Cel mai bun cadou este acela dăruit din inimă

         Și  ningea,  ningea,  iar  noi,  doi  câte  doi,  ținându-ne  de  mână,  luptam  din  răsputeri  să  biruim  nămeții,  nescăpând  nicio  clipă  din  ochi  sacoșa  din  hârtie  albastră,  cu  steluțe  galbene,  pe  care  o  căram  pe  rând,  păzind-o  ca pe ochii  din  cap.

foto  din  arhiva  personală

            

           Vară-mea  este  născută  în  ianuarie,  imediat  după  sărbătorile  de  iarnă,  iar  noi  toți,  adică  eu,  omul  meu,  frate-meu  cu  nevastă-sa,  cumnatu-meu  cu  nevastă-sa,  plus  copiii  aferenți,  câte  doi  de  pereche,  abia  așteptam  să  ne  adunăm  la  ea,  într-o  ultimă  celebrare  a  delicateselor  tradiționale  de  porc,  bașca  cel  mai  dulce  și  mai  pufos  tort  de  ciocolată  gustat  vreodată.

            Și  ningea,  ningea,  iar  noi  întârziasem  cumplit,  pentru  că  abia  ieșiți  din  scara  blocului,  omul  meu,  cel  însărcinat  cu  paza  cadoului,  a  alunecat  pe  treaptă  și,  tragedie,  a  făcut  țăndări  caleașca  albastră  cu  patru  cai,  făurită  din  porțelanul  cel  mai  fin,  la  cumpărarea  căreia  contribuisem  cu  toții.  Să  râzi  sau  să  plângi?  grea  alegere!  Aveam  timp  după  aceea  să  ne  dezmeticim,  acum  trebuia  doar  să  ajungem  la  vară-mea  dar ...  fără  cadou,  nu  prea  îți  dădea  mâna!

foto  din  arhiva  personală

            Așa  că  am  făcut   iarăși  chetă  și  ne-am  înființat  la  ușa  magazinului,  aproape  în  ultima  clipă  înainte  de  închidere.  Stupoare!  Nu  mai  aveau  caleașcă  cu  patru  cai!  Pe  raftul  de  sus trona,  în  schimb,  una  albă,  cu  fulgi  de  nea  prinși  în părul  domniței  care  mâna  de  zor  cei  doi  cai  albi  înhămați.  După  o  foarte  scurtă  consultare  din  priviri,  am  hotărât  în  unanimitate:  merge  și  cu  doi,  caleașcă  de  porțelan  să  fie!

            Și  ningea,  ningea,  iar  noi,  doi  câte  doi,  ținându-ne  de  mână,  luptam  din  răsputeri  să  biruim  nămeții,  nescăpând  nicio  clipă  din  ochi  sacoșa  din  hârtie  albastră,  cu  steluțe  galbene,  pe  care  o  căram  pe  rând,  păzind-o  ca pe ochii  din  cap.

            Norocul  ne-a  călăuzit  pașii  și  am  ajuns  la  ușa  din  lemn  sculptat  cu  struguri  stilizați,  la  etajul  patru,  fără  incidente  majore.  Doar  că  ... să  nu  te  bucuri  niciodată  prea devreme,  că  nu  știi  timpul  ce-ți  rezervă!  Așa  și  noi:  pupături,  îmbrățișări,  urări,  îmbulzeală  pe  hol  la  descălțat  de  șoșoni  înzăpeziți,  iar  vară-mea,  cu  bujori  în  obrăjori  și  cu  zâmbete  în  ochișori,  întinde  mâna,  ia  plasa  buclucașă  și  se  întoarce  să  intre  în  bucătărie.  Zbaaang!  Din  ampla  ei  întoarcere,  plasa  s-a  izbit  de  colțul  ușii,  iar  caleașca  din  interior  a  rămas  buimacă  și  trasă  de  un  singur  cal.  Celălalt  s-a  sacrificat  pe  altarul  unei  ierni  mult  prea  aspre  pentru  cadouri  de  porțelan.

            Să  ne  înțelegem,  era  pe  vremea  în  care  statuetele  de  porțelan  aveau  mare  căutare,  deși  costau  aproape  un  sfert  din  salariul  tău  de  tânăr  încadrat  în  câmpul  muncii.  Șansa  de  a  intra  în  posesia  unei  asemenea  statuete  se  limita  doar la  cadourile  primite  de  aniversări  sau  de  onomastică.  Iar  noi,  adică  eu,  omul  meu,  frate-meu  cu  nevastă-sa,  cumnatu-meu  cu  nevastă-sa,  plus  copiii  aferenți,  câte  doi  de  pereche,  am  încercat  din  răsputeri,  zău  că  am  încercat,  să  o  înzestrăm  pe  vară-mea  cu  multdorita  caleașcă  cu  patru  cai.  Nu  ne-a  ieșit  și  pace, iar  în  anul  acela,  ori  de  câte  ori vorbeam  despre  cadouri,  vară-mea  vărsa,  în  tăcere,  câteva  lacrimi – perle  pe  la  colțurile  ochilor.  Ea  tot  nu  avea  caleașcă.

            Omul  meu,  mare  amator  de  citate  clasice,  mereu  zice  că  bucuria  nu  este  în  lucruri,  este  în  noi,  de  la  Richard  Wagner  citire.  Perfect  adevărat,  nu  zic  nu,  dar  dacă  pe  lângă  bucuria  de  a  ne  reuni,  de  a  depăna  amintiri  din  copilărie,  de  a ne  simți  aproape  unii  de  ceilalți,  se  va  strecura  și  un  cadou  personalizat,  atunci  bucuria  despre  care  vorbeam  se  va  dubla,  sunt  sigură.

            Anii  au  trecut,  noi  am  îmbătrânit,  valorile  s-au  schimbat,  bucuria  de  a  primi  sau  de  a  dărui  un  cadou  a  rămas  aceeași.  Doar  că,  acum,  cadourile  și-au  schimbat  sfera  de  influență  și  locul  de  proveniență.  Înainte  vreme,  dăruiam  obiecte  pentru  necesitatea  zilnică.  Acum,  încercăm  să  dăruim  obiecte  pentru  o  viață.  Înainte  vreme,  făuream  amintiri  în  jurul  unui  cadou.  Acum,  cimentăm  acele  amintiri  în  jurul  unui  cadou.

            Cărțile  au  fost  întotdeauna  o  alegere  bună.  Surprinzător,  chiar  și  copiii  s-au  bucurat  de  o  carte  primită  în  dar.  Mezinul  meu,  acum  adolescent  rebel  ca toți  adolescenții  din  lumea  noastră,  mă  aștepta  cu  sufletul  la  gură ori  de  câte  ori  plecam în  vreo  deplasare  în  interes  de  serviciu.  Ordinul  era  clar:  să-mi  aduci  carte  de  colorat  și  carioci!  Și  m-am  conformat  întotdeauna.  Era  plină  casa  de  carioci  și  de  cărți  colorate  din  copertă  în  copertă,  nu  se  sătura  niciodată  de  ele.  Și  iar  mă  gândesc  că  pe  vremea  aceea  nu  aveam  posibilitatea  de  a  face  atâtea  poze  ca  acum,  că  s-au  risipit  în  vânt  imagini   minunate,  dragi  sufletului  nostru.  E  adevărat,  ele  există  în  inima  și  în  mintea  noastră,  dar  timpul  trece,  necruțător  și  crud,  estompând  strălucirea  lor. 

foto  din  arhiva  personală

            Vin  sărbătorile,  vin  serile  petrecute  lângă  bradul  scânteietor,  vin  poveștile  depănate  la  o  cană  de  ceai  fierbinte,  vine  ceșcuța  de  vin  fiert  cu  zahăr  și  scorțișoară,  ce-ți  învălmășește  vederea  și  cuvintele  de  pe  limbă.  Vine  vremea  cadourilor   și  mi-e  dor  tare  de  foșnetul  paginilor  întoarse  de  degete  de  copil. 

            Cum  ar  fi  să  dăruiești  o  carte  personalizată?  O  carte  cu  tine  și  cei  dragi  ție,  cu  imagini  și  întâmplări  haioase  și  înduioșătoare,  pe  care  să  o  revezi  iar  și  iar,  mereu  cu  zâmbetul  pe  buze  și  cu  lacrimi  de  bucurie,  de  fiecare  dată când  ai  tăi îți  calcă  pragul!  Și,  mai  presus  de  toate,  o  carte  pentru  mama,  poate  devenită  bunică  între  timp,  care  să-i  readucă  în  fața  ochilor  obrajii  dolofani  și  zâmbetul  poznaș  al  celor  care,  acum,  oameni  mari  fiind,  se  vor  emoționa și  mai  tare  decât  ea,  la  vederea  lor.

            Aș  minți  dacă  aș spune  că-mi  place  doar  să  dăruiesc.  Îmi  place la  nebunie  și  să  primesc,  balanța  mea  nu  se  înclină  în  favoarea  niciuneia dintre  ele.  Mă  bucur  pentru  orice  fleac,  perfect  conștientă  că  nu  mărimea  definește  un  cadou,  ci  dragostea  care  se  simte  când  ții  în  palme  un  asemenea  fleac,  pentru  că,  nu-i  așa?,  cel  mai  bun  cadou  este  acela  dăruit  din  inimă. 

            Vin  sărbătorile  și  sunt  absolut  sigură că  nu  vreau  o  caleașcă  de  porțelan!

            Articol  scris  pentru  SuperBlog  2019