sâmbătă, 21 noiembrie 2015

aștept instrucțiuni... pentru sarmale


                              Dacă  ar  fi  să  câștig  potul  cel  mare,  după  ce  aș  face  fericite  băncile  și  CAR-urile   intrate  în  sevraj  la  auzul   numelui  meu,  aș  investi  în  cercetare.  Da. Trebuie  să  existe  pe  undeva,  în  lumea  asta  mare,  o  echipă  de  cercetători  capabili  să  inventeze  o  mașină  de  împachetat  sarmale.  Să  pui  foaia  de  varză,  gogoloiul  de  carne  tocată  și  să  apeși  pe  buton.  Din  partea  cealaltă  să  se  ițească  sarmalele  dolofane,  toate  de  aceeași  formă  și  mărime,  aliniate  ca  soldații  la  paradă.
                        După  atâta  amar  de  ani  de  când  sunt  soție,  mamă  și  bunică,  sarmalele  făcute  de  mine  sunt  absolute  delicioase:  nici  prea  acre,  nici  prea  dulci,  nici  prea  grase,  nici  prea  seci,  te  lingi  pe  degete   când  mănânci.  Cu  o  condiție:  să  închizi  ochii  și  să  deschizi  gura  în  același  timp,  astfel  încât  să  nu  apuci  să  le  vezi.  În  persoană  dacă  ar  veni  doamna  cu  coasa  și  mi-ar  spune  că  veșnicia  mea  depinde  de  arta  împachetării   nemiloaselor  ăstea  de  sarmale,  aș  muri  nevinovată  și  disperată,  încercând  să  le  dau  o  formă  și  o  mărime  rezonabile.
            Teorie  știu:  cum  se  pune  foaia  de  varză,  cum  se  aşază  umplutura,  cum  se  rulează.  Dar  practica  mă  omoară:  îmi  iese  limba  de-un  cot  încercând  să  acopăr  toate  găurile  ivite  Dumnezeu  ştie  de  unde,  să  bag  la  loc  carnea  care- mi  rânjeşte  hidos  pe  la  capete  şi  să  fac  marginile  să  stea  lipite,  nu  umflate  ca  rochiile  de  bal  cu  crinolinele  lor  rigide.  Din  patru  verze  mari,  oamenii  obişnuiţi  fac  sarmale  cât  pentru  un  botez.  Mie  îmi  ies  câteva  arătări  flecite  pe  fundul  oalei,  împănate  cu  cimbru  şi  foi  de  dafin,  aşa,  ca  să  fac  în  ciudă  curioşilor  care  au  avut  poasta  inspiraţie  să-mi  admire  oala  de  lut.  Păi,  nu  vă  spusei?  Am  şi  oală  de  lut  ars,  cu  toartă  meşteşugit  împletită,  ca  să-mi  iasă  sarmalele  bune  şi  aromate  când  le  scot  din  cuptor.  Simţurile  olfactive  ale  musafirilor  zic  bogdaproste,  pe  când  văzul,  săracul...

                      

                           Soacră- mea  este  femeie  cuminte,  nu  ne  deranjează  cu  vizite  inopinate,  dacă  o  chemi  la  masă,  vine,  dacă  nu,  să  fim  sănătoşi,  nu  comentează.  Într-o  toamnă,  însă,  mai  pe  la  începutul  căsniciei  mele,  s-a  nimerit  în  vizită  taman  când  eu  mă  luptam  aprig  cu  sarmalele.  Şi  a  stat  ea  şi  s-a  uitat,  a  fumat  o  ţigară  pe  balcon,  a  admirat  colecţia  mea  de  ceşti  de  ceramică  din  bucătărie  şi  eu  tot  nu  dovedisem  două  dintre  ele.  Şi-a  luat  biata  femeie  inima  în  dinţi  şi  m-a  dat  la  o  parte:  ne-apucă  Crăciunul,  mamă,  poate  mai  ai  şi  altă  treabă...  cred  că  de  atunci  i  se  trage  frecvenţa  vizitelor  pe  nepusă -  masă...
                        În  schimb  mama,  olteancă  din  naştere  şi  prin  vocabular  (  poate  nu  ştiţi,  dar  la  noi,  în  sat,  drăcuitul  de  la  lingură  la  orătăniile  din  ogradă  este  alint  la  superlativ),  spunea:  fire-a  dracu,  Evo,  că-i  dăduşi  fie-mii  toate  mâinile  stângi  pe  care  le  găsişi.
                        Şi  cum  zicala  cu  universul  spune  că  totul  se  compensează,  bărbatul  meu  a  învăţat  să  împacheteze  sarmale.  Eu  pregătesc  umplutura,  oala  şi  cuptorul  şi  apoi,  cu  evlavie,  iau  sarmalele  împachetate  de  el  şi  le  rânduiesc  frumos,  dar  frumos  de  tot  în  oală.  Se  cheamă  că  mâncăm,  normal  şi  tradiţional, sarmale,  nu ghici -  ghicitoarea  mea  ce-i  asta?!
                        Se-apropie  Crăciunul,  noroc  că  omul  meu  e  pensionar  şi  are  timp!