luni, 12 martie 2018

Teren imposibil, casă de vis!


           Când  vii  dinspre  oraș,  satul  bunicilor  și  al  vacanțelor  mele  de  vară,  din    Oltenia,  pare  o  floare  de  bujor  cu  o  petală  răsfrântă:  luminile  se  aprind  aproape  toate  odată,  în  cercuri  concentrice  și  în  straturi  multe,  și  pe  deal,  și  în  vale.  Chiar  la  intrare,  pe  dreapta,  șoseaua  aproape    se  prăvălește  în  unghi  drept,  pentru  ca,  adunându-se  câțiva  metri  mai  jos,    se  unească,  leneșă,  cu  o  poiană  lată  unde,  stăpână  absolută  este  o  moară  mare,  ce  huruie  cât  e  ziua  de  lungă,  acoperind  prunii  pitici  de  pe  margine  cu  un  strat  alb,  diafan  ca  o  pânză  de  păianjen. 
             Panta  asta  a  fost  mult  timp  teren  pârlog.  Doar  buruienile  înalte  și  mărăcinii  urâcioși  au   crescut  aici.  Nici  bătrânii  satului  nu-și  mai  aminteau  exact  cui  a  aparținut  terenul  și  dacă  moara  de  jos  a  avut  sau  nu  același  proprietar. 
           
Povestea  mea  începe  într-o  seară  de  vară  când,  venind  de  la  părinții  mei,  din  sat  adică,  privirea  mi-a  fost  atrasă  de  un  gard  de  sârmă  care  împrejmuia  terenul  cu pricina.
-                       Cine  s-o  fi  gândit    împrejmuiască  izlazul  ăsta?  am  întrebat  eu,  mai  mult  ca  o  mirare  decât  ca  o  întrebare.  Parcă  dimineață  nu  era  aici ...
Soțul  meu  a  ridicat  din  umeri - nici  el  nu-l  văzuse  dimineață.

La  sat,  zilele  sunt  mai  mici  decât  la  oraș.  Se  termină  mai  repede,  chiar  când  mai  aveai  un  pic  de  treabă  în  bătătură.  Toate  orătăniile,  câinii,  pisicile,  caprele  sprințare  și  vacile  greoaie  trebuie  potolite  înainte  de  căderea  serii,  chiar    și  înainte  de   copii,  nepoți  și  bunici.  Așa  că,  cine  are  timp  de  noutăți  în  timpul  săptămânii?  Doar  duminica, pe  bancă,  la  poartă,   la  umbra  duzilor  vânjoși,  încep    circule  zvonurile  și  bârfele.
-           Ai  văzut,  fa,    face  cineva  casă  în  râpă,  la  moară?
-          E,  na,  cum    facă  acolo,  bre?  Într-o  dungă?
-          Iac-așa,  într-o  dungă,  ptiu,  ptiu,   ca  neoamenii ...
Am  intrat  în  casă  și  m-am  repezit  spre  omul  meu,  tolănit  în  fața  televizorului:
-          Tu  știi  ceva,  construiește  cineva  acolo,  la  moară?  De  ce  nu  mi-ai  spus  și  mie?
-                      Ușurel,  femeie,    nu  sunt  buletin  de  știri.  Dacă  nu  știe  radio-șanțul,  eu  nici  atât.
Mister  total,  deci,  musai  trebuie  dezlegată  enigma,  dacă  vreau    mi  se  mai  lipească  geană  de  geană  în  crucea  nopții.  Timp  de  o  săptămână  bătută  pe  muchie  mi-am  făcut  drum  pe  șosea  în  sus,    văd  cu  ochii  mei  minunea.
Dispăruseră  buruienile,  pământul  era  proaspăt  arat,  ca  ogorul  primăvara,  mirosea  a   dragoste  de  viață  și  a  flori  de  câmp.
Încet,  încet,  au  venit  camioanele  cu  materiale  de  construcție,  s-a  ridicat  chiar  și  o  baracă  de  lemn  pentru  echipa  de  muncitori  străini  de  meleagurile  noastre.  Satul  și-a  înfrânat,  pe  moment,  curiozitatea,    doar   nu  era    stăm  toți,  ciopor,  la  poarta  omului,    vedem  ce  și  cum  lucrează  muncitorii.  O    avem  timp  dup-aia,  când  se  termină,    clevetim  și    ne  dăm  de  ceasul  morții,  încercând    aflăm  cine  este  proprietarul.  Nu  transpirase  încă  nimic,  lucru  nemaiîntâmplat  până  acum. 

Așa  s-a  scurs  întreaga  vară  și  jumătate  de  toamnă.  Casa  prinsese  contur,  cu  o  parte   înfiptă  în   malul  de  pământ,  iar  cealaltă,  sprijinită  de  piloni  uriași,  verandă  jos,  la  baza  râpei,  cu  o  alee  din  dale  mari  de  ciment,  șerpuind  printre  prunii  de  la  moară  până  la  ușa  garajului,  săpat  aproape  în  întregime  în  coasta  terenului.  O  minunăție  de  casă,  cu  ferestre  ovale  pe  toate  părțile,  cu  o  intrare  maiestuoasă  de  pe  verandă,  cu  vase  mari  de  ceramică  pline  cu  mușcate  de  toate  culorile  împrăștiate  în  toată  curtea,  unele  aproape  răsturnate,  ca  amforele  vechilor  greci,  lăsate  să-și  prelingă  ultimele  picături  de  vin  după  un  ospăț  de  pomină.  Nu  mai  văzuse  nimeni  din  sat  așa  ceva,  chiar  și  cele  mai  sofisticate  case,  cu  etaj,  erau  pe  teren  drept,  bine  înfipte  în  pământ,    simți  podeaua  grea  sub  picioare,  pentru  siguranță. 
Iar  proprietarul ...  ne-a  scos  la  lumină  preotul  nostru,  de  sărbători,  care  umbla  prin  sat  cu  Botezul:
-                       E  avocat  de  la  oraș,  străin,  săracul,  n-are  pe  nimeni  pe  la  noi!  Doar  el  și  nevasta,  și  copiii  lor!

Iarna,  satul  pare  amorțit.  Doar  copiii   îl  mai  însuflețesc,  în  drumul  lor  spre  și  de  la  școală,  cu  țipetele  și  îmbrâncelile  lor,  aducătoare  de  neliniști  în  inimile  bieților  părinți.
Vin  într-o  zi  de  la  serviciu  și  găsesc,  spre  surpriza  mea,  două  fete  acasă,  în  loc  de  una:  fiică-mea  venise  cu  o  colegă  nouă,  pe  care  nu  o  știam.
-                       Ea  e  Laura,  a  venit  la  noi  la  școală  din  semestrul  ăsta,  știi,  stă  în  casa  aia  de  la  moară  ...  învățăm  amândouă  la  biologie!
Am  închis  ușor  ușa  de  la  cameră  și  am  plecat,  deși    fi  avut  o  mie  de  întrebări,  cel  puțin,  să-i  pun  sărmanei  fete.
Pe  seară,  o  mașină  a  oprit  la  poartă.
-           A  venit  tata  după  mine,  am  plecat,  sărut-mâna  și  mulțumesc!
Azi  așa,  mâine  așa,  cam  o  săptămână  a  venit  Laura  la  noi,  iar  seara,  mașina  o  aștepta  la  poartă  și  o  ducea  acasă. 
Până  într-o  seară  când,  s-a  nimerit  ca  și  omul  meu    vină  de  la  serviciu  exact  în  mometul  în  care  mașina  oprea  la  poarta  noastră.  A  bătut  ușor  în  geam,  iar  bărbatul  de  la  volan  a  coborât  imediat.
-                       Am  un  vin  alb,  limpede  ca  lacrima  și  dulce  ca  mierea,  ce  ziceți,  nu  vreți  să-l  încercăm  amândoi?
La un  pahar  de  vin,  limbile  se  dezleagă  repede,  iar  misterele  se  destramă  imediat,  ca  firele  de  la  un  ciorap  rupt  și  cârpit  alandala  de  o  mână  stângace.
-                       Eu  sunt  de  la  oraș,  născut  și  crescut  între  blocuri,  cu  cheia  de  gât.  Toată  viața  mi-am  dorit  o  casă  pe  pământ,  cu  grădină  de  flori  și  două-trei  găini  în  curtea  din  spate.  Terenul  din  oraș  este  foarte  scump,  așa    nu  mi-am  putut  permite      apropii.  Acum  vreo  doi  ani  de  zile,  am  avut  treabă  în  satul  vecin  și  am  trecut  pe  lângă  moara  de  aici  și  pe  lângă  terenul  în  pantă,  vecin  cu  ea.  Mi-a  plăcut,  purta  în  el  o  provocare,  o  chemare  mult  prea  puternică,  imposibil  de  ignorat.  Așa    am  săpat  puțin  în  arhive  și  am  dat  de  proprietar.  Este  plecat  de  mulți  ani  din  țară  și  a  fost  bucuros    mi-l  vândă  la  un  preț  rezonabil  pentru  amândoi,    putea  spune. 
Sunt  un  om  al  legii,  știu  ce  presupune  procesul  de  construcție:  un  proiect,  documentație  tehnică,  evaluare  imobiliară,  audit  energetic  și  altele.
Așa    mi-am  luat  inima  în  dinți  și  m-am  apucat  de  treabă.
Eu  sunt  veșnic  în  criză  de  timp,  așa    aveam  nevoie  de  un  partener  onest,  care  să-mi  înțeleagă  nevoile  și    le  transpună  în  realitate  cu  simț  de  răspundere  și  respect.
Am  luat  legătura  cu  biroul  de  proiectare  AIA  Proiect,  care  parcurge  toți  pașii  necesari  unei  construcții  și  care  oferă  valoare  acesteia  la  momentul  preluării  de  către  beneficiar.  Mai  mult,  oferă   suport  pe  toată  perioada  pre  și  post  execuție. 


Casa  visurilor  mele  era  gata  în  mintea  mea,  dar  aveam  nevoie  și  de  un  proiect  de  casă,  care    se  muleze  perfect  și  pe  ideile  mele,  și  pe  realitatea  din  teritoriu.


Am  avut  de  ales  între  un  proiect  de  casă  tip  sau  personalizat,  iar  orice  proiect  de  casă  pe  care  mi  l-au  pus  la  dispoziție  se  putea  adapta  amplasamentului  și  dimensiunilor  terenului.  Am  purtat  discuții  cu  specialiștii  lor  și  am  ajuns  repede  la  un  numitor  comun,  ei  înțelegând  destul  de  rapid  cerințele  mele. 


Terenul  în  cauză  prezenta  anumite  particularități,  știți  bine,  așa    pentru  obținerea  tuturor  avizelor  de  construire,  mai  ales  avize  de  amplasament,  m-am  lăsat  pe  mâna  specialiștilor  lor,  care  și-au  făcut  treaba  cu  profesionalism  și  m-au  scutit  pe  mine  de  toată  alergătura,  de  nervi  și  bani  cheltuiți  aiurea.  Ar  fi  trebuit    completez  maldăre  de  formulare  și    întocmesc  documentații  peste  documentații,  în  funcție  de  autoritatea  sau  furnizorul  căruia    adresam. 
  nu    gândiți    toate  acestea  au  costat  mai  mult  decât  dacă  m-aș  fi  ocupat  singur  de  toate.  Nu,  plecând  de  la  un  proiect  de  casă  tip,  costurile  de  realizare  ale  unui  proiect  personalizat  sunt  reduse  semnificativ. 
Și,  iată-mă  ...  locuiesc  la  țară,  în  casa  mea  cu  multe  flori,  cu  o  priveliște  ca-n  basme:  o  moară  funcțională,  grădini  întinse,  ba  chiar  și  o  fântână  cu  cumpănă  de  lemn  și  ciutură  cu  doage  de  fier,  lângă  casa  vecinului. 
Vedeți,  fiica  mea  și-a  făcut  deja  prieteni  la  școală,  iar  orașul  nu  este  foarte  departe,  douăzeci  de  minute  cu  mașina. 
Mmmm,  bun  vin,  ați  avut  dreptate!  Pot    las  mașina  la  poarta  dumneavoastră  peste  noapte,    rog?!


Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2018!