Când
s-au născut copiii
mei, acum vreo
treizeci de ani,
lucrurile erau un
pic mai complicate.
Oferta de
produse pentru copii
era extrem de
limitată, de la
un pic spre
aproape nimic. Ca
să cumperi un
lucru mai acătării,
trebuia să ai
cunoştinţe înalte la
depozitele de profil
sau, măcar, la
tejgheaua magazinelor.
Hăinuţele se
decolorau şi se
lăbărţau după două - trei
spălări, jucăriile personalizate
după vârstă constituiau
un vis frumos
şi irealizabil, laptele
praf venea "pe
sub mână", la
negru, de la
cei mai norocoşi,
care aveau cunoştinţe
şi rude în
străinătate, iar biberoanele ... fiica
mea avea unul
improvizat dintr-o sticluţă
de sirop de
tuse. Mă învăţase
mama cum să
o sterilizez, în
cuptorul de la
aragaz, pentru că,
din fericire, mă
număram printre puţinii
care primiseră, prin
repartiţie de la
primărie, aragaz cu
butelie. Şi încă
aragaz cu cuptor,
pentru că, de
obicei, se primea
un aragaz micuţ,
cu două ochiuri,
fără cuptor.
Copiii mei
au avut şansa
de a avea
două bunici pricepute
la împletit, aşa
că, până au
început şcoala, au
fost îmbrăcaţi în
pantalonaşi tricotaţi de
ele. Frumoşi, coloraţi
şi rezistenţi, mai
ales cei cu
trei - patru dungi de
culoare diferită, în
funcţie de ghemele
folosite de bunici
la crearea lor.
Când mai au chef şi timp să-şi amintească, răsfoiesc pozele vechi şi se distrează: ia fii atentă, mamă, ce pantaloni evazaţi aveam aici! ultima modă, trendy şi mai multe nu!
Peste ani,
venirea pe lume a primului
nostru nepot ne-a
pus în faţa
unor provocări total
diferite, faţă de
ceea ce experimentasem noi
în creşterea propriilor
copii.
Aflată în
ultimul an de
liceu, în alt
oraş decât în
cel de domiciliu,
fiica mea nu
a considerat necesar
să ne anunţe
de sarcina neprevăzută.
S-a dat curajoasă,
să-şi crească singură
copilul, fără ajutor
din partea noastră.
Intenţie lăudabilă, de
altfel, dar care
s-a destrămat ca
o pânză de
păianjen, pe măsură
ce i se
apropia sorocul. Ce
să facă, unde
să-l ducă, din
ce şi cu
ce o să-l
crească?
Aşa am
aflat şi noi,
părinţii, că vom
fi bunici. Cu
vreo lună înainte
de termen. Şi
fiind noi în
anii de graţie
cu douămii în
faţă, am purces
la treabă, ce
atâta tura-vura!
Am luat-o
şi noi în
ordine, încercând să
aranjăm un pic
haosul în care
ne-am trezit aruncaţi
de voie, de
nevoie, mai ales
de nevoie.
Copilul trebuia
adus acasă, de la maternitatea
din oraşul vecin,
unde se va
naşte, pentru că
acolo era luată
în evidenţă mama
lui. Am considerat
că este mai
sigur să nască
supravegheată de medicul
la care se
înscrisese singură şi
care o tratase
până atunci.
Primul şi
cel mai înduioşat
de viitoarea soartă
a copilului a
fost, surpriză, omul
meu. Bunicul, adică!
Şi, dacă l-am
văzut impresionat până
la lacrimi, i-am
cedat lui, cu
dragă inimă, rolul
de coordonator al
primilor paşi în
viaţă ai copilului.
Bărbatul, tot
bărbat! Primul lucru
pe care l-a
cumpărat a fost
un coşuleţ, ales
cu mare grijă
din oferta cu
scaune auto de
la Moni, producător
aflat pe lista
BeKid, unul dintre
cei mai importanţi
furnizori din România
de produse pentru
copii.
- Păi,
bine, omule, nu
era mai corect
să începem cu
pătuţul? m-am nedumerit
eu.
- Pătuţul
este al doilea
pe lista mea.
Prima dată trebuie
să-l aducem acasă
în siguranţă, că
doar nu este
capabil să stea
singur, în fund,
pe banchetă. Plus
că vor urma
o serie de
drumuri la vaccin,
la control, la
plimbare, gata, nu
mai plecăm niciunde
fără el, de-acum
înainte. Apoi urmează
alegerea pătuțului. Tu
crezi că este
chiar așa de
ușor?
- Dar
este doar un
pătuț, ce mare
lucru? Păcat că
nu am păstrat
pătuțul în care
au crescut copiii
noștri!
- Ce vorbești? Era rablagit tare când l-am dus la gunoi, ai uitat? Între timp, am mai învățat și eu câte ceva, s-au mai schimbat lucrurile în peisaj. De exemplu: noi am avut un pătuț simplu, cu barele din lemn rotunjit, că așa se găsea pe atunci, model unic. Mai ții minte? Vlăduț al nostru se prindea cu mânuțele de bare, se ridica în picioare și se chinuia să se strecoare printre ele, ca să se dea jos. O dată chiar a reușit să se strecoare pe jumătate, dar a rămas înțepenit. Norocul nostru, pentru că a început să plângă și am intervenit imediat, eliberându-l. Pentru asta, a trebuit să demontez două bare de lemn. Un pic mai mare dacă era distanța dintre bare, se strecura printre ele și îl adunam cu fărașul de pe jos. Primul punct de bifat: distanță de maxim 4,5 cm între bare. Al doilea punct: să aibă trei nivele.
-
Cum
adică? Cu etaje?
- Nu, dragă. Înseamnă că salteaua se reglează pe înălțime. Când mai crește și se ridică singur în picioare, lăsăm salteaua cât mai jos, ca să nu treacă peste pătuț și să se accidenteze în tentativa lui de coborâre. Și în al treilea rând, fără vopsea pe bază de plumb, cu finisaje corespunzătoare, ca să nu se zgârie și cu părțile componente cât mai stabile, ca să nu riscăm să se împrăștie cu tot cu copil.
Dacă tot
suntem la pătuț,
nu mă pot
abține: carusele muzicale
din categoria Camera
copilului de pe BeKid. Mă dau în
vânt după nimicurile
astea, mă liniștesc
și pe mine,
nu numai pe
cei mici.
Încă ceva
și camera copilului
este gata, îl
putem aduce acasă:
comodă pentru
bebeluși cu ramă
de înfășat de
la Drewex.
-
Gata,
ai terminat? Nu
mai are nevoie
de nimic?
-
De aici încolo
este domeniul tău și al
maică-sii. Hăinuțe, mâncare,
păturici, pernuțe, toate
astea sunt de
domeniul vostru. Ca să
nu ziceți că
sunt rău, vă
dau un pont: la Igienă
și îngrijire de pe BeKid găsiți cădițe,
scutece, coșuri pentru
scutece, chiar și olițe.
Pe mine mai
contați la alegerea
căruciorului și al
mergătorului.
-
Dar de
ce, dragă, noi
nu ne pricepem?
-
Departe de
mine gândul, dar un cărucior
adecvat seamănă cu
o mașină în
miniatură. Trebuie ales în
funcție de materialele
din care este
construit, trebuie testată
siguranța lui și gradul de
confort, precum și
adaptabilitatea la vârstele
copilului. M-am gândit, inițial,
la un cărucior cu
trei roți, care
este recomandabil mai
ales în zonele
aglomerate, dar cred
că mai bine
rămânem la cărucioarele
2 în 1, landou
plus modulul sport,
care se transportă
ușor atunci când
plecăm cu mașina.
Seamănă cu landourile
mari și greoaie
de pe vremea
copiilor noștri, dar
sunt mai rezistente,
mai puțin voluminoase
și mult mai ușoare,
după cum spuneam
mai devreme.
-
Dar la schimbat
scutece, la liniștit
noaptea, la culcat
și la îmbăiat
putem conta pe
tine? nu m-am
putut eu abține.
- Bineînțeles, de-abia aștept! Totuși, nu am stabilit un lucru foarte important: culoarea pereților. Dragă, trebuie analizat cu mare atenție acest aspect, pentru că de el depinde somnul lui liniștit și atmosfera caldă și calmă în care vrem să ne creștem nepotul. Și nervii noștri, evident!
Exact așa
a fost, cum
v-am povestit! Nepotul
nostru crește, e cuminte, vesel
și implicat, iar
cel mai emoționat
și cel mai bucuros
dintre toți este
omul meu. Bunicul,
adică!
Articol scris
pentru SuperBlog 2020!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu