ea  stătea  la  țară,  crescându-și  cei  cinci  copii,  pe  când  bunicul  trăia  și  muncea  în  Valea  Jiului,  la  mină,  în  subteran,  iar  banii  câștigați  îi  trimitea  acasă.  Venea  bunicul  doar  vara,  în  concediu,  iar  în  iernile  prea  aspre   și  prea  înzăpezite  pentru  o  femeie  cu  cinci  copii,  bunica  îi  urca  pe  toți  în  tren  și  străbăteau  jumătate  de  țară  pentru  a economisi  banii  de  lemne.  Când  au  strâns  destul,  bunica  a  tocmit  meșteri  și  s-a  apucat  de  tencuit  casa  pe  exterior.

            Forfotea  curtea  de  tuciuri  mari,  negre,  de  mistrii,  de  scări  duble  de  lemn,  unite  între  ele  de  o  sfoară  de  cânepă,  și  de  bidinele.  Fix  în  mijlocul  curții,  adică  fix  pe  unde  scrâșnea  mai  repede  și  mai  bine  vechea  roabă  de  gunoi,  transformată  ad-hoc  în  mașină  de  curse  cu  un   pasager  -  fratele  meu -  și  cu  un  conducător  auto -  eu,  fix  acolo,  ziceam,  săpaseră  meșterii  o  groapă  imensă.  Cică  pentru  stins  var.  Cum  adică,  ce  și  de  ce  au  stins,  n-am  aflat  nici  până  azi,  că  incendiu  n-am  văzut  niciodată  să  fie  în  groapa  aia.

            Bunica  nu  mai  prididea  cu  mestecatul  în  oale  pentru  prânzul  atâtor  guri  hămesite  și,  de  pe  pervazul  ferestrei  din  odaia  bună,  unde  stăteam  cățărată  toată  ziua,  ca  să  nu-mi  scape  nimic  din  activitățile  desfășurate  pe  zidurile  casei,  o  vedeam  ieșind  din  bucătărie,  roșie  la  față  și  necăjită  nevoie-mare,  ori  de  câte  ori  o  strigau  meșterii:

-           Țață  Lisandro,  mai  trebuie,  fa,  niște  bulgări  de  var!

-                      Țață  Lisandro,  nisipul  ăla  nu  mai  este  bun,  că  l-au  moșcoșit  copiii  de  tot  și  nu-l  mai  putem  amesteca!  Și  mai  vezi  de  niscaiva  fulgi  de  mătase,  pentru  decorativa  de  sub  streașină!

Arunca,  biata  de  ea,  șorțul  cât –colo  și  fugea  la  cooperativă,  la  nea  Vasile,  gestionarul,  să-i  mai  facă  rost,  de  la  oraș,  de  materialele  cerute.  În  clipele  acelea,  mă  copleșea  așa  de  tare  mila  de  ea,  de  zbuciumul  ei,  încât  promiteam  să  mă  fac  mare  repede,  să  mă  duc  eu  la  vale,  la  cooperativă,  sau  să-i  fac  eu  singură  toată  tencuiala.

Mă  uitam,  deunăzi,  pe  niște  poze  vechi.  Și  chipul  bunicilor  de-abia  se  mai  distinge  din  fotografia  alb-negru,  executată  la  studio  foto,  după  moda  de  atunci.  Ei  doi,  bunicul  și  bunica, în  picioare,  iar  eu,  un  țânc  cu  o  fundă  uriașă  aninată  strâmb  în  vârful  capului,  între  ei,  tot  în  picioare,  dar  pe  un  scaun  înalt,  ca să  ajung  la  nivelul  lor.  Și  mă  gândeam  că  aș  da  orice  să  întorc  timpul,  să  fiu  iar  copil  și  ei  să  zâmbească  în  casa  lor  nou  tencuită  pe  dinafară,  fără  prea  multă  bătaie  de  cap  și  fără  alergat de  colo-colo  după  materiale.  Pentru  că  eu,  cea  care  întorsese  timpul, le  făcusem  un  cadou:  Casa  de  Comenzi  Vindem  Ieftin!

Mă  gândeam ce  fericită  ar  fi  fost  bunica,  gătind  nestingherită  în  bucătăria  ei  plină  de  șervete  țesute  iarna  la  război, fără  grija  alergatului  la  nea  Vasile.  Iar  în  curte,  rânduite  frumos,  gospodărește,  toate  materialele  folosite  la  tencuiala  exterioară  a  casei,  inclusiv  termosistem  polistiren  și  profile  decorative,  livrate  direct de la  producător,  ambalate  corespunzător,  transportate  și  depozitate  în  cele  mai  bune  și  mai  sigure  condiții,  pentru  a  se  evita  deteriorarea  acestora. 

Mă  gândeam  cât  de  ușor  ar  fi  fost  și  pentru  bunicul  să  repare  gardul  vechi  și  aplecat  într-o  rână,  doar  comandând  profile  WPC  și  șipcă  metalică,  cu  rezistență  și  durată  mai  mare.    Restul  ar  fi  venit  de  la  sine,  pentru  că  mare  meșter  mai  era  și  bunicul,  iar  mâinile  lui  făureau  minuni  în  rarele  momente  în  care  se  afla  acasă.  Ar  fi  câștigat  timp  prețios,  pe  care  să-l  petreacă  în  tihnă,  ascultând  povești  cu  copiii  pe  câmp,  sau  împletind  păpuși  din  mătase  de  porumb  pentru  mine  și  celelalte  fetițe.  Cele  mai  frumoase  păpuși,  bunicul  le  făcea.

Nu  m-am  născut  învățată,  nu,  nici  vorbă!  Dar  nevoia  devine  cel  mai  bun profesor,  atunci  când  ești  la  ananghie.  Așa  se  face  că  am  aflat  de  Vindem - ieftin.ro,  un  concept  unic  în  România,  taman  când  ne-am  hotărât  să   ridicăm  și  noi  casă  la  vreo  trei  aruncături  de  băț  de  cea  a  bunicilor.  Am  căutat  depozit  materiale  de  construcții   online,  încercând  marea  cu  degetul.  Surprinzător,  dar  ne-a  ieșit!

După  toată  tevatura  cu  tencuiala,  bunica  a   hotărât  că   are  nevoie  și  de  o  coșare,  un  grajd  adică,  pentru  cele  două  capre  pe  care  le  iubea  ca  pe  ochii  din  cap.  Zis  și  făcut!  La  vale,  în  vatra  veche  a  satului,  exista  o  cărămidărie  și  un  cuptor.  Oricine  avea  nevoie  putea  să  meargă,  să  frământe  pământul  galben  cu  paie,  să  dea  formă  cărămizilor,  să  le  lase  ceva  timp  la  uscat  și  apoi  să  le  care  cu  grijă,  încet,  până  la  cuptor.  Se  ardeau  cărămizile  și  se  aliniau   la  soare,  în  șiruri  egale,  până  venea  căruța  să  le  ia  și  să  ți  le  aducă  acasă.  Aici  am  putut  să  ajut  și  eu,  și  copiii  din  vecini,  contra  unei  cocoace  de  pâine  fierbinte, unsă  cu  untură  și  cu  zahăr  presărat  pe  deasupra,  pentru  fiecare.  Ridicam  cărămizile  din  chirpici,  le  țineam  de  parcă  erau  ouăle  din  cuibare  și  le  duceam  până  la  cuptor.  Mai  smiorcăiam  când  primeam  câte  una  peste  cap,  ca  să  ne  depărtăm  de  lângă  focul  întețit  și  apoi  o  luam  de  la  capăt.  Așa  era  atunci!

Acum,  singura  problemă  a fost  alegerea  celor  mai  bune  materiale  de  construcții  online,  la  prețuri  mai  bune,  urmând  conceptul  unic  în  țară  al  celor  de  la  Vindem-ieftin.ro,  despre  care  vorbeam  mai  devreme.  Adică,  prețuri  negociate,  economie  sigură  de  până  la  20%,  produse  pentru  toate  categoriile,  marfă  livrată  de  la  producător  direct  cumpărătorului,  în  cele  mai  bune  condiții,  fără  costuri  de  manipulare,  depozitare  și  transport.

Ehei,  câte cocoace  în  plus  am  fi  mâncat  noi  atunci,  dacă  bunica  n-ar  fi  trebuit  să  ardă  cărămizi!

Multe  s-au  schimbat  de  atunci!  De  ce să  nu  recunoaștem,  unele  dintre  ele,  în  mai  rău.  Dar,  achiziționarea  materialelor  de  construcție  nu  face  parte  din  această  categorie. Pentru  că  acum,  prin  Vindem-ieftin.ro,  vin   materialele  la  tine, nu  mai  alergi  tu  după  ele.  Trebuie  doar  să  ceri!

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2019