Definiția fericirii și amintirile

           În  duminica  aceea  fusesem  la  film,  la  cinematograful  din  centrul  orașului.                                    Eram  prin  clasa a  unsprezecea,  în  ultimul  semestru  și  era  așa  de  frumos  afară,  așa  de  cald,  așa  de  vară,  încât  noi,  cele  trei  fete  din  gașcă, ne-am  hotărât  să  dăm  pe  spate  suflarea  masculină  din  oraș  și  ne-am  îmbrăcat în  rochii  vaporoase  din  stambă  înflorată  și  cu  bretele  subțiri,  abia  aninate  pe  umerii  goi.

Dar  socoteala  de  acasă  ... pentru  că  filmul  s-a  terminat,  soarele  s-a ascuns  el  știe  pe  unde  și,  la  ieșirea  din  cinematograf  ploua,  ploua,  ploaie  de  vară,  cu  stropi  mari  și  obraznici,  răpăind  inevitabil  și  de  neoprit  peste  fierbințeala  orașului. 

                                                       foto  realizată  de  Fănică  Nechițelea - arhiva  personală

Băieții ...  ce  să  facă  și  ei  ...  tricouri  cu  mâneci  scurte,  pantaloni  trei  sferturi,  de umbrelă,  nici  vorbă  ... așa  că  am  luat-o  fiecare  pe  drumul  lui,  adică  pe  varianta  cea  mai  scurtă  pe  care  o știam,  spre  casă.

Și,  iată-mă,  șiroind  ca  o  paparudă  dusă  la  gârlă  de  copiii  din  sat,  plescăind  din  sandale  prin  toate  băltoacele,  conștientă  de  rochia  mea  mult  prea  udă  și  mult  prea  lipită  de  trup,  încercând  din  răsputeri  să  ajung  cât  mai  repede  la  adăpost.

            Puțini  oameni   mai   înfruntau  urgia  pe  stradă.  Nu  știu  unde  se  adăpostiseră,  cum  de  reușiseră  să  scape,  că  doar  era  duminică  după-amiază,  iar  străzile  deveniseră,  brusc,  aproape  pustii.  Măcar  nu  are  cine  să  mă  vadă   așa   muiată   și  dezlânată,  mă  gândeam,  asta  ar mai  lipsi.

            Nici  acum  nu  știu  de  unde  a  apărut  și  cum  de  n-am  observat  mai  repede,  dar  Dacia  roșie  ca  focul  mergea  paralel  cu  trotuarul,  fix  în  dreptul  meu.

-                       Te-aș  lua,  Cami,  cu  mine,  dar  prea  ești  leoarcă  și-mi  uzi  bancheta!  Prin  geamul  deschis,  rânjetul  răutăcios  al  lui  Cristian,  fratele  mai  mare  al  prietenei  mele,  mi-a  ridicat  instant  tensiunea.

-                      Dar  du-te  și  lasă-mă,  cine  te-a  întrebat?  i-am  răspuns,  supărată.

-                      Hai,  mă,  că  am  glumit,  nu  te  bosumfla.  Urcă,  odată,  că nu  am  voie  să  opresc  aici, încercă  el  să  o  dreagă,  deschizând  portiera  din  spate.

Nu  m-am  lăsat  rugată  de  două ori.  M-am  așezat  exact  în  centrul  banchetei,  bucuroasă  că  pot  face  daune  maxime.  Ostentativ, mi-am  stors și  poalele  rochiei  chiar  acolo,  în  mașină.

Cristian  m-a  privit  prin  oglindă  și  a  pufnit:

-           Afurisită  piele  pe  tine,  după  ce  că  te-am  salvat ...

-          Nu  muream,  n-avea  tu  grijă!

Era  mult  mai  mare  decât  noi,  era  inginer  la  fabrica  de  țigarete  din  oraș,  avea  mașină,  avea  aură  de  crai  incorigibil,  râdea  cu  toată  gura  și  din  tot  sufletul,  iar  noi,  fetele  dintr-a  unsprezecea  filologie,  eram  înnebunite.  N-aș  fi recunoscut  nici  moartă,  dar nu  cred că  mai  exista  atunci, pe  suprafața  pământului  și  nu  numai,  fată  mai  fericită și mai  mândră  decât  mine.  Așa  plouată  cum  eram!

            A  oprit  la  scara  blocului  și  s-a  întors spre  mine:

-                       Băi,  țâcă,  de-acum  înainte,  pentru  mine,  ploaia va  mirosi a  violete  și  flori  de  câmp,  așa  cum  miroși  tu  acum!

Cred  că undeva,  acolo,  sus,  cineva  a  avut  grijă  de  mine,  că  altfel  nu-mi  explic  cum  de  nu  m-am  împrăștiat pe  caldarâm.  Cum  de  nu  m-am  descleiat  toată  de  fericire  și  cum  de  n-am  sărit,  smintită,  să-l  iau în  brațe și  să-l  sărut. Și  ce  putere  mi-a dat  Doamne-Doamne,  de am  coborât  demnă, cu  nasul  pe sus  și  am  trântit  portiera  și  un  mulțumesc!  anemic,  de  parcă  eu  i-aș  fi  făcut  o  favoare  imensă  suindu-mă  în  mașina  lui. 

Știu  sigur  că   râdea  când  a  demarat  în  trombă. 

Anii  nu  te-ntreabă  când  trec. Trec  și  basta, nepăsători  și  de  neoprit  din  drumul  lor,  iar  unele  secvențe  din  copilărie  sau  din  tinerețe,  se  estompează,  se  ascund  în  sertare  nebănuite  ale  minții  noastre. În  vâltoarea  zilnică,  prinsă  între  locul de  muncă,  iubirea  omului  de  lângă mine  și  așteptarea  primului  nostru  copil,  am  uitat  complet de  ploaie,  de  Cristian, de  adolescentinii  fluturi  din  stomac.

În  drum  spre  casă,  într-o  după-amiază  fierbinte,  fierbinte,  m-am  oprit  la  o  țâșnitoare  din  parc,  să  beau  apă.  M-am  aplecat,  mi-am  făcut  palma  căuș,  am  umplut-o  cu  apa  cristalină  și  am  băut  cu  nesaț.     Mi-am  udat  barba, mi-am  stropit  obrajii  și  gâtul  și  mi-am  șters,  apoi, palmele,  țărănește,  de  rochie.

-                       Hei,  salut, ploaie  de  vară! Ai  tu  ce  ai  cu  rochiile  ude!  Cristian  râdea cu  gura  până  la  urechi,  în  timp  ce  brațele  lui  vânjoase  mă  cuprindeau.  Mă  rog,  atât  cât  puteau!  Mmmm,   ce  frumos miroși,  a  violete  și  a  flori  de câmp!

-                      Nu  m-am  gândit  că-ți mai  aduci  aminte  de  mine,  m-am  bucurat  și  eu  la  vederea  lui.                Și  n-ai  uitat  nici  de  faza  cu  mirosul,  bag  de  seamă!

-                      Păi, nu  trebuie  să  țin  minte  nimic,  trebuie  doar să  stau  în  preajma  ta,  că  tu  chiar  așa  miroși.

-                      Nu  mi-a  mai  spus  nimeni  asta,  nici  până  la  tine,  nici  de  la  tine  încolo!

Cristian  era la  fel de  frumos,  la  fel  de  tânăr,  parcă  mai tânăr  decât  atunci și  mai  tânăr chiar  decât  mine,  peste  el timpul  nu  se încumetase să  treacă. 

                                            foto  realizată  de  Fănică  Nechițelea - arhiva  personală

Dar  anii  nu  te-ntreabă  când  trec.  Trec  și  basta, nepăsători  și  de  neoprit  din  drumul  lor. Te uiți în  oglindă  și  vezi  că  parcă  nu  mai  strălucești  ca  înainte, că  parcă  o rădăcină  de la  un  fir de  păr  bate  spre   argintiu,  că parcă  ți-i  pielea  o  idee  mai  aspră.

Și-atunci,  cauți  adăpost  în  umbra  produselor de  îngrijirea  corpului.  Îți  dezvolți  un  simț  special,  care  te  ghidează  fără  greș în  alegerea  aromelor,  consistențelor  și  moliciunilor  perfecte  pentru  tine,  pentru  starea  ta  de  bine,  de  răsfăț,  de  naturalețe.

Pentru  că  natural  înseamnă,  acum,  esențial. Înseamnă cel mai important. Înseamnă că  ești  tot  tu,  cea  de  toate  zilele,  sinceră  și fără  mască,  prietenă  cu  vârstele  tale,  cu  greșelile și  cu  reușitele  tale.

Pentru  că  natura   îți  pune  la  dispoziție  tot  ceea  ce  ai  nevoie  ca  să  te  simți  sănătoasă  și  frumoasă,   indiferent  de  anii  din  buletin.

Stăm  acasă.  Copiii  noștri  sunt  mari,  sunt  la  casele  lor, cu  copiii  și  cu  amintirile lor.                        Iar  noi ...  noi  inventăm  jocuri.  Surprize.  Ne alintăm  unul  pe  celălalt, trăim  clipa  prezentă  și  sperăm.  Sperăm  să  trecem  cu  bine  și  să  ne  mai  bucurăm  de  soare,  de  mare,  de  gălăgie,  de  aglomerație,  de  aer  curat  și  de  parfumul  pădurii  ce  se  întinde,  nepăsătoare,  dincolo  de  fereastra  mea.

-           Ce  citești  așa  de  concentrată?  mă întreabă omul  meu.

-          Despre  Bottega  Verde,  răspund. Uite,  cred  că  mi-ar  plăcea produsele lor.

-          Ce  produse,  ce  bodegă?

-                      Bottega  Verde,  nu  bodegă,  căpcăunule!  Brand  italian  de  produse pentru  îngrijirea  corpului,  ale  cărui  produse au  la bază  trei  ingrediente,  provenite  de  pe  cele  300  de hectare  ale  Domeniului  Massaini:  măslinele,  vița de  vie  și  ovăzul.   Sună  așa,  cumva,  regal.  Te  face  să-ți  închipui  că  ești  o  regină,  care  se  plimbă   prin  vastele  sale  grădini,  de  pe  domeniul  castelului,  în  căutarea  formulei  perfecte  pentru  frumusețea  ei. 

-    Păi,  și  ce produse  au?

-    Tot  ceea  ce  ai  nevoie  pentru  îngrijirea  și  hidratarea  corpului. Tare  mi-ar  plăcea  să-mi  încep  dimineața  cu  un  gel  de  duș  cald și  mătăsos,  potrivit  pentru  toate  tipurile  de piele,  cu  miros  de  violete  delicate. 

 Și-apoi,  pentru  că  de  atâta  stat  în  casă,  parcă  mi  s-a  îmbâcsit  și  îngreunat  epiderma,  aș  încerca  un  exfoliant  cu  aloe  vera  bio,  blând  și  hidratant  în  același  timp.  Iar  la  sfârșit,  răsfățul  suprem: o  cremă  de  corp  emolientă, care  să-mi  hrănească  pielea  și  să  o  lase  și  ușor  parfumată.  E  greu  de  ales  dintre  atâtea  creme  de  corp,  dar  preferata  mea  este  cea  îmbogățită  cu  ulei  de  migdale  dulci  și  extract  de  violete.

L-am  văzut  că  se  uită  cam  ciudat  la  mine,  dar  m-am  gândit  că se  simte  nedreptățit.

-     Lasă,  tati,  că  sunt  produse  și  pentru  voi,  bărbații.  Uite,  la  categoria  cosmetice  barbati,  am  găsit  un   set  special  pentru  tine:  Barberia  Toscana,  ideal  pentru  îngrijirea  tenului  tău  sensibil, dar  și  pentru  un  bărbierit  delicat, hidratant  și  parfumat. 

L-am  văzut  că  se  uită  în  continuare  cam  ciudat  la  mine,  dar  l-am lăsat  în  pace. Mofturosul  de  el,  m-am  gândit. Treaba lui,  eu  am  încercat!

Am  înțeles  abia  peste  câteva zile,  când  ne-a sunat  curierul  la ușă. 

-     Eu  n-am  comandat  nimic, am  sărit  eu  să  mă  apăr,  preventiv. 

-    Nu  tu,  eu,  un  cadou  pentru  tine.

-    Cu  ce  ocazie?

-    Așa,  de  pandemie! a  mustăcit  el  a  zâmbet  cu  subînțeles.

Prima  dată,  am  deșurubat  capacul  gelului  de  duș.  Și,  dintr-o dată,  aveam  iar  șaisprezece ani,  în  orașul  adolescenței  mele,  emoționată  și  îndrăgostită  de  idolul   tuturor  fetelor  din  aria  respectivă,  mândră  că  mi-a  vorbit,  bucuroasă  că  m-a  salvat  de  ploaia  udă,  fericită  că  m-a  remarcat  și  că  mi-a făcut  un  compliment.

Am  desfăcut  și  capacul  cremei  de  corp  și  râsul   lui,  un  pic  ironic  la  adresa  mea,  o  fetiță  îndărătnică și  obraznică, prietenă  cu  sora  lui  mai  mică,  mi-a invadat  ființa,  exact  așa  cum  o  făcuse  cu  mai  mult  de  treizeci  de  ani  în  urmă.

-     Știi,  dragul  meu,  pe vremea  adolescenței  mele, un  bărbat  mi-a  zis  că  miros...

-     A  violete  și  a  flori  de  câmp,  da,  știu.

-     De  unde  știi  tu?  am revenit  eu  cu  picioarele  pe pământ.

-     Pentru  că așa  miroseai  și  când  te-am  cunoscut eu,  ce  credeai?!  Mmmm,  nici  acum  nu  ești  departe, mi-a  strigat  în  timp  ce  se  îndepărta cu  ambalajul  gol  în  brațe.

Anii  nu  te-ntreabă  când  trec.  Trec  și  basta, nepăsători  și  de  neoprit  din  drumul  lor.  Dar,  în  urma lor  rămân  amintiri, imagini  și  arome  gata  să  se prăvălească  peste  tine  la  cel  mai  mic  bobârnac. 

Eu  cred  că  fericirea  are  mai  multe  definiții.  Definiția care  îmi  place  mie  sună  cam așa:  fericirea  este  făcută  din  mici  cristale  împrăștiate  pe  tot  parcursul  vieții,  dar  care,  la  un  semn,  se  adună  într-o  amintire  mare,  mare  de  tot!

 

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2020!