Oriunde ar fi acasă, în lumea asta mare

 

         

            Ninge  frumos,  ninge  liniștit,  ninge  peste  noi  toți,  peste  dureri,  peste  bucurii,  peste  amintiri.

             Ninge  cu  alb  imaculat  și   nu  se  mai  văd  cicatricile  străzilor și  ale  sufletelor.

            Ninge  peste  capetele  noastre  și  ne  argintează  tâmplele.  Ne  îmbracă  umerii  în  troiene  și  ne  face  mici,  mici,  toți  copii  zburdalnici,  fără  griji  și  fără  poveri.

            Ne  bucurăm  laolaltă,  fără  deosebire,  cu  ochii  strâns  închiși  asupra  realității  și  larg  deschiși  spre  noi,  cei  de  atunci.                                             

            Crăciunul  este  despre  bucurie.  Bucuria  Nașterii  Mântuitorului,  bucuria  surprizelor  și  a  darurilor,  bucuria  unui  brad  de  Craciun  împodobit  cu  luminițe  scăpărătoare  și  globuri  colorate.  Crăciunul  înseamnă  colinde, înseamnă  miros  de  sarmale  și  de  cozonaci, înseamnă zâmbete  de  drag  și  împlinire. 

            Dar,  cel  mai  mult,  Crăciunul  înseamnă  acasă.  Înseamnă  oriunde  ar  fi  acasă,  în  lumea  asta  mare.

            Mama  cânta.  Avea  o  voce  catifelată  și  unduitoare,  care  te  purta  pe  nesimțite  în  lumea  basmelor  și  a  legendelor,  în  povestea  nesfârșită  a  oamenilor  buni  care  te  primesc  cu  brațe  deschise și  cu  inima  largă.  Cânta  când  frământa  cozonacii, când  împacheta  sarmalele,  când  anina  globulețe în  brad,  când  ascundea  cadourile   pe  te  miri  unde,  cât  mai  ferite  de  curiozitatea  noastră,  a  mea  și  a  fratelui  meu,  mereu  în  competiție  unul  cu  celălalt  în  aflarea  cât  mai  rapidă  a  acestora.

            Mama  strângea  tot  anul  staniolul  de  la  ciocolată.  Îl  îndrepta  cu  unghia  de  la  degetul  mare  și  desena,  pe  verso,  steluțe.  Atât  știa  ea să  deseneze  frumos,  steluțe.  Le  decupam  toți  trei  și  le  prindeam  cu  ace  de  gămălie  de  perdele  și  draperii.  Multe,  multe  steluțe,  de  nu  mai  puteam  trage  perdeaua  într-o  parte, ca  să  nu  le  stricăm.  Până  după  sărbători,  mama  abia  se  strecura  încet,  ca  o  pisică,  după  perdea,  ca  să  deschidă  geamurile  și  să  se  aerisească  în  casă. 

            Tata  era  cel  puternic,  eroul  nostru.  Bătea  piețele  care  vindeau  brazi  de  Craciun,  încă  de  la  începutul  lunii  decembrie. Nu  cumpăra,  cerceta. Observa.  Își  nota,  în  minte,  unde,  ce  și  care  era  mai  frumos,  mai  bogat,  mai  verde și  mai  aromat.  Ne  povestea  despre  periplurile  lui,  iar  în  seara  de  Ajun,  așeza   în  suport  vechiul  nostru  bradut  artificial!

-                       De  ce n-ai  cumpărat,  tată,  un  brad  natural?  nu  înțelegeam  noi, năpârstocii.  Doar  ai  tot  fost  în  piață și  acolo  sunt  mulți  brazi.

-                      Păi,  toată  lumea  cumpăra  și  dacă mai  ceream și  eu  unul,  trebuiau  să  meargă  în  pădure  să  mai  taie  încă  unul  pentru  mine,  și  încă  unul  pentru  altcineva,  și  tot  așa.  E  păcat  de  atâția  brăduți  smulși  de  la  ei  de  acasă,  copii!

              Noi  nu  înțelegeam  și  ne  bosumflam,  dar  mama  zâmbea!  Ne  făcea  cu  ochiul  și  aducea  cutiile  cu  globulețe  ascunse  tot  anul  sus,  pe  cel  mai  înalt  raft  din  cămară.  Și,  bonus,  un  borcănel  cu  șerbet  de  trandafiri, păstrat  pentru  asemenea  ocazii  speciale.  Ne  ungea  câte  o  felie de  pâine  cu  șerbet  și  ne  provoca  la  întrecere.  Cine  împodobește  mai  frumos partea  lui  de  brad,  mai  primește  câte  o  linguriță  de  șerbet,  una,  nu  mai  mult!  Restul  se  transforma   în  cremă  de  tort,  pentru  masa  de  Crăciun.

 

                                                            foto  din  arhiva personală

Atunci  n-am  priceput  mare  lucru.  Abia  după  ani  mulți,  când  a  trebuit  să  aducem  și  noi,  omul  meu  și  cu  mine,  brăduți  de  Crăciun  pentru  copiii  noștri,  am  înțeles.

Omul  meu  face  parte  din  categoria  celor  care  vin  acasă  cu  gunoiul  în  buzunar, dacă  nu  găsește  niciun  coș  în  drumul  lui.  Ieșirile  noastre  pe  munte,  în  poienițele  de  pe lângă  izvoarele  Valomirului  sau  Bilugului,  se terminau,  invariabil  cu  pungi  de  gunoi  adunat  de  pe  întreaga  arie,  de  jur -  împrejur,  indiferent  de  cine  l-ar  fi  aruncat  acolo.  Îl  căra  până  la  primul  tomberon  din oraș  și  se  simțea  fericit.

Cu  vreo  două  zile  înainte  de  Crăciun,  se  înarma  cu  securicea  și  se  ducea  pe  munte,  după  brad. 

-           Nu  mai bine cumpărăm  și  noi  unul,  de  la  piață?  îl  întrebam.

-           Nu,  lasă, că  mă  duc  eu  după  el.

 Ce  era  să  zic,  îl  lăsam, dar,  de  fiecare  dată  venea  cu  câte  un  brăduț amețit,  cu  crengi  rare  și  ace  puține,  care  se și  scuturau  în  câteva  zile.

-           N-am  găsit  altul,  zicea  el.  I-au  tăiat  pe  toți,  ce  păcat  de  ei!

Un  an,  doi,  cinci,  șase,  până când  a  venit  acasă  cu  unul  care  avea  ramuri  numai  pe  o  parte.  A trebuit  să-l  așezăm  altundeva  decât  în  locul  lui  obișnuit, aproape  lipit  de  perete,  ca  să  nu  se  vadă  decât  partea  cu  ramurile.

-                       Mult  ai  umblat  după el,  i-am  zis,  supărată.  La  anul  mă  duc eu  după  brad,  stai  tu  acasă.  Ce  naiba,  omule,  nu  mai  are  nimeni  în  oraș  brad  așa  urât  ca  al  nostru.  Și  nu  numai  acum,  ci  în  fiecare  an.  Tu  nu-i  vezi  când  îi  tai?

-                      Dar  eu  nu-i  tai! a  aruncat  el  bomba.

-                      Adică???

-                      Păi ...  eu  iau  ce  găsesc  aruncat  de  alții,  n-am  tăiat  niciodată  un  brad,  că  nu-s  nebun!

N-am  știut  ce  să  fac:  să  râd  sau  să-l  arunc  de  la  etajul  patru?!

-                       Tu  vrei  să  spui  că  te  duci  pe  munte  și  aduci  ce  aruncă  alții? Pe  zăpadă,  pe  ger,  pe  ploaie?

-                      Dar  tu  ce  credeai,  că  fac  eu  jaf  în  pădure?

În  anul  următor  am  cumpărat  un  brad  artificial.

 

Mie  îmi  place  să  povestesc.  În  mintea  mea,  cel  mai  mare  sertar  este  cel  cu  povești.  Fiecare  lucru  din  casă  și  fiecare  zi  din  viața  noastră  are o  poveste  adevărată pe  care  am  ascuns-o  acolo,  în  sertar,  așteptând  momentul  potrivit  să  o  scot  la  lumină.  Și,  dacă,  totuși,   nu  este  niciuna,  o  inventez. 

Brăduțul  nostru  artificial  și-a  țesut și  el,  povestea  lui,  care  a  început  cu  mine  și  argumentele  mele  pro.  Dar,  ce  fel  de  cuplu  am  fi  noi,  nu-i  așa?,  dacă  nu  am  fi,  din  când  în  când,   în  tabere  diferite?

-                       Unu  la  mână,  stai  acasă,  la  căldură și  nu  mai  bați  munții  în  căutare  de  imitație  de  brad.  Eu  am  crescut  cu  brad  artificial  de  Crăciun  și  n-am  rămas  cu  sechele.

-          Nu  miroase  a  brad,  a  verde  și  asta  este  una  dintre  cerințele  Crăciunului.

-                      Ce  vorbești,  n -ai  văzut  că  există  odorizante  cu  miros  de  pin?  Ba  chiar  și  de  scorțișoară!  Tot  nu  te  înțeleg:  dintre  noi  doi,  tu  ești  ecologistul  cel  mai  înfocat.  Cum  de  militezi  împotrivă?

-                      Eu  sunt  împotriva  plasticului,  nu  împotriva  bradului.  Plasticul  se  descompune  în  cinci  sute  de  ani.

-                      Da,  dar  tot  cinci  sute  de  ani  poți  și  să-l  folosești,  dacă  apuci!  Plus  că  nu  face  mizerie  deloc  și  nu  mai  găsesc  ace  înfipte  cine  știe  pe  unde,  până  în  luna  martie. Știai  că  o  tonă de  plastic  reciclat  salvează  aproximativ 500  de  kg  de  petrol?

Îți  pasă  de  mama-natură?  Dacă  tot  mai  mulți  oameni  ar  cumpăra  brazi  artificiali,  ritmul  amețitor  al  defrișărilor  de  astăzi  ar  scădea  drastic,  mâine. 

-                      Ai  văzut  tu  brad  de plastic  cu  conuri,  așa  cum  sunt  cei  adevărați?

-                      Și  cu  conuri,  și  cu  ace  3D,  și  verzi,  și  argintii,  și  aurii,  și  plini  de  zăpadă,  și  cum  vrei  tu.

-                      Am  văzut  și  eu  la  librăria  de pe  colț,  dar  nu  mi-au  plăcut.

-                      Lasă-i  pe  ăia.  Uite,  caută  brandul  e-sărbătoare,  cu  cei  mai  naturali  brazi  artificiali  din  câți  am  văzut.  Este  o  mare  diferență  între  brazii  de la  librăria  noastră  și  cei  de  acolo. Aceia  sunt  brazi  premium,  produse  de  lux,  folosite  în  cele  mai exclusiviste  locuri: ambasade,  hoteluri,  aeroporturi. 

Brazii  de  la  e-sărbătoare  se  găsesc  doar  în  magazinul  lor  online  sau  în  showroom-ul  din  București.

-           Și  tu  de  unde  știi  de  ei?

-          De  pe  e-sărbătoare.ro,  evident!

-          Și  prețul?

-                      Ce-i  cu  el?  Doar  brazii  artificiali  de  Crăciun  fac  parte  din  categoria  produselor  care-și  amortizează singuri  investiția.  În  primul  rând  prin  durabilitate  și  apoi  prin  aspect.  Îl  cumperi  o  singură  dată,  nu  în  fiecare  an!

-                      Mda,  ca  de  obicei,  iar  ai  reușit să  mă  pui  pe  gânduri.

Crăciunul  înseamnă  bucurie.  Crăciunul înseamnă  motanul  nostru  întins  pe  spate,  sub  brad,  învârtind  de  zor,  cu  lăbuțele,  globurile  de  pe  ramurile  de  jos.  

Crăciunul  înseamnă  imaginea   mamei,  cu  mâinile  pline  de  făină,  desfăcând,  pe  furiș,  o  bomboană de  ciocolată  din  brad  și  băgând  staniolul  în  buzunar.  Avea  diabet  și  încerca  din  răsputeri  să  se  abțină.  Nu  reușea  întotdeauna.  

Crăciunul  înseamnă  copiii  mei,  trezindu-se  noaptea  și  strecurându-se,  pe  întuneric,  până  la  brad. Înseamnă  cadourile  desfăcute  atunci,  pe  loc  și  bucuria lor  mută,  înăbușită  de dorința  de  a  nu  ne  trezi.  Înseamnă  stupoarea  noastră,  dimineața,  când  sub  brad  nu  mai  erau  decât  ambalajele. 

De  obicei,  ninge  de  Crăciun!  Ninge  frumos,  ninge  liniștit,  ninge  peste  noi  toți,  peste  dureri,  peste  bucurii,  peste  amintiri.

Dar,  dacă nu  ninge,  nu-i  nimic,  născocim  noi  povești  frumoase  despre  cum  ar  trebui  să ningă de  Crăciun!

                                                                       foto  din  arhiva personală

              Articol  scris  pentru  SuperBlog  2020!