marți, 25 septembrie 2018

De-aia mă înscriu iar la SuperBlog!


            Îmi  place    scriu.  Orice  îmi  trece  prin  cap,  sau,  dimpotrivă,  pe  o  temă  dată,   cu  subiect  cunoscut  la  maxim  sau  absolut  necunoscut.  Și  dacă  mai primesc  și  câte  o  laudă,  una  mică,  strecurată  la  comentarii,  evident    stima  față  de  propria-mi  persoană  atinge  cote  alarmante.

sursa  foto:  neilpatel.com

Îmi  trece  repede  supărarea  și  dacă  primesc  un  picuț  de  critică,  nu    faceți  probleme.  Dar  numai  un  picuț,  nu  prea  multă.

                Potul  cel  mare, adică   premiile  de  la  SuperBlog,  rămâne  o  ecuație  cu  prea  multe  necunoscute  pentru  mine.  Am  luat  și  eu  câteva  (mai  puține,  de  fapt),  dar  nimic  nu    împiedică    visez.
                Anul  trecut,  de  exemplu,  am  visat  frumos  o  săptămână  întreagă  la  premiul  al  doilea  de  la  o  anumită  probă.  Ținând  cont  de  comentariile  și  aprecierile  primite,  multe,  foarte  multe  față   de  ceea  ce  primisem  până  atunci,    și  vedeam  fericita  posesoare  a  premiului  dorit.  Ba,  chiar,    o  spun  pe  cea  dreaptă,    gândeam  că,  dacă  o    câștig  premiul  întâi,  o    fac  schimb  cu  cel  de-al  doilea,  așa  de  mult  mi-l  doream.  În  ziua  notelor,  surpriză.  M-am  clasat  pe  locul...  patru.  Cum  de  nu  m-am  transformat  în  stană  de  piatră  pe  loc,  rămâne  și  azi  un  mister  pentru  mine.  După  o  repriză  reconfortantă  și  prelungită  peste  poate  de  lamentări  și  expresii  foarte  puțin  compatibile  cu  felul  meu  de  a  fi,  mi-am  luat  inima  în  dinți  și  am  citit  articolul  care  se  pricopsise  cu  premiul  meu.


sursa  foto:  trollul.eu


Rău  am  făcut,  pentru    mi-am  descoperit  vocația  de  a  inventa  noi  și noi  înjurături,  pentru  un  articol  care,  deși  nu  se  încadra  chiar  exact  în  cerințe,  plăcuse  juriului  mai  mult  decât  al  meu.  Și,  hotărâtă  peste  poate    duc  supliciul  până  la  capăt,  ca      pot  plânge  online  cât  mai  vehement,  am  citit  și  articolul  de  100  de  puncte.  Eiiii...  roata  se  învârte,  se  schimbă  ele  anotimpurile,  anii  și  vremurile,  darămite  părerea  unui  om.  M-am  potolit  subit,  de  parcă  cineva  a  turnat  peste  mine  cascada  Niagara  dintr-o  clipită.  Jos  pălăria,  a  trebuit    recunosc,  rușinată,    și-a  meritat  premiul  cu  vârf  și  îndesat.  Iar  obiectul  cu  pricina,  de  la  premiul  al  doilea,  a  rămas  și  azi,  un  vis  frumos  pentru  mine,  pentru  că,  de  supărare,  am  uitat  să-i  scriu  lui  Moș  Crăciun  despre  marea  mea  dorință.  Bineînțeles,  nu  i-aș  fi  amintit  nimic  despre  șuvoiul  de  vorbe  ca  la  ușa  cortului,  care-mi  populase  buzele  mai  devreme.

sursa  foto: elsalvador.com

Una  peste  alta,  de-aia  îmi  place  mie  la  SuperBlog.  Scriu,  primesc  note  și,  câteodată,  nu  foarte  des,      dependență,  câte  un  premiu.  Dar,  mai  ales,  dau  peste  câte  o  slovă  de-mi  rămâne  sufletul  acolo,  lipit  cu  cel  mai  cel  superglue  din  câte  există.

Una  peste  alta,  de-aia    înscriu  iar  la  SuperBlog  2018.  Mai  ales    este  ediție  aniversară  și  au  niște  premiiiii  ...
               


               

miercuri, 19 septembrie 2018

Toamnă


                Eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă.
 Am  lăsat-o  să-și  tragă  sufletul  de  bun-venit,  să-și  mângâie  privirile  cu  foșnetul  roșu-arămiu  din  jur  și  să-și  găsească  locul  într-un  balansoar  din  flori  de  florea-soarelui  cu  semințe  coapte,  numai  bune  de  spart  între  dinți.

foto  din  arhiva  personală

                Un  balansoar  ca  cel  al  fratelui  meu,  montat  într-un  colț  de  curte,  de  unde,  răzbind  în  războiul  cu  Athos,  husky-ul  cel  mai  alintat  și  cel  mai  cât  ușa  din  câți  am  cunoscut  la  viața  mea,  am  depănat  amintiri  și  am  văzut  și  poarta  de  la uliță,  și  florile  de  sub  ferestre,  și  piticul  de  la  intrare,  și  bucătăria  în  care  trebăluia  cumnată-mea  la  nu  știu  ce,  dar  care  mirosea  amețitor. 

foto  din  arhiva  personală

                Eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă. 
   Dar  toamna  mi  se  cuvine   mie  în  întregime,  căci  ea  m-a  cumpărat  încă  din   altă  viață,  pe  când  rătăceam  prin  deșert,   pe  sub  umbrișul  oazelor  abia  închipuite  și  abia  sperate.  Căci  toamna  mi-a  înlănțuit  pleoapele,  de  nu  mai  pot  cunoaște  alte  culori  în  afară  de  cele  așternute  de  pensulele  ei.  Căci  toamna  nu-mi  rostogolește  poame  la  picioare,  ci    ridică  pe  mine    le  culeg,  ofrande  de  aur  nestins  și  neatins  de  mână  de  om.

Și  ce-aș  putea    scriu  despre  ea?
Pentru  mine,  toamna  se  aude.  Se  bat  castanele  între  ele,  dulci  și  lipicioase,  se  adună  a  tamburină  nucile  încăpățânate,  se  zornăie  a  clopoței  boabele  de  tiraz  alb.
Pentru  mine,   toamna  se  adie.   Înconvoaie  streșinile  cu  greutate  de  stropi  mărunți  și  enervanți  din  povești  șușotite  pe  la  colțurile  ferestrelor,  doar  atât  cât    te  păcălească    le  lași  înăuntru.

sursa  foto: adevărul.ro

Și ...aaahhh,  da ... pentru  mine,  toamna  se  iubește.  Freamătă  de  dorință,  se  toropește  în  dezordinea  dragă  a  așternutului,  își  ridică  alene  brațele  deasupra  capului  și  își  împrăștie  părul  peste  perna  de  alături,  înecându-mă   în  oceane  de  levănțică  și  glicine  întârziate.


Dar  eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă.  Mai  am  timp.  Toamna,  timpul  se  măsoară  în  paharul  ciobit  de  cristal,  plin  ochi  cu  must  ticălos  de  bun,  ce  te  îndeamnă  la  furtișaguri  pitulate  de  lumina  lunii.   De  săruturi,  evident.  Dar  tu  știi  asta,  deja.



duminică, 2 septembrie 2018

La geamul meu


            Dimineață,  la  geamul  meu,  ospătau   trei  vrăbiuțe.   
Prinsă  între  sărbătoarea  orașului  adunat  ciopor  chiar  sub   ferestrele  mele   și  plecarea  omului  drag,  după  numai  zece  zile  de  concediu,   aseară  n-am  realizat  dezastrul  din  balcon:  crampoanele   super-portarului   din  familie  și  un  porumb  fiert,  pe  jumătate  mâncat,  uitate  pe  pervaz.





              Vrăbiuțele  se  mai  ceartă,  se  mai  împacă,  din   când  în  când  mai  rămân  doar  două,  nu  pentru  mult  timp,  dar  nu  renunță  la  boabele  dulci.  N-am  cutezat    dau  perdeaua  la  o  parte,  sau    fac  orice  altă  mișcare  de  teamă    nu  le  sperii.  



M-au  făcut    zâmbesc,    uit  pentru  o  clipă    iar  sunt  singură,    iar  îmi  vine      culc  sub  pat,  în  întunericul  cald  de  acolo,  care,  în  mod  ciudat,  are  brațe  puternice  și  tandre  aidoma  celor  ce  tocmai  au  plecat. 
Îmi  plac  sărbătorile.  Zilele  orașului  sunt  cele  mai  la  îndemână,  de  la  înălțimea  celor  patru  etaje  ale  apartamentului  meu  urmăresc  marea  de  oameni  fremătând  în  ritmul  muzicii,  oceanul  de  copii  țipând  extaziați  pe  toboganele  uriașe,  sau  în  mașinuțele  colorate  care  se  ciocnesc  frenetic,  spre  spaima  permanentă  a  părinților  și  bunicilor  asistenți.  




Nu  vreau    cobor      amestec  în  mulțime:  m-ar  durea  cumplit  fiecare  salut,  fiecare  zâmbet  aruncat  cu  voie  sau  nu  în  direcția  mea,  fiecare  față  cunoscută  care  ar  schița  gestul    se  apropie  de  mine.  Aici,  în  casă,  fiecare  lucru  îmi  aduce  omul  mai  aproape  de  mine  și,  într-un  fel,  simt    ne  bucurăm  amândoi  de  spectacol. 
Nu  am  fost  niciodată  pasionată  de  super-tehnologie.  Am  învățat  doar  atât  cât      încadrez  și  eu  în  tendințe  și      pot  folosi  de  ceea  ce  am   stringentă  nevoie.  Telefonul  meu  era  unul  obișnuit,  mic,  fără  touch,  fără  wi-fi,  fără ...  fără ...  cărămidă,  ce  mai.  Au  râs  de  mine  și  copiii  mei,  și  copiii  de  la  școală,  care  se  minunau    am  mai  găsit  și  husă  pentru  el.
Mi-au  adus  băieții  mei  telefon,  nu  prea  smart,  le-am  spus,  ca    nu    pomenesc    doar  el  știe  și  eu  nu,  dar  cel  mai  drag  îmi  este    face  fotografii   clare  și   video-uri  și  mai  clare. 

Cântă  Lidia  Buble  și  eu  o  filmez  de  sus,  cu  inima  cioburi-ciobulețe,  pentru    n-am  mai  auzit  un  cântec  de  dragoste  așa  de  intim  cum  este  Cămașa,  de  la  melodia  lui  Stratan  În  sara  asta  încoace.
Cântă  Lidia  Buble  și  eu    gândesc    zilele  trecute,  doi  bărbați  tineri  pe  care  i-am  cunoscut,  de  aici,  din  cartierul  ăsta  care  răsună  acum  de  muzică  și  voie  bună,  doi  bărbați frumoși  și  în  putere,  nu  se  vor  mai  întoarce  acasă.  Cămașa  lor  nu  le  va  mai  arăta  drumul  spre  femeile  și  copiii  lor.


Dimineață,  la  geamul  meu,  ospătau  trei  vrăbiuțe.
Mai  mult  decât  orice,  m-au  făcut    zâmbesc.  Viața  merge  mai  departe  și,  da,  ăsta   este    un   clișeu de  neclintit  și  atât  de  adevărat.