Mai știi?

         Mai  știi?  Noi  doi,  o  gară,  un  Parâng  nins  cu  zahăr   tos  la  poale  și  cu  mii  de  diamante  pe  cușmă ...

                Ai  întins  brațele  să  mă  cuprinzi,  să  mă  ajuți  să  cobor  din  trenul  acela  albastru,  iar  brațele  tale  au  devenit,  atunci,  pe  loc,  ultimul  și  singurul  peron  al  vieții  mele ...

-           Mergem  la  pizza!  Vrei?  și  glasul  tău  era  și  poruncă,  și  rugăminte,  și  speranță.

-                     Unde  pizza  la  noi  în  oraș?  nedumerirea  mea  era  îndreptățită,  în  anii  aceia  restaurantele  erau  cât  degetele  de  la  o  mână,  cu  mâncare  tradițională  și  clienți  puțini.  Pizza?  Utopie,  fantasmă,  de  neatins  pentru  noi,  muritorii  de rând.

-                     S-a  deschis  o  pizzerie  în  centru,  de  o  săptămână.  Ce  zici,  vrei  să încerci?

-                     Cu  tine,  și  mătrăguna  este  dulce și  aromată!  I-am  zâmbit  și  așa  a  rămas  de  mai  bine  de  treizeci  de  ani  încoace.

O  masă  în  colț,  o  față  de masă  albă  ca  spuma  laptelui,  o  lampă  cu  abajur  de  mătase  galbenă,  două  farfurii  mari,  mari  cât  ochii  unei  fetișcane  îndrăgostite  lulea,  tacâmuri  și  două  pahare  cu  picior  înalt.  Cu  vin  roșu,  obligatoriu  vin  roșu  lângă  pizza  aburindă,  imensă,  aproape  depășind  marginea  farfuriei.  Așa  a  fost   prima  mea  pizza,  o adevărată  sărbătoare  a  văzului,  a  mirosului,  a  auzului  și  a  gustului.  

O  sărbătoare  a  tinereții  noastre  și  a  dragostei.

Mai  știi?  Noi  doi  și  jumătate,  un  parc,  o  bancă,  o  fericire,  o  pizza  la  cutie,  pentru  care  stătusem  aproape  o  oră  la  rând și  nu  mai  apucasem  locuri  la  mesele  ascunse  sub  umbreluțele  colorate ...

-          Eu  vreau  o  fată  cu  ochi  albaștri,  ai  glăsuit  tu.

-        Ei,  na,  mai  ai  și  pretenții.  Parcă  bărbații  vor  băieți,  nu  fete,  și  mi-am îndesat  în  gură  cea  mai  mare  bucățică  de  pizza  pe  care  o  rupsesem  nerăbdătoare.

-      Ce-o  fi,  sănătos  să  fie!  Și  ți-ai  întors  privirea  sprea  geana  Parângului,  lăsând,  delicat,  ultima  bucățică  pentru  mine.

E  vânt,  e  frig,  e  toamnă  pe  sfârșite  și  afară,  și  în  sufletul  meu.  Mâinile  mele  înghețate  se  odihnesc  în  buzunarele  tale,  iar  lacrimile  mi  le  șterg  de  fâșul  tău  moale.

-                     Avem  autobuz  spre  casă  peste  două  ore,  îmi  șoptești  în  ureche.  Și  tu  ești  vânătă  deja.  Uite,  te  duc  la  o  pizza,  vrei?

Mai  știi?  Mi-ai  tăiat  bucățică  cu  bucățică,  mi  le-ai  așzat  frumos  pe  farfurie,  mi-ai  urmărit  cum  degetele  amorțite  de  durere  le  culegea  pe  fiecare  în  parte.  Viața  își  cere  dreptul  ei  la  viață,  chiar  dacă,  doar  cu  câteva  minute  înainte,  îmi  făcuse  vânt  în  cea  mai  neagră și  mai  adâncă  prăpastie.  

-           Mamă,  copiii  vor  să  vină  la  tine.  Îi  las  cât  sunt  eu  la  serviciu,  e  bine?

-          E  foarte  bine,  dragă.  De-abia  aștept,  îi  răspund  eu,  cu  tot  soarele  lumii  în  voce.

-          Ok,  acum  plecăm  de  acasă.  Să  nu  îi  lași  să  facă  ce  vor  și   ai  grijă  la  dulciuri, te  rog!

-                      Aloo,  Dodo  Pizza?  La  ora  asta  mai  aveți  program  de  livrare pizza?  Foarte  bine,  stați,  că  mi-au  spus  nepoții  mei  să  cer  Dodo  Corporate  ( 3 + 1 gratis),  se  poate?  E  perfect  în  douăzeci  de  minute,  să  nu  ne  vadă  fiică-mea,  mulțumesc!

Mai  știi?  Una  și  pentru  tine,  dragul  meu,  mai  puțin  o felie  din  ea,  că  lui  Darius  i  s-a  mai  făcut  foame  încă  o dată,  buni!

Iubitul  meu,  dragul  meu,  pensionarul  meu!  Doar  tu  și cu  mine,  argintii  la  păr,   dar  verzi  la  suflet  și  la  iubire.  Noi  doi  și  o   Dodo  pizza,  așezați  pe  treptele  din  fața  casei,  sub  liliacul  care  stă  să  plesnească  a  floare,  a  viață,  a  soare,  a  primăvară  tihnită.  Mai  știi?  Nu  veneai  niciodată  la  întâlnire  fără  flori.  Nu  conta  că,  din  când  în  când,  mai  dădeai  iama  și  peste  gardurile  vecinilor,  sau  prin  parcul  din  fața  liceului  în  care  învățam  eu.  Flori  să  fie!

                Au  trecut  anii  și  peste  noi,  dar  acum  ne  este  mai  ușor.  Vine  ea  singură  la  tine.  Un  telefon  și  gata  comanda  pizza.    Nu  contează   că  suni  pentru   livrare  pizza  București  sau  livrare  pizza  Brașov.   Ea  vine  când  o  chemi,  hrana  trupului  nostru  și  la  bucurie,  și  în  ceasuri  greu  de  dus.  Și  vine  cu  bucuria  aromelor  ei,  cu  gustul  ei  inconfundabil,  cu  dulceața  amintirilor,  cu  tinerețea  noastră,  cu  prima  și  unica  noastră  dragoste.

               

                Mai  știi?  Totul  a  început  la  poalele  Parângului,  cu tine, cu   peronul  vieții  mele  și  o  pizza!

                Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!