Sunt norocoasă, nu-i așa?

            Cred  că  pot  să  mă  consider  o  norocoasă.  Nu  în  adevăratul  sens  al  cuvântului,  cel  cu  bani  grămadă  picați  din  cer,  sau  cu  reușite  depline  la  fiecare  pas  făcut  în  afara  și  în  interiorul  propriei  case,  ci  norocoasă  pentru  că  am  trecut  prin  aproape  toate  experiențele  pe  care  le  rezervă  viața  unei  singure  ființe  umane.

            Și  bune,  și  rele.  Și  minunate,  și  crâncene.

            Am  fost,  pe  rând,  și  om,  și  ființă  invizibilă,  și  paria.  M-au  văzut,  m-au  cunoscut, m-au  lăudat,  apoi  m-au  ignorat  și  m-au  alungat  cu  pietre.

            Oamenii  au  un  talent  remarcabil  de  a  crede,   imediat  și  fără  tăgadă,  ceea ce  este  mai  rău  despre  un  semen  de-al  lor.  Cu  binele  despre  același  om,  însă,  nu  se  prea  împacă  mulți,  chiar  dacă  îl  cunoșteau  de  o  viață.

            Am  pierdut,  la  un  moment  dat,  aproape  totul.  Decizii  financiare  greșite,  investiții  sufletești  dezastruoase.  Vrând – nevrând,  a  trebuit  să  luptăm,  și  eu,  și  soțul  meu,  pe  brânci,  ca  să  ne  ridicăm  la  nivelul  liniei  de plutire.  Ca  să  ne  regăsim  și  să  ne  reconstruim.

            Aveam  nevoie  de  un  loc  de  muncă.  Aveam  nevoie  disperată  de  bani  și  de  stabilitatea  pe  care  ți-o  oferă  un  câștig  regulat,  chiar  dacă  nu  era  foarte  mare.  Și  asta  se  dovedea  foarte  complicat,  pentru  că  nu  numai  că-l  pierdusem  pe  cel  anterior,  dar  îmi  și  câștigasem  un  renume  nu  prea  vrednic  de  pomenit. 

           N-am  să  spun  că  am  fost  nevinovată.  Dar  nici  vinovată,  în  sensul  unei  răspunderi  penale  sau  administrative,  n-am  fost.  Viața  are  un  fel  al  ei,  de  neînțeles  pentru  noi,  bieți  muritori  de  rând,  de  a  ne  pune  în  situații  limită  și  de  a  ne  înghionti   înspre  cele  mai  neinspirate  decizii.  Și,  deși  nu  recunoaștem  niciunul  dintre  noi,  cel  care  nu  se  dovedește  eligibil  financiar,  din  orice  fel  de  motive,  este  scos  imediat  în  afara  societății.  Este  un  rebut  și  este  privit  ca  atare.  Să  arunce  cu  piatra  cei  care  nu  au  trecut  niciodată  prin  asta.  Dar,  întotdeauna,  ne  oferă  o  a  doua  șansă,  chiar  dacă  nu  o  recunoaștem  imediat.

            Așa  mi  s-a  întâmplat  și  mie.  Din  senin,  din  iarbă  verde,  s-a  ivit  un  post.  Un  post  bun,  pe  care  l-am  iubit  atunci  și  pe  care  îl  iubesc  și  acum,  chiar  dacă  l-am  schimbat  cu  altul,  în  cadrul  aceleiași  unități.  Viața,  deh.  Un  post  în  care  a  trebuit  să  interacționez  cu  oameni.  Mulți.  De  toate  felurile.  Oameni  care  s-au  lăsat  influențați  de  șoaptele  care  mă  însoțeau,  deloc  binevoitoare,  după  cum  spuneam. 

Și,  totuși...

            În  jurul  meu  s-au  grupat,  protector,  străini  care  nu  mă  cunoșteau  deloc.  Care  nici  nu  mă  văzuseră,  nici  nu  mă  auziseră  înainte.  Cinci  fete  și  un  băiat. Mi-au  întins  o  mână  de  ajutor  și  nu  mi-au  reproșat  nimic.  Le  voi  fi  veșnic  recunoscătoare  pentru  asta.

            Iar  când  povara  financiară  a  devenit  mai  ușoară,  când  credeam  că  am  să  pot  merge,  din  nou,  cu  fruntea  sus  pe  stradă,  a  intervenit  ea.  Depresia.  S-au  răzbunat  cumplit  toți  acei  ani  de  disperare,  de  căutare,  de  întrebări  fără  răspunsuri.  M-am  cuibărit  în  siguranța  patului  meu,  mi-am  ferecat  ușa  apartamentului  și,  în  afara  faptului  că  mergeam  la  serviciu  și  veneam  înapoi,  acasă,  am  uitat  toate  drumurile  din  oraș.  Ca  să  mă  pot da  jos  din  pat,  plângeam  întâi  o  jumătate  de  oră.  Ca  să  mă  spăl,  hm,  dura  cam  vreo  săptămână  să  mă  hotărăsc. Ce  treabă  prin  casă,  ce  gătit,  ce  măturat???  Să  fim  serioși,  era  mult  prea  mare  efortul,  energia  mea  se  ducea  toată  pe  lacrimi  și  învinuiri.  Cu  mâna  pe  inimă  spun,  dacă  nu  aș  fi  avut  locul  de  muncă  și  pe  aceiași  oameni  care  mă  ajutaseră  și  material,  alături  de  mine,  aș  fi  fost  moartă  și  îngropată.  Nu,  ei  nu  mi-au  schimbat  viața,  ei  mi-au  dăruit  una  nouă!

            E  martie,  e  primăvară,  e  verde  și  e  nou  totul  în  jur.  Cum  aș  putea,  vreodată,    să  răsplătesc  tot  binele  primit?  Doar  să  le  doresc  din  tot  sufletul  și  să  trăiesc  cu  speranța  că  niciunul  dintre  ei  nu  va  trece  prin  ceea  ce  am  trecut  eu.  Și,  pentru  că  tot  vorbim  de  martie,  mi-ar  plăcea  să  pot  oferi  câte  un  cadou  celor  cinci  fete  care  s-au  strâns  pavăză  în  jurul  meu.  Cadouri  de  Ziua  Femeii.  

           Băiatul – minune  care,  fără  nicio  obligație  li  s-a  alăturat,  acum  se  mută  în  casă  nouă.  Începe  cea  mai  frumoasă  etapă  în  viața  lui,  mai  ales  că  va  fi  și  tătic.  Așa  că,  nimic  nu  va  fi  mai  potrivit,  decât  un  cadou   pentru  casă.  Știu  ce  înseamnă  venirea  unui  nou-născut  în  viața  ta.  Știu  cum  timpul  se  micșorează,  cum  nu  mai  există  noapte  și  zi,  nici  zi  sau  noapte.  Și  știu,  cu  atât  mai  mult,  ce  strălucire  capătă  un  moment  de  respiro,  o  fărâmă  de  libertate,  alături  de  prieteni  dragi.  Deci,  pentru  el  și  momentele  lui  prețioase,  un  set  pentru  votcă.  Un  set  pentru  oameni  curajoși,  puternici  și  generoși.  Da,  chiar  așa  voi  scrie  pe  felicitare:  puternic  ca  un  tigru  și  dulce  ca  băutura  preferată.

            Fetele  iubesc  bijuteriile.  Se  dau  în  vânt  după  scânteierea  pietrelor  prețioase  și  după  strălucirea  caldă  a  aurului  sau  argintului.  Îndiferent  cât  de  multe  bijuterii  au,  fetele  vor  aprecia,  întotdeauna,  o  bijuterie  nouă.  Câte  o  brățară  delicată  pentru  fiecare  și  câte  un  trandafir  minunat!  

   

                                                   

              Și  un  mesaj:  fete  frumoase  și  cuminți,  să  fiți  iubite!

              Și,  totuși,  sunt  norocoasă,  nu-i  așa?

            Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!