Septembrie ăsta m-a îngălbenit și pe mine, de parcă aș fi fost un copac uitat în drum de un copil rătutit de tromba aromelor și culorilor cu care a binevoit să apară.
Septembrie ăsta a crezut că mă doboară la picioarele lui, de parcă aș fi fost un petec de nor zdrențuit și fără rost, pe un petec de cer însingurat și trist.
Ei, iaca, nu!
Am găsit poteci prietenoase sub maldăre de frunze, am aflat pe unde răsare soarele de sub cea mai groasă ceață și mi-am scuturat ultimele șuvițe de septembrie de pe genunchi și coate.
foto din arhiva lui Nechițelea Fănică
Acum aștept prima geană de octombrie, care aduce SuperBlog-ul, dulceața serilor petrecute lângă caloriferul fierbinte, aburii unui ceai din fructe de pădure și, mai presus de toate, poveștile.
Adevărate sau imaginate, nici nu mai are importanță!
Mă înscriu la SuperBlog și mai văd eu care dintre ele mi se lipește mai repede de degete!
