O casă veche, o firmă nouă

          Am  admirat  întotdeauna  clădirile  vechi,   mai  ales  cele  cu  acoperiș  țuguiat  și  cu  ferestre  ovale  și  foarte  înalte,  de  parcă  ar  fi  unit  podeaua  cu tavanul,  într-o  dublă  încercare:  întâi  să  lase  lumina  să  pătrundă  în  toate  cotloanele  încăperii  și,  apoi,  pavăză  împotriva incursiunii  nerușinate  a  exteriorului  asupra  intimității  interiorului.  Și,  dacă  aceleași  clădiri  se  află  plasate  în  mijlocul  unui  parc,  cu  o  alee  șerpuitoare  pe  sub câțiva  castani  sălbatici  drept  cale  de  acces  de  la  stradă,  atunci  mă  declar  fan  înfocat  pe  vecie.

            Nu  m-am  gândit  niciodată  că  o  asemenea  clădire  va  fi  sediul  firmei  în  care  lucrez,  dar  când  am  ajuns  în  fața  porții,  proaspăt  admisă  în  urma  unui  concurs  pentru  un  post  vacant,  am  crezut  că  l-am  apucat  de  Dumnezeu  de  picior. M-am  imaginat  instantaneu  într-o  sală  imensă,  pardosită  cu  marmură  neagră,  la  un  birou  masiv  din  lemn  de nuc,  cu  sertare  și  sertărașe  filigranate,  rămas  în  urma  proprietarilor  anteriori,  evident  boieri  de  viță  veche  și  care  slujise  drept  sală  de  bal  în  anii  ei  de  glorie.  Să  tot  vrei  să  lucrezi  în  asemenea  ambient,  mi-am  spus,  nerăbdătoare  să  mă  ridic  la  înălțimea  unui  asemenea  edificiu.

            Doar că așteptările  prea  mari  cauzează  poticniri  și  căderi  mult  prea  dureroase.  Încăperi  mici,  două-trei  birouri  înghesuite  în  fiecare  cameră,  un  hol  întunecos  și  mult  prea  îngust.  Doar  ferestrele  erau  exact  așa  cum  mă  așteptam:  înalte,  rotunjite  în  partea  de  sus  și  cu  pervaze  foarte  late  și  foarte  joase,  pe  care  te  puteai  cuibări  în  voie,  cu  o  cană  de  ceai  fierbinte  în  mână,  ca să  admiri  jocul  spectaculos  al  toamnei  în  parcul  din  față.  Am  aflat  abia  pe  urmă  că  sediul  firmei  era,  într-adevăr,  o  casă  foarte  veche,  moștenită  de  director,  care  deschisese  în  grabă  filiala  din  orașul  nostru,  sperând  că  renovările  vor  veni  în  curând,  în  funcție  de  rezultatele  activității. 

            Acum  vreo  câțiva  ani,  luam  foc   și  mă  descărcam  cu  tunete  și  trăsnete  dacă  aveai  nesăbuința  să  zici  dacă  trec  și  de  iarna  asta ...  în  prezența  mea.  Băi,  frate,  mă  gândeam,  nu  mai  ești  în  anul  1900  toamna,  acum  există  centrale  termice  și  instalații  de  aer  condiționat  la  tot  pasul,  nu  mai  este  o  problemă  să  treci  de  iarnă,  ați  înnebunit,  sau  ce?  Ei,  bine,  în  iarna  aia  am  crezut  sincer   că  nu  mai  apuc  primăvara.  Cel  puțin  nu  la  locul  ăla  de  muncă,  în  asemenea  condiții:  tocăria  ferestrelor  mele  minunate  se zgâlțâia  din  toate  încheieturile  la  fiecare  pală  de  vânt,  la  fiecare  ploaie  apa  se  prelingea  pe  la  colțuri,  lăsând  în  urmă  miros  de  rânced,  iar  caloriferele  electrice  montate  în  birouri  nu  reușeau  să  facă  prea  mare  căldură.  Mă  străduiam  din  răsputeri  să  mă  concentrez  pe  activitatea  mea  de  zi  cu  zi,  mai  ales  că,  în  mod  neașteptat,  afacerea  mergea  foarte  bine,  căpătând  renume  și  clienți  fideli  în  mod  constant.  Era  frig,  era   întuneric,  mirosea  greu  în  zilele  ploioase,  iar  entuziasmul  nostru,  al  celor  câțiva  angajați  ai  biroului  financiar,  scădea  tot  mai  mult.  Punând  la  socoteală  și  că  afară  era  deja  întuneric  la  sfârșitul  orelor  de  program,  aproape  că  intrasem  în  depresie  profesională,  fără  a  se  întrevedea  vreo  posibilitate  de  remediere. 

            După  vacanța  de  sărbători,  viața  în  firmă  a  căpătat  o  nouă  direcție.  Printre  noi  se  infiltrase  un  auditor  energetic,  special  adus  de  la  București,  pentru  efectuarea  unui  audit  energetic  care  trebuia  să  găsească  metodele  optime  pentru  reabilitarea  termică  a  sediului  nostru.  Cam  dubios,  nu?  indiferent  ce-o  mai  fi  însemnând  și  asta!

            

           Omul  cât  trăiește,  învață,  așa  cum  am  învățat  și  noi  cum  se  face  o  termoviziune  clădiri,  dar  și  faptul  că  aceasta  este  singura  metodă  nedistructivă  cu  ajutorul  căreia  se  pot  depista  problemele  clădirilor  și  instalațiilor,  fără  a  se  interveni  asupra  lor.  Iar  iarna  s-a  dovedit  a  fi  sezonul  ideal  pentru  depistarea  problemelor  de  izolație  termică  sau  a  infiltrațiilor  de  aer  exterior.  Un  audit  energetic,  ne-a  explicat  șeful,  analizează  situația  actuală  a  clădirii  în  care  ne  desfășurăm  activitatea  și  include  și  un  certificat  energetic,  cu  soluții  de  reabilitare  energetică,  precum  și  estimarea lucrărilor  de  izolare  termică  și  de  amortizare  a  investiției.  Iar  mai  sus  numitul  certificat  energetic,  a  continuat  șeful,  trebuie  musai  afișat  în  toate  clădirile  consumatoare  de  energie  vizitate  frecvent  de  public. 

            Și,  ca  să  nu  mai  căscăm  ochii  ca  la  o  cometă  fumătoare  de  trabuc,   aterizată  în  biroul  nostru  ziua  în  amiaza  mare,  am  fost  invitați  să  vedem  cum  arată  o  termogramă.  Mai  precis,  cum  arată  infiltrațiile  de  umiditate  în perete,  văzute  cu  o  cameră  de  termoviziune. 

            Ce  să  vă  mai spun?  Auditorul  energetic  a  făcut  recomandări pentru  reducerea  consumului  de  energie  al  clădirii,  cele  mai  fiabile  metode  pentru  izolarea  pereților  exteriori  și  pentru  schimbarea  tâmplăriei,  ținând  cont  și  de  dorința  proprietarului  de  a  conserva  aspectul  ferestrelor  și  al  ușilor. 

            Încă  nu  sunt  gata  lucrările  de  reabilitare,  mai  durează  puțin.   Primăvara  bate  la  ușa  birourilor  noastre  care   miros  frumos,  a  iarbă  proaspăt  răsărită,  iar  noi,  cei  câțiva  angajați  ai  biroului  financiar,  putem  definitiva  bilanțurile  și  bugetele  de  venituri  și  cheltuieli  fără  teamă  de  ploaie,  de  întuneric  și  de  frig.

            Articol  scris  pentru  SuperBlog  2019