Dintre toate poveștile mele de iubire

-                       Citiți,  copii,  citiți  cât  de  mult!  Orice  carte  citită  este  un  câștig,  este  victoria  voastră  personală  asupra  tuturor.  Bine,  totuși,  tu,  Roberta,  ești  în  clasa  a  doua  și  cred  că  ar  trebui  să  mai  aștepți  un  pic  pentru  Irving  Stone,  chiar  dacă  îți  place  pălăria  de  pe  copertă.  Hai  să  căutăm  împreună  ceva  mai  potrivit.

În  fiecare  pauză,  biblioteca  este plină.  Se îmbrâncesc,  țipă,  se  ceartă  toți  pe  aceeași  carte.  Sunt  conștientă  că  nu  toți  citesc.  Îi  cunosc  pe  cei  care  vin,  caută  doar  cărțile  cu  poze,  se  așază  cuminți  pe  scaune  și  frunzăresc  paginile  colorate.  Experiența  m-a  învățat  că  de  multe  ori,  chiar  de  mai  multe  ori  decât  credeți, aceeași  copii  au  învățat,  în  timp,  să  iubească  poveștile  și  să  le  citească  cu  pasiune.  Așa  că  îi  las  în  pace  și  încerc  din  răsputeri  să  țin  pasul  cu  ei.  Citesc  și  eu  Pisicile  Războinice,  cărțile  despre  Dragoneză,  vampiri,  extratereștri  și   mai  știu  eu  ce  arătări  ciudate,  cu  nume  întortocheate,  care  apar  în  literatura  pentru  copii.

Elevii  de  liceu,  însă,  schimbă  datele  problemei.  Pentru  ei  și  cu  ei  m-am  întors  în  adolescență,  la Mândrie  și  prejudecată,  am  descoperit  cărțile  lui  Sparks  sau  Patterson,  am  reevaluat  Agatha  Christie și  Paul  Feval.

foto  din  arhiva  personală

Și  iată-mă,  acum,  la  niște  ani,  cam  mulți,  e  drept,  cum  m-am  pomenit  înduioșată  de  Într-o  gară  mică.  

O  primăvară  de  carte,  scrisă  de  Sidonia  Drăgușanu,  o  carte  despre  prietenie,  dragoste,  tinerețe.  Auzisem  de  autoare,  grație  dirigintelui  nostru  de  la  Filologie,  profesor  de  limba  română,  de  la  care  am  învățat  și  îndemnul  pe  care-l  duc  mai  departe:  Citiți,  copii!,  dar  nu  citisem  niciuna  dintre  cărțile  ei  până  acum.

Au  năvălit  spre  mine  amintiri  dintr-o  cameră  albastră,  cu  perdele  lungi,  lungi,  fremătând  în  ritm  cu  inima  mea,  ori  de  câte  ori  el,  băiatul  meu  cu  ochii  negri,  ieșea  din  blocul  de  peste  drum.  Aș  fi  sfărâmat  soarele  în  pumni  și  aș  fi  frământat  inimioare  de turtă  dulce  din  făina  lui,  doar  dacă  ar  fi  întors  o dată,  măcar  o  dată,  capul  spre  fereastra  mea.  Ce  spun eu  fereastră?  Măcar  spre  blocul  meu  dacă  s-ar  fi  uitat  în  toți  acei  ani  în  care  am  suspinat,  am  visat,  m-am  rugat  lipită  de  sticla  rece.  Și  n-a  fost  să fie.

 Călca  apăsat,  cu  mâinile  în  buzunare  și  cu  geanta  aruncată  pe  umărul  stâng. Lăsa  ușa  de  la  scară  să  cadă  cu  zgomot  în  urma  lui,  iar  sunetul  acela,  muzică  în  urechile  mele,  mă  făcea  să  sar  de  la  locul  meu  și  să  mă  ascund  între  faldurile  perdelei,  să-mi  clătesc  ochii  și să-mi potolesc  galopul  inimii.

Dintre  toate  poveștile  mele  de  iubire,  împlinite  sau  nu,  pe  care  le-a  scotocit  temeinic,  minunea  asta  de  carte  cadou  a  scos-o  la iveală  tocmai  pe  cea  mai  plină   de  regrete.   Cea  mai  plină  de  emoții  și  de  lucruri  rămase  nespuse.

Citind-o,  eu  eram  și  Petru,  și  Luiza,  în  același  timp.  Eram  Petru  care  o  iubea   pe  Dudu  în tăcere,  ascuns  de  perdeaua  camerei  sale,  eram  aproape  Luiza  pentru  că  Ileana  era   Dudu  a  mea,  doar  că  eu  îi  povesteam  ei  toate  dorurile  și  o  învățam  versurile  și  muzica  pașilor  lui.  Și  ea  a  tăcut,  m-a  ascultat  și,  într-o  splendidă  duminică  după-amiază,  a  plecat  la  film  cu  el.  În  rochia  aia  de  in  galben  topit,  cu  părul  prins  în  coadă  zglobie,  cu  mâna  ei  micuță  strâns  încătușată  de  mâna  lui.  De  degetele  lui.  Cu  ochii  lui  aplecați  asupra  ei,  privind-o  pe  ea  așa  cum  mi-aș fi  dat  viața  să  mă  privească pe  mine. 

N-am  mai  vorbit  niciodată  cu  ea.  Niciodată.  Mai  mult  decât  ciudă,  îmi  era  rușine  că  mi-am  deschis  sufletul,  că  i  l-am  pus  în  palmă.  Plângeam  seara, singură  în  cameră  și  departe  de  perdeaua  ce-mi  acoperise  așteptările,  gândindu-mă  că  el  râde  satisfăcut,  în timp  ce  ea îi  povestește.  Nici  ea  nu  a  încercat  prea  mult  să  se  mai  apropie  de  mine.  O  fi  fost  triumf?  O  fi  fost  remușcare?  Cine  știe ...

În  paginile  cărții,  relația  de  cuplu  dintre  Petru  și  Dudu  e  lumina  însăși.  E  dorința  împlinită  și dragostea  împărtășită.  Cea  dintre  Dudu  și  Luiza  e  magică,  se  sparge,  se  împrăștie  și  se  adună  din  nou, ca  argintul  viu,  imposibil  de  stăpânit.

 În  paginile  vieții  mele,  Ileana  a  rămas  singură.  El  a   plecat  departe,  cel  mai  departe  și  în  cel  mai  stupid  mod  cu  putință.  Cu  câteva  zile  înainte  de  examenul  de  bacalaureat,  înălța  zmeie  pentru  țâncii  de  grădiniță  din  fața  blocului  și  unul  dintre  ele  s-a   prins  între  sârmele  de  înaltă  tensiune.  A  sărit  de  vreo  două  ori,  cu  brațele  întinse,  ca  să-l  apuce  de  coadă,  iar  în  momentul  în  care  a  reușit,  zâmbetul  lui  victorios  s-a  transformat  în  disperare,  în  durere  și  neant.  Iar  ea,  Ileana,  și-a  dat  examenul  și  a  plecat.  N-am  mai  știut  nimic  de  ea  de  atunci.

Am  citit  o  carte  scrisă  de  o  tânără.  Avea,  atunci,  jumătate  din  anii  pe  care  îi  am  eu  acum.  

Dar  cartea  ei,  ajunsă  la  mine  după  atâta  timp  și   în  etape  ale  vieții  complet  diferite,  mi-a  redesenat  portretul  adolescentei  tunsă  chilug,  cu  cercei  imenși  și  cu  fuste  înflorate,  care  iubea  un  băiat,  care  s-a  supărat  pe  o  prietenă  și  care  a  făcut  cunoștință  mult  prea  devreme  cu  durerea.  O  adolescentă  care,  în  toate  poveștile  de  iubire  trăite  de  atunci  încolo,  a  căutat  un  singur  lucru:  el  să  se  uite  la  ea,  exact  așa  cum  băiatul  cu  ochi  negri  se  uita  la  Ileana  cea  cu  plete  întunecate.

Scot  cartea  din  geantă  și-i  mângâi  coperta.  Am  adus-o cu  mine,  pentru  că  am  două  fete  în  ultimul  an  de  liceu,  cititoarele  mele  dragi,  care  și-au  manifestat  dorința  să  o  citească.  Și  cum  aș  putea  să  spun  nu?  Doar  eu  sunt  cea  care  spune  mereu  citiți,  copii,  citiți  cât  de  mult!  Orice  carte  citită  este  un  câștig,  este  victoria  voastră  personală  asupra  tuturor. 

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!