Alb ca zăpada din iarna în care ne-am cununat

            Stau  cu  spatele  la  el,  învelită  până  la  urechi.  Nu  am  curaj  nici  să  respir,  ca  să  nu-l  deranjez.  Dimineața,  când  se  trezește,  are  un  ritual  aparte:  întâi,  își  întinde  mâna  dreaptă,  amorțită,  probabil,  pentru  că  doarme pe  ea.  Apoi,  îi  vine  rândul  celei  stângi.  Își  încleștează pumnii  și  își   răsucește  torsul  când  în  stânga,  când  în  dreapta.  Tălpile  urmează  linia  încordată  a  corpului,  ițindu-se  de  sub  plapumă.  Cască,  se  freacă la  ochi  și se  întoarce  spre  mine.  Mă  cuprinde  în  brațe  și-mi  suflă  lângă  ureche:  Bună  dimineața!                 I  s-a  întâmplat  și  să  întindă  mâna  spre  mine  și  eu  să  nu  fiu  acolo și,  totuși,  nu  se  abate  niciodată  de  la  ritualul  lui. Mă  topește  răsuflarea  lui  fierbinte  pe  ceafa  mea,  mă  fac  mică,  mică,  cât  pot  eu  de  mică,  în  brațele  lui,  în  speranța  că  mă  ia  și  mă  bagă  în  buzunarul  de  la  geacă.  Așa  nu  voi  mai  fi  departe  de  el în  timpul  zilei. 

            Apartamentul  nostru  are  multe  culori.  Fiecare  cameră  cu  nuanța,  cu  povestea  și  cu  destinația  ei.  Dormitorul  este  albastru.  Ca o  apă  prea  adâncă  și  prea  liniștită,  ca  un  cer  prea  senin  și  prea  promițător,  ca  o  noapte  prea  înstelată  și  prea  visătoare.  Când bate  vântul,  iar  fereastra  este  deschisă,  perdeaua  delicată  se  vălurește  cald,  într-un  albastru  mângâietor  și  melancolic.  Iubesc  dormitorul  meu  albastru,  unde  mă  prăvălesc  în  fiecare  zi,  când  vin  de  la  muncă,  așa  îmbrăcată  cum  sunt,  așteptând  nemișcată  câteva  minute.  Parcă  există  undeva,  acolo,  poate  sub  pat,  sau  poate  după  dulap,  o baterie  imensă,  care  se  conectează  automat  la  trupul  și  mintea  mea  istovite  și  mă  regenerează  treptat.  Sunt  gata  apoi  să-mi  schimb hainele  și  să-mi  reiau  viața  alături  de  ceilalți  dragi  mie.

            Până  acum  doi  ani,  dormitorul  beneficia de  o  terasă  obișnuită,  dar  fără  acoperiș.  Locuim  la  ultimul etaj,  așa  că  luam  în  plin  toate  ploile,  ninsorile și  furtunile,  ca  să  nu  mai  vorbim  despre  populațiile  din  ce  în  ce  mai  dense  de  porumbei,  care  ajunseseră  să  se  uite  urât  la  noi  când  reușeam  să  ieșim  câteva  minute  la  aer.  Ideea  de  a  închide balconul  și  de  a-l  transforma  într-un  spațiu  mult  mai  privat  i-a  venit  repede  în  minte  omului  meu. 

            De  obicei,  eu  visez, trăiesc  pe  norișori  pufoși  și  albaștri,  evident!

            De  obicei,  el  gândește, trăiește  cu  picioarele  pe  pământ  și  cu  mâinile  în  aer.  Cum,  de  ce?  Ca  să mă  tragă  și  pe  mine  de  acolo,  de  sus,  în  realitatea  înconjurătoare.  Câteodată  reușește,  dar,  de  cele  mai  multe  ori, nu!  Și  atunci  mă  lasă  acolo  și-și  vede  de  treaba  lui  serioasă.

            Așa  a  fost  și  cu  balconul  cu  pricina.  Eu,  nu  și  nu,  că  nu  mai  am  lumină,  că  nu  mai  am  soare, că  nu-mi  place  să  fiu  închisă  într-o  cușcă,  fie  ea  cât  de  aurită! El,  da  și  da,  că  nu  pune  gratii,  că  ferestrele  vor  fi  largi,  că  nimic  nu-mi  va  împiedica  aerul,  lumina și  soarele,  că  pereții  albi  vor  face  spațiul  mult  mai  mare  decât  este  în  realitate,  că  ...

            Ne-am  hârâit  luni de  zile  pe  acest  subiect,  multe  nopți  i-am  întors spatele,  bosumflată,  nerenunțând,  totuși,  să  aștept   și  să  mă   înfior  la  îmbrățișarea  de  dimineață.   Și, până  la urmă,  am  cedat.  Balconul poate  fi  închis,  chiar  dacă libertatea  mea  se  ducea  de  râpă.  Ca să  fiu  sinceră  până la  capăt, am  sperat  până  în  ultima  clipă  că  va  da  greș  în  ideea  lui  și-i  voi  trânti,  bucuroasă  până peste  poate, ți-am  spus  eu!

            N-a  fost  să  fie,  nu  mi  s-a  arătat!

            Și  cum  mi-ar  fi  stat  mie  să  mă  împăunez  de  asemenea  josnică  victorie,  când  am  auzit  cu  ochii  mei  și  am  văzut  cu  urechile  mele,  clar  și  răspicat,  când  mi-a  spus  că  se  sacrifică și  mă  lasă  să  aleg  orice  îmi  poftește  inimioara  de  pe  Favi.ro,  ca  să  transform  balconul  deja  închis,  într-un  cuibușor  pe  placul  meu.  Sau  ...  o  fi  fost  invers,  cu urechile și  ochii???  Mă  rog,  ce  mai  contează?

            Știa  el  ce  face, pentru  că  eu  și  Favi.ro  suntem  prieteni  vechi.  De  acolo  provine și  dragul  meu  birou,  așezat  în  colțul  camerei  de  zi,  între  ficus  și  trandafirul japonez,  unde  îmi  petrec  serile  în  care  mă  încearcă  prea  tare  inspirația.  De  acolo  provine  și  grațioasa  mea  vază  de  pe  măsuța  de  cafea,  de  acolo  am  cumpărat  minunile  de  ceșcuțe  pentru  cafeaua  de  dimineață. 

                                                                   foto:  Favi.ro.  Vaze

E  drept,  ceașca  lui  cu  zâmbet  cam  pare  în pericol  de  moarte, ori  de  câte  ori  o  apucă  el de  toartă.  Palma  lui  și  ceșcuța  diafană nu prea  sunt  compatibile.  Știu  sigur  că  ar  prefera  vechea  lui  cană  de  sfert  de  litru, roșie  cu  buline  albe,  dar  ce  nu  face  omul  pentru  o  privire  galeșă  din  partea  mea?!

                                                                          foto:  Favi.ro. Ceșcuțe

Și  tot  de acolo  a  poposit  acum,  în  balconul  meu  alb  ca  o  înghețată  de  vanilie,  fotoliul  opulent, primitor  și  maiestuos  în  care  lenevesc  zi  de  vară – iarnă,  nu  contează,  până-n  seară.

Nu  mi-am  schimbat  obiceiurile  prea mult.  Tot  în dormitorul meu  albastru  mă  încarc  cu  energie,  dar  visele  mele  se  deapănă și  se  țes  în  balconul  meu  preferat.  Aici îmi  bate  soarele  în  geam, zâmbindu-mi  înțelegător.  Aici  îi  povestesc  motanului  Zuzu  ce  dor  îmi  este  de  el,  de  omul  meu  plecat  peste  mări  și  țări,  pe  care  îl  aștept  să  vină  acasă  și  în lipsa  căruia  cuvintele  mele  se  aștern  mai  greu  pe  hârtie.  Rămân  întipărite  în  suflet,  așteptându-l  pe  el,  ca  să-și  surpe  zăgazurile.  Aici,  cu  bărbia  așternută  pe  pervaz,  îmi  fac planuri, cuceresc lumi  și  dărâm  bariere.  Aici,  cu  bărbia  așternută  pe  pervaz,  îl  sun  și-i  povestesc  câte-n  lună  și  în  stele,  trăgând  de  timp  ca  de  un  elastic,  prelungind  cât  se  poate  de  mult  convorbirea,  ca  să-i  aud  râsul,  ca  să-i  mângâi  obrazul  neras,  ca  să-l  gâdil  pe  lobul  urechii.

Și  el  știe,  îmi  ține isonul  și  mă  întreabă,  aparent  serios  și  interesat:

-           Dar  tu  unde ești?  De  unde  suni?

-          Din  balcon, tată,  de  unde crezi?

Apartamentul  nostru  are  multe  culori.  Fiecare  cameră  cu  nuanța,  cu  povestea  și  cu  destinația  ei.  Balconul este  alb.  Alb,  ca  să-mi  pot  tipări  povestea  pe pereții  lui,  alb  ca un  început  nou-nouț,  alb  ca  zăpada  din  iarna  în  care  ne-am  cununat.  Alb  ca aburii  care  se ridică,  dimineața,  deasupra  munților spre  care  îmi  îndrept  privirea  în  fiecare  zi  și  are  un covor  micuț,  ca o  jucărie,  fix în  centru  și,  ia  ghiciți ... albastru!

 

                                                                              foto  din  arhiva  personală

                                              Articol  scris  pentru  SuperBlog  2020!