Am nume de floare ...

               Am  nume  de  floare,  dar  nu  sunt.

                Sunt  doar  o  femeie  obișnuită,  care  se  bucură  de  primăvară,  care  salută  soarele  dimineața  și  luna  în  prag  de  seară  și,  mai  presus  de  toate,  iubește  florile.  Și  cărțile.

                Sunt  doar  o  femeie  obișnuită,  care  trăiește  într-un  orășel  de  munte,  verde  de  jur-împrejur,  cu  izvoare  cristaline  susurând  la  o  aruncătură  de  băț  de  balcon,  cu  Jiul  spunând  povești  momârlănești  chiar  în  fața  blocului.

                Am  fost  deunăzi,  cu  două  prietene,  la  o  pensiune  la  Câmpu  lui  Neag.  Ne-am  luat  cu  poveștile  și  cu  papanașii   scăldați  în  dulceață  de  afine,  și  ne-a  prins  seara.  În  parcare,  în  lumina  farurilor,  o  vulpe  ne  măsura  tacticoasă.  Își  vântura  coada  stufoasă  dintr-o  parte  în  alta,  impasibilă  și  de  neclintit  din  calea  noastră.  A  trebuit  să  claxonăm,  ca  să  se  dea  din  drum.  Ca  să  nu  mai  vorbim  că  surorile  ei,  gemene  la  coadă  și  la  culoare,  veverițele,  sunt  în  stare  să  ți  se  cațăre  pe  umăr  și  să-ți  fure  bucătura  din  mână.

sursa  foto:  booking.com

                Primăvara  abia  face  primii  pași,  aerul  rece  încă  îți  crestează  obrajii  și,  oricât  de  mult  ți-ai  dori  să  mai  stai  cu  nasul  afară,  adulmecând   promisiuni  de  flori  de  măr  și  adieri  de  zefir,  tot  trebuie  să  le  lași  baltă  și  să  intri  în  casă,  îmbrățișând  vechea  ta  sobă  de  teracotă  sau,  după  caz,  caloriferul  încins,  mulțumind  cerului  pentru  bâzâitul  molcom  al  centralei  termice.  Și  asta,  chiar  dacă  factura  la  gaze, într-o  regiune  ca  a  noastră,  cu  crivățul  zgâriind  pe  la  geamuri  și  cu  zăpadă  din  belșug  și  pe  săturate  până,  hăt,  prin  aprilie,  îți  aduce  noduri  pe  trahee  și  boabe  de  lacrimi  aninate  de  gene.

                Orașul  nostru  este  împărțit  în  două:  orașul  vechi  și  orașul  nou.  În orașul  vechi  tronează  blocurile  construite  în  anii  50,  cu  trei  nivele,  dotate  cu  sobe  de  teracotă  și  coșuri  înalte.  E  adevărat,  în  multe  dintre  acestea,  sobele  au  fost  înlocuite  de  centralele  termice,  dar  mai  există,  încă,  destule apartamente  care  se  încălzesc  cu  lemne  sau  cărbuni.  Iarna,  Bilugu,  Valomirul  și  Retezatul  strâmbă  simandicos  din  nas,  întorcându-și  capetele  încotoșmănate  alb-strălucitor,  din  calea  fumului  negru,  ce  șerpuiește  din  coșurile  clădirilor  din  oraș.  

sursa  foto: hunedoaraplus.ro

           Ca  să  nu  mai  vorbim  că  pe  Valea  de  Pești  și  în  adâncimile  Câmpului  lui  Neag  au  răsărit  pensiuni,  case  de  vacanță,  moteluri.  Unele  dintre  ele  încă  nu  au  acces  la  rețeaua  de  gaze  naturale,  așa  că,  ghici?,  lemnul  și  cărbunele  rămân  la  mare  cinste  și  căutare.  Da,  e  pitoresc  să  mergi  iarna  pe  poteci,  printre  troiene,  să  simți  și  să  anticipezi  mirosul  și  trosnetul  lemnului  în  vatră  și,  apoi,  să  vezi,  în  depărtare,  o  căsuță  cu  lumini  aprinse  și  fum  ieșind  pe  coș,  exact  ca  în  basmele  copilăriei. 

Pe  termen  lung,  însă,  urmările  nu  mai  sunt  de  poveste.

Se  tot  vehiculează  o  întrebare:  Ce  lăsăm  moștenire  copiilor  noștri?,  referindu-se,  în  marea  majoritate  a  cazurilor,  la  latura  financiară,  când,  de  fapt,  corect  ar  fi:  Ce  trebuie  să  lăsăm  moștenire  copiilor  noștri?  O  lume  fermecată,  asta  trebuie.  Să  le  lăsăm  aer  curat,  păduri  întregi,  cu  arbori  și  urși,  lupi,  vulpi,  veverițe,  resurse  naturale  la  discreție  și  ape  limpezi – oglindă,  cu  păstrăvi  zglobii.  În  ritmul  în  care  le  consumăm   acum,  din  toate  și  pe   toate,  copiii  noștri  vor  avea  nevoie  de  picturile  renascentiste  ca  să-și  dea  seama  cum  arăta  natura  în  forma  ei  originală.

Dacă  ești  atent,  natura  îți  arată  cum  să  trăiești.  Cum  să  te  încălzești  când  îți  este  frig,  ce  să  mănânci  când  îți  este  foame,  de  unde  și,  mai  ales,  cât  să-ți  iei  ca  să-ți   acoperi  nevoile  și  să  lași  și  pentru  ceilalți  din  urma  ta.

În  ultimii  ani,  tot  mai  mulți  oameni  iau  în  serios  această  nevoie  de  conservare  a  mediului   înconjurător  și  de  eficientizare  a  traiului  nostru  de  zi  cu  zi,  și-așa  extrem  de  aglomerat  și  de  solicitant.  Și  una  dintre  ideile  care-și  face  simțită  prezența  tot  mai  des,  este  legată  de  casa  activă.  De  locuința  care   te  răsfață  și  te  respectă  și  pe  tine,  și  elementele  înconjurătoare,  locuința  care  își  asigură  energia  din  surse  regenerabile  și  care  este  realizată  din  materiale  de  construcție  ecologice,  cu  deșeuri  puține  și  cu  impact  minim  asupra  mediului.

Recunosc,  eu  sunt  într-o  relație  de  paralelism  absolut  cu  toate  domeniile  tehnice.  Știu  la  ce  folosește  un  cui,  știu  unde  și  exact  pentru  ce  fel  de  nimic  decorativ  trebuie  amplasat,  dar  procedeul  tehnic  care  are  ca  scop  bătutul  lui  în  perete,  mi-e  complet  străin.  De  aceea,  las  detaliile  tehnice  despre  casa  activă  pe  seama  profesioniștilor.  Pe  seama  celor  care   știu  de  unde  să  înceapă,  cum  și  cu  ce  fel  de  materiale  și  care  îți  ridică,  în  doi  timpi  și  trei  mișcări,  casa  ideală,  pornind  de  la  o  idee,  de  la  necesitate  și  proiect  de  casă.

Vreau  să  vă  vorbesc  doar  despre  impactul  pe  care  îl  are  o  asemenea  casă  asupra  vieții  noastre.  Asupra  vieții  mele,  în  mod  particular.

Am  nume  de  floare,  dar  nu  sunt.  Mă  deschid,  totuși,  la  lumina  zilei,  îmi  hrănesc  sufletul  la  vederea  soarelui  și  îmi  încălzesc  inima  sub  razele  lui  fierbinți.  Și  nu  sunt  singura  persoană  așa,  sunt  sigură  de  asta.

O  casă  activă  are  ferestre  largi,  deschise  spre  lume  și  spre  lumină,  ochi  de  copil  curios  și  avid  de  cunoaștere.  Ochi  de  mamă  grijulie,  care-ți  aștern  toată  lumina  de  care  ai  nevoie  la  picioare,  ocrotind  și  păstrând  energia  produsă  prin  metode  tradiționale.  O  casă  activă  te  protejează  și  iarna,  în  serile  prea  lungi  și  prea  întunecoase,  pentru  că  va  fi  amplasată  în  locuri  și  în  pozițiile  cele  mai  potrivite  pentru  a  beneficia  din  plin,  indiferent  de  anotimp,  de  lumină,  fără  să  fie  deranjată,  sau  să  deranjeze,  la  rândul  ei,  clădirile  învecinate. Dacă  luăm  în  calcul  panourile  fotovoltaice,  despre  al  căror  mod  de  funcționare  nu  știu  nimic,  dar  care  convertesc  energia  solară  în  energie  electrică,  atunci  da,  casa  mea  activă  va  fi  o  uriașă  floarea –soarelui,  îndrăgostită  până  peste  urechi  de  astrul  suprem,  pe  care-l  urmează  de  dimineața  până  seara,  flămândă  după  sărutările  și  îmbrățișările  lui.

Iubesc  ploaia  molcomă,  care  cântă  ca  o  mandolină,  sub  ferestrea  mea   și  închid  ochii  a  somn  odihnitor  și  aducător  de  pace  sub  mângâierea  tandră  a  lunii.  Casa  activă  refolosește  apa  de  ploaie  și  pe  cea  menajeră  uzată,  iar  bătrânul  nostru  Jiu  își  va  purta  și  de-acum  încolo,  liber,  neîngrădit,  apele  învolburate  și  legendele  despre  oamenii  acestor  locuri. 

O  casă  activă  te  responsabilizează  în  mod  direct.  Dacă  ea  îmi  dăruiește  lumină  și  căldură  aproape  gratis,  fără  să  altereze  nimic  din  ordinea  firească  a  naturii,  eu  de  ce  nu  aș  avea  mai  multă  grijă  de  cei  de  lângă  mine,  de  păduri,  de  pământ,  de  toate  viețuitoarele  mari  sau  mici,  cu  care  intru  în  contact  în  fiecare  zi?

Am  nume  de  floare,  dar  nu  sunt.

                Sunt  doar  o  femeie  obișnuită,  care  se  bucură  de  primăvară,  care  salută  soarele  dimineața  și  luna  în  prag  de  seară  și,  mai  presus  de  toate,  iubește  florile.  Și  cărțile.

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!