Exact așa a fost, cum v-am povestit!

 

          

         Când  s-au  născut  copiii  mei,  acum  vreo  treizeci  de  ani,  lucrurile  erau  un  pic  mai  complicate.

            Oferta  de  produse  pentru  copii  era  extrem  de  limitată,  de  la  un  pic  spre  aproape  nimic.  Ca  să  cumperi  un  lucru  mai  acătării,  trebuia  să  ai  cunoştinţe  înalte  la  depozitele  de  profil  sau,  măcar,  la  tejgheaua  magazinelor.

            Hăinuţele  se  decolorau  şi  se  lăbărţau  după  două - trei  spălări,  jucăriile  personalizate  după  vârstă  constituiau  un  vis  frumos  şi  irealizabil,  laptele  praf  venea  "pe  sub  mână",  la  negru,  de  la  cei  mai  norocoşi,  care  aveau  cunoştinţe  şi  rude  în  străinătate,  iar  biberoanele ...  fiica  mea  avea  unul  improvizat  dintr-o  sticluţă   de  sirop  de  tuse.  Mă  învăţase  mama  cum  să  o  sterilizez,  în  cuptorul  de  la  aragaz,  pentru  că,  din  fericire,  mă  număram  printre  puţinii  care  primiseră,  prin  repartiţie  de  la  primărie,  aragaz  cu  butelie.  Şi  încă  aragaz  cu  cuptor,  pentru  că,  de  obicei,  se  primea  un  aragaz  micuţ,  cu  două  ochiuri,  fără  cuptor.

            Copiii  mei  au  avut  şansa  de  a  avea  două  bunici  pricepute  la  împletit,  aşa  că,  până  au  început  şcoala,  au  fost  îmbrăcaţi  în  pantalonaşi  tricotaţi  de  ele.  Frumoşi,  coloraţi  şi  rezistenţi,  mai  ales  cei  cu  trei - patru  dungi  de  culoare  diferită,  în  funcţie  de  ghemele  folosite  de  bunici  la  crearea  lor. 

            Când  mai  au  chef  şi  timp  să-şi  amintească,  răsfoiesc  pozele  vechi  şi  se  distrează:  ia  fii  atentă,  mamă,  ce  pantaloni  evazaţi  aveam  aici!  ultima  modă,  trendy  şi  mai  multe  nu!          

            Peste  ani,  venirea  pe  lume  a  primului  nostru  nepot  ne-a  pus  în  faţa  unor  provocări  total  diferite,  faţă  de  ceea  ce  experimentasem  noi  în  creşterea  propriilor  copii.    

            Aflată  în  ultimul  an  de  liceu,  în  alt  oraş  decât  în  cel  de  domiciliu,  fiica  mea  nu  a  considerat  necesar  să  ne  anunţe  de  sarcina  neprevăzută.  S-a  dat  curajoasă,  să-şi  crească  singură  copilul,  fără  ajutor  din  partea  noastră.  Intenţie  lăudabilă,  de  altfel,  dar  care  s-a  destrămat  ca  o  pânză  de  păianjen,  pe  măsură  ce  i  se  apropia  sorocul.  Ce  să  facă,  unde  să-l  ducă,  din  ce  şi  cu  ce  o  să-l  crească?

            Aşa  am  aflat  şi  noi,  părinţii,  că  vom  fi  bunici.  Cu  vreo  lună  înainte  de  termen.  Şi  fiind  noi  în  anii  de  graţie  cu  douămii  în  faţă,  am  purces  la  treabă,  ce  atâta  tura-vura! 

            Am  luat-o  şi  noi  în  ordine,  încercând  să  aranjăm  un  pic  haosul  în  care  ne-am  trezit  aruncaţi  de  voie,  de  nevoie,  mai  ales  de  nevoie.

            Copilul  trebuia  adus  acasă,  de  la  maternitatea  din  oraşul  vecin,  unde  se  va  naşte,  pentru  că  acolo  era  luată  în  evidenţă  mama  lui.  Am  considerat  că  este  mai  sigur  să  nască  supravegheată  de  medicul  la  care  se  înscrisese  singură  şi  care  o  tratase  până  atunci.

            Primul  şi  cel  mai  înduioşat  de  viitoarea  soartă  a  copilului  a  fost,  surpriză,  omul  meu.  Bunicul,  adică!  Şi,  dacă  l-am  văzut  impresionat  până  la  lacrimi,  i-am  cedat  lui,  cu  dragă  inimă,  rolul  de  coordonator  al  primilor  paşi  în  viaţă  ai  copilului.

            Bărbatul,  tot  bărbat!  Primul  lucru  pe  care  l-a  cumpărat  a  fost  un  coşuleţ,  ales  cu  mare  grijă  din  oferta  cu  scaune  auto  de  la  Moni,  producător  aflat  pe  lista  BeKid,  unul  dintre  cei  mai  importanţi  furnizori  din  România  de  produse  pentru  copii.

            -  Păi,  bine,  omule,  nu  era  mai  corect  să  începem  cu  pătuţul?  m-am  nedumerit  eu.

            -  Pătuţul  este  al  doilea  pe  lista  mea.  Prima  dată  trebuie  să-l  aducem  acasă  în  siguranţă,  că  doar  nu  este  capabil  să  stea  singur,  în  fund,  pe  banchetă.  Plus  că  vor  urma  o  serie  de  drumuri  la  vaccin,  la  control,  la  plimbare,  gata,  nu  mai  plecăm  niciunde  fără  el,  de-acum  înainte.  Apoi  urmează  alegerea  pătuțului.  Tu  crezi  că  este  chiar  așa  de  ușor?

            -  Dar  este  doar  un  pătuț,  ce  mare  lucru?  Păcat  că  nu  am  păstrat  pătuțul  în  care  au  crescut  copiii  noștri!

            -  Ce  vorbești?  Era  rablagit  tare  când  l-am  dus  la  gunoi,  ai  uitat? Între  timp,  am  mai  învățat  și  eu  câte  ceva,  s-au  mai  schimbat  lucrurile  în  peisaj.  De  exemplu:  noi  am  avut  un  pătuț  simplu,  cu  barele  din   lemn rotunjit,  că  așa  se  găsea pe  atunci,  model  unic. Mai  ții  minte?  Vlăduț al  nostru  se  prindea  cu  mânuțele  de  bare,  se  ridica  în  picioare și  se  chinuia  să  se  strecoare  printre  ele,  ca  să  se  dea  jos. O  dată  chiar  a  reușit  să  se  strecoare  pe  jumătate,  dar  a  rămas  înțepenit.  Norocul nostru,  pentru  că  a  început  să  plângă  și  am  intervenit  imediat,  eliberându-l. Pentru  asta,  a  trebuit  să  demontez  două  bare  de  lemn.  Un  pic  mai  mare  dacă  era  distanța  dintre  bare,  se strecura  printre  ele  și  îl  adunam  cu  fărașul  de  pe  jos.  Primul  punct  de  bifat:  distanță  de  maxim  4,5  cm  între  bare.                                                                                                                Al  doilea punct:  să  aibă  trei  nivele.

-           Cum  adică?  Cu  etaje?

-                      Nu,  dragă.  Înseamnă  că  salteaua  se  reglează  pe  înălțime.  Când  mai  crește  și   se  ridică  singur  în  picioare, lăsăm  salteaua  cât  mai  jos,  ca  să  nu  treacă peste pătuț  și  să  se  accidenteze în  tentativa  lui  de  coborâre.  Și  în  al  treilea  rând, fără  vopsea  pe  bază  de  plumb,  cu  finisaje corespunzătoare,  ca  să  nu  se  zgârie și  cu  părțile  componente  cât  mai  stabile,  ca  să  nu  riscăm  să  se  împrăștie  cu  tot  cu  copil.

Dacă  tot  suntem  la  pătuț,  nu  mă  pot  abține:  carusele  muzicale  din  categoria  Camera  copilului  de  pe  BeKid. Mă  dau  în  vânt  după  nimicurile  astea,  mă  liniștesc  și  pe  mine,  nu  numai  pe  cei  mici.

            Încă  ceva  și  camera  copilului  este  gata,  îl  putem  aduce  acasă:  comodă  pentru  bebeluși  cu  ramă  de  înfășat  de  la  Drewex.

-           Gata,  ai  terminat?  Nu  mai  are  nevoie  de  nimic?

-                      De  aici încolo  este  domeniul  tău  și  al  maică-sii.  Hăinuțe,  mâncare,  păturici,  pernuțe,  toate  astea  sunt  de  domeniul  vostru. Ca  să  nu  ziceți  că  sunt  rău,  vă  dau  un  pont:  la  Igienă  și  îngrijire  de  pe  BeKid  găsiți  cădițe,  scutece,  coșuri  pentru  scutece,  chiar  și olițe.  Pe  mine  mai  contați  la  alegerea  căruciorului  și  al  mergătorului.

-                      Dar  de  ce,  dragă,  noi  nu  ne  pricepem?

-                      Departe  de  mine  gândul,  dar  un  cărucior  adecvat  seamănă  cu  o  mașină  în  miniatură.  Trebuie  ales în  funcție  de  materialele  din  care  este  construit,  trebuie  testată  siguranța  lui  și  gradul  de  confort,  precum  și  adaptabilitatea  la  vârstele  copilului. M-am  gândit,  inițial,  la  un cărucior  cu  trei  roți,  care  este  recomandabil  mai  ales  în  zonele  aglomerate,  dar  cred  că  mai  bine  rămânem  la  cărucioarele  2 în  1,  landou  plus  modulul  sport,  care  se  transportă  ușor  atunci  când  plecăm  cu  mașina.  Seamănă  cu  landourile  mari  și  greoaie  de  pe  vremea  copiilor  noștri,  dar  sunt  mai  rezistente,  mai  puțin  voluminoase  și  mult  mai  ușoare,  după  cum  spuneam  mai  devreme. 

-                      Dar  la schimbat  scutece,  la  liniștit  noaptea,  la  culcat  și  la  îmbăiat  putem  conta  pe  tine?  nu  m-am  putut  eu  abține.

-                      Bineînțeles,  de-abia  aștept!  Totuși,  nu  am  stabilit  un  lucru  foarte  important:  culoarea  pereților. Dragă, trebuie  analizat  cu  mare  atenție  acest  aspect,  pentru  că de  el depinde  somnul  lui  liniștit  și  atmosfera  caldă  și  calmă  în  care  vrem  să  ne  creștem  nepotul. Și  nervii  noștri,  evident! 

Exact  așa  a  fost,  cum  v-am  povestit!  Nepotul  nostru  crește,  e  cuminte,  vesel  și  implicat,  iar  cel  mai  emoționat  și  cel mai  bucuros  dintre  toți  este  omul  meu.  Bunicul,  adică!

           

                        Articol  scris  pentru  SuperBlog  2020!