Poveste

              A  fost  odată  ca  niciodată.

            A  fost  un  sat  fermecat  dar,  știi,  fermecat  de-adevărat,  în  care  pomii  făceau flori din  pietre  prețioase  și  cele  mai  dulci  fructe  de  pe  pământ,  în  care  iarba  nu  se  usca  niciodată,  iar  ploaia,  ei  bine,  ploaia  era  veselă,  îți  lipea  pe   piele  diamante  scânteietoare  și  se  termina  brusc,  afișând  cel  mai  mare  și  mai  colorat  curcubeu  din  lume.

            Casele erau  și  ele  fermecate,  bineînțeles.  Vorbeau  între  ele,  povestind  întâmplări  năstrușnice  și  chiar  aveau  grijă  de  copiii  stăpânilor  în  lipsa  acestora. Până  și  gardurile  erau  prietenoase,  puteai  să  sari  de  o  mie  de  ori  în  grădina vecinului  și  să  furi  pere  mălăiețe,  că  niciodată  nu  rămâneai  agățat și  nici  nu  te  răneai.

            Într-o  zi,  însă,  una  dintre  case  n-a  mai  avut  ce  povesti.  Și-a  tras  obloanele  peste  ferestrele  largi,  și-a  ferecat  ușa  de  la  intrare  cu  un  zăvor  mare  și  a  stins  toate  luminile  dinăutru  și  dimprejur.

            Au  încercat  celelalte  case  să  o  tragă  de limbă,  să  afle  ce  s-a  întâmplat,  dar  degeaba,  casa  rămânea mută  și  pace.

            Anii  au  trecut,  acoperișul  se  cocârjase  de tot,  aproape  că  dădea  mâna  cu  tufele  de  crizanteme  din  colțul  grădinii,  iar porumbeii  uitaseră  de  vechile  cuiburi  din  pod.  O  noapte  veșnică  parea  că-și  găsise  sălaș  acolo.

            Și  totuși ...

            E  primăvară,  e  verde  și  galben  peste  tot,  e  voie  bună  și  poftă  de  viață  peste  poate  în  satul  fermecat.  Gospodinele  cântă,  scutură,  curăță  și  frământă  pâini  pântecoase,  bucuroase  că  au  scăpat  de iarnă.  Iar  minunile  nu  se  opresc  aici.

            În  fața  casei  cu  pricina,  s-a  oprit,  într-o  dimineață,  un  camion  roșu.  A  salutat  timid și  a  cerut voie  să  intre  în  curtea  în  care  buruienile  crescuseră  mult  prea  înalte  și  mult  prea  multe.

-                      Prima  dată  m-am  speriat,  povestea  casa  câteva  luni  mai  târziu.  Oare  cine  și  de  ce  vrea  să-mi  tulbure  somnul  acum?  Dar  m-am  dumirit  curând  că  este  de bine,  când  au  început  muncitorii  să-mi  repare  fațada  scorojită,  acoperișul,  să  îndrepte  coșul  din  colț,  să-mi  zugrăvească  pereții  în  culori  vesele,  să-mi  șteargă  geamurile  și  să-mi  pună  perdele  subțiri,  diafane,  ca  o  adiere  de  primăvară  printre  zambile  delicate.  Și,  uite,  acum  și în  curtea  mea  se  aud glasuri  de  copii,  vechiul  cais  din  fața  bucătăriei  rodește  din  nou,  iar  acum  câteva  zile  o  pisică  roșcată  mi-a  cerut  voie  să  se  aciueze  la  noi.  Am acceptat,  bineînțeles. Un  singur  lucru  nu  pricep.

-                     Ce  anume,  ce  anume?  se  agitară  casele  curioase.

-                     Noua  bucătărie  sclipește,  cu  mobilă  frumoasă,  cu  un  aragaz  cumsecade,  care  știe  o  grămadă  de  rețete  de  prăjituri,  cu  masă  și  scaune  de  bucătărie,  care  te  salută  dimineața  în  culoarea  livezilor  de  citrice  de  pe  meleaguri  mai calde. Seara,  întreaga  familie  se  adună  aici  și  își  împărtășesc  experiențele  de  peste  zi. 

Iar  ei,  stăpânii,  nu  și  nu,  că  le  trebuie  un   nou  set  de  masă  cu  scaune. Păi,  ce  să facă,  frate,  cu  atâtea  mese?  Sau  cu  atâtea  scaune?  Nu  pricep  și  pace!

            Și,  cum  nici  celelalte  case  nu  știau  să-i  dea  vreun  răspuns,  casa  noastră  ridică  din  umeri  și  se  hotărâ  să  aștepte.  Timpul  s-a  dovedit,  de  atâtea  ori,  cel  mai  înțelept  sfetnic  și  sigur  nu  o  va  dezamăgi  nici  de  data  aceasta.

            Camionul  cel  roșu  și  din  cale-afară  de  politicos  se  ivi  într-o  zi  de  vară  cu  miros  de  iasomie  și  cercei  de  cireșe  brumate. Rând  pe  rând,  scaunele  albastre  ca  diminețile,  se  aliniară  în  fața  ușii,  ca  soldățeii  la  paradă.  O  masă  lungă,  din  lemn  crud,  cu  amintirea  pădurii  foșnitoare  din  care  tocmai  coborâse,  poposi  și  ea,  cuminte,  lângă  scaune.  Iar  sufrageria  spațioasă  le  primi  pe  toate  cu  brațele  deschise.

-                      Ai  avut  dreptate,  dragă,  îmi  spuse  omul  meu,  seara,  la  vederea  minunățiilor  ce  tocmai  sosiseră.  Se  schimbă  totul,  complet.

-                     Mi-am  dorit  asta  dintotdeauna,  doar  știi.  O sufragerie  mare,  cu  ferestre  spre  grădină,  să  simt  și  să  aud  fiecare  foșnet  și  fiecare  măr  care  cade  și  se  rostogolește  pe  acoperiș.  Un  set  de  dining  în  mijloc,  suficient  de  mare  să  putem  primi  prieteni  și  oameni dragi  alături,  în  zilele  de  duminică  sau  de  sărbători,  indiferent  de  anotimp.  O  sufragerie  ca  o  insulă  a  fericirii,  în  care  pot  să intru  și  să-mi  trag  scaunul  de  sub  masă,  să-mi  deschid  cartea  preferată  și,  cu  o  cafea  aromată  lângă  ea,  să  citesc ore  în  șir,  în  liniște  și  pace. 

Aici,  în casa  veche  a  bunicii  unde  n-am  apucat,  încă,  să  renovăm  totul,  sufrageria  visurilor  mele  este  gata.  Și,  pe  lângă  mirosul  de nou, ea  ne  primește  și  cu  poveștile  minunatei  mele  bunici,  care  țesea  preșuri  colorate,  frământa  și  cocea  cei  mai pufoși  cozonaci  din  sat  și  inventa  cele  mai  speciale  povești  dintre  toate  cele  pe care  le-am  auzit  și  citit  în  viața  mea.  Și,  mai  știi  ceva?  Am  găsit  în  camera  cea  mică,  pe  care  ea  o  numea  odaie,  un  cufăr  vechi. Înăuntru,  celebrele  ei  peretare,  adică  tablouri  cusute  cu  ibrișin  pe  pânză,  care  înfățișează  băieți  și  fete  în  diferite  ipostaze,  iar  jos,  sub  fiecare  tablou,  cusea  bunica  câte  o  mică  poezie:  numai  luna  și  o  stea/ știe  de  dragostea  mea! asta  mi-a  rămas  mie  întipărit,  pe  veci,  în  minte.  Și  câteva  fețe  de  masă  țesute  la  războiul  mare  pe  care  îl  monta,  în  fiecare  iarnă,  în  mijlocul  camerei.  Alerga  suveica  repede-repede printre  ițele  tari,  iar  modelul  se desena  parcă  singur  în  urma  ei. 

Am  să  pun  una  dintre  aceste  fețe  de  masă  uite,  chiar  aici,  în  mijlocul  mesei  mele  mari,  cu  o  cană  de  pământ  împodobită  cu  cocoși  stilizați,  că  avem un  pod  doldora  de  ele,  și  cu  un  buchet  de  flori  din  grădiniță.  Primăvara,  lalele  galbene  și  liliac  mov.  Vara,  trandafiri  albi  și  roz  și  bujori  înfoiați.  Iar  toamna,  ei  bine,  și  toamnă  și  iarnă,  crizanteme  de  culoarea coniacului  cald,  că  plin  este  gardul  de  sârmă  de  ele, supraviețuitoare  ale  anilor  de  pustietate.  Le  iubea  bunica  cel  mai  tare,  cred  că  de-aia  s-au  păstrat  atâta  timp.   

A  fost  odată  ca  niciodată,  un  sat  fermecat.  Un  sat  în care  casele  vorbesc  între  ele,  ploaia  și  florile  sunt  de  diamant,  durerea  vine  și  pleacă,  iar  fericirea  rămâne.  Satul  bunicilor  și  al  părinților  mei.  Satul  meu.  Casa  mea  în  care  vă  primesc  pe  toți,  căci  până  și  sub  nucul  de  la  poartă,  mai  mare  și  mai bătrân  decât  legenda  nucului  însăși,  am  pus  câte  o  masă  și  un  scaun  pentru  oaspeți  dragi.

 

                         Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!