Accident

           Vai  și-amar  de  concediul  nostru,  a  fost  primul  meu  gând  în  momentul  în  care  am  închis  portiera  și  mi-am  prins  centura  de  siguranță.  Aveam  bilete  la  Poiana  Brașov,  să  petrecem  cel  mai  cel  Revelion  din  viața  noastră  și  făcusem  marea  greșeală  să  trecem  pe  la  țară,  pe  la  părinți,  în  drum  spre  stațiune.

-                       Doar  nu  vă  abateți  din  drum,  de  ce  ești  rea?  Duci  și  tu  câteva  bucături  fratelui  tău,  iar  când  te  întorci  vii  și-ți  dau  și  ție.  E  aproape  și  nu  ocolești,  ba  chiar  ai  timp  și  de  o  cafea  și  un  taifas  cu  ei.  Împuști  mai  mulți  iepuri  deodată:  în  drum  spre  concediu  și  la  întoarcerea  din  concediu,  aprovizionezile  cămările  și  pentru  tine  și  pentru  fratele  tău.

Poți  să  spui  nu  când  te  roagă  mama  așa  frumos?  Până  să  ne  dezmeticim  noi,  tata  umpluse  portbagajul  cu  cârnați,  caltaboși,  slănină  și  jumări,  adică  tot  ceea  ce  mai  rămăsese  din  săracul  Leopold  de  astă-vară. 

-           Și  geanta  noastră  cu  haine?  îndrăznesc  eu.

-                      Uite-o  colo,  pe  bancheta  din  spate,  îmi  face  semn  cu  cotul  soțul  meu.  Ca  să  facă  loc  cocoșului.

-                      Cine  e  cocoș?

-          Ce  întrebare  e  asta?  Cocoșul  este  o  pasăre,  cu  coada  seceră  și  care  ...

-          Da,  știu,  cântă  dimineața,  termină  cu  prostiile!

-           Eu???  Maică-ta!  dă  el  din  umeri  și  se  așază  la  volan.

Pupături,  drum  bun,  lacrimi  șterse  cu  colțul  baticului  și  iată-ne,  în  sfârșit,  la  drum  spre  Poiana  Brașov.  Bine,  trebuia  să  ne  oprim  la  fratele  meu,  să  deșertăm  purcelul  și  cocoșul,  dar,  până  la  urmă  nici  nu  era  așa  mare  scofală.

Socoteala  din  târg  nu  se  potrivește  cu  cea  de  acasă,  parcă  așa  se  zice,  nu?  Înțelepți  oameni  cei  care  au  scornit-o,  zău  așa!

Nici  n-am  ieșit  bine  din  sat  și,  la  Pădurea  Coteniței,  chiar  în  curba  aia  mare,  s-a  lăsat  ceața.  Dar  ceață,  nene,  de  mergeam  orbecăind,  ca  prin  iaurt,  nu  alta.  În  lunca  Oltului  nu  te  joci  cu  așa  ceva,  când  e  ceață,  apăi  e  ceață,  nu  glumă.

-                       Știi  cum  răzbim?  Eu  mă  dau  jos  și  merg  în  fața  ta,  ca  să  pipăi  drumul,  iar  tu  mă  urmezi  încet.

Ca-n  filme,  credeți-mă,  el înainte,  pe  jos,  cântărind  fiecare  pas  și  ciulind  urechile  la  fiecare  zgomot,  iar  eu  în  mașină,  în  urma  lui,  aproape  cățărată  pe  volan  de  concentrare.  Un  kilometru  străbătut  în  mai  bine  de  o  oră,  până  ce  drumul  a  părăsit  albia  râului  și  s-a  îndepărtat  de  ceața  buclucașă.  Când  am  început  să  distingem  linia  neîntreruptă  de  la  mijlocul  asfaltului  și  bornele  kilometrice  de  pe  margine,  ne-am  oprit.

 I-am  cedat  bucuroasă  locul  și  mă  pregăteam  să  fac  haz  de  necaz,  când  l-am  auzit:

-           Ține-te  bine,  repede!

Am  apucat  să  aud  izbitura  și  să  simt  cum  alunecăm,  ca  o  sanie,  drept  în  parapetul  din  dreapta.  N-am  reacționat  imediat,  am  rămas  ca  paralizată  câteva  minute,  timp  în  care  vocea  soțului  meu  se  auzea  venind  ca  dintr-un butoi:

-           Ești  bine?  Spune  ceva,  dă-o  naibii  de  treabă,  nu  mă  speria!

-          Sunt  bine,  taci  că  mă  doare  capul!

La  geam,  o  arătare  mai  îngrozită  decât  mine:  șoferul  mașinii  care  ne  lovise  în  spate.  Pierduse  controlul  volanului  și  n-a  mai  putut  face  nimic,  noroc  că  nu  avea  viteză  aproape  deloc,  că  piftie  ne  făcea.

Îi  vedeam  prin  parbriz  cum  discută,  dar  nu  înțelegeam  nimic.  La  un  moment  dat,  mâna  soțului  meu  a  pătruns  prin  ușa  abia  crăpată  și  a  răsucit  cheia  în  contact.  Motorul  a  început  imediat  să  toarcă  alene,  iar  cei  doi  bărbați  au  răsuflat  ușurați.

-                       Ți-am  spus  că  eu  am  un  scut  de  motor  metalic,  nu  plec  la  drum  lung  fără  așa  ceva!  Motorul  meu  este  mai  protejat,  nu  încasează  șocuri  așa  de  ușor. 

Ce  să  mai  spun?  Așteptare,  frig,  frică,  mașina  de  poliție  apărută  de  nicăieri  (am  aflat  mai  târziu  că  ei  au  chemat-o,  soțul  meu  și  celălalt  șofer)  și  cuvintele:

-           Ați  avut  noroc  că  nu  aveați  viteză,  sunteți  al  treilea  accident  în  ultima  oră.

Ce  începe  prost  se  termină  și  mai prost  dar,  în  cazul  nostru  n-a  fost  așa.

Vacanța  a  fost  la  înălțime,  și  la  propriu,  și  la  figurat,  făcându-ne  povara  mai  ușoară.  Sus,  în  creierul  munților,  scăldați  de  aerul  proaspăt  și  de  mirosul  conurilor  de  brad  care  ne  invadau  terasa,  am  uitat,  pentru  o  clipă  de  mașina  noastră  șifonată.  Aveam  timp  berechet  să  o  îndreptăm  la  loc,  acum  eram  ocupați  cu  trăitul  clipei.

La  întoarcere,  ușori  ca  fulgul,  am  oprit  în  curtea  părinților.

-                       Ce  să-ți  mai  dea  mama  și,  Doamne –iartă - mă,  unde  să  le  mai  pun?  Că  portbagajul  vostru  e  acordeon!

-                      Orice  vrei  tu,  mamă,  dar  nu  cocoș! Mi-ajunge unul  pe  conștiință!  Și  nu  de   spațiu  ducem  noi  lipsă  că,  uite,  prevăzător  din  fire,  omul  meu  a  cumpărat  o  cutie  portbagaj.    Numai  cocoș  nu,  sau  orice  fel  de  orătanie  vie.

-                     Dar  ce  ți-a  făcut,  maică,  cocoșul  pe  care  ți  l-am  dat  pentru  fratele  tău?

-                          Atunci,  în  ziua  aceea,  ne-a  întrebat  polițistul  cum  ne  simțim  și  Victor  a  spus:  noi  suntem  bine,  dar  cocoșul  nu!   A  murit  în  accident,  asta   a  făcut!

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!!