miercuri, 18 martie 2020

Adevăratul șef în familie


          

         
         
           Mmmm ...  ce dimineață  splendidă!  Miroase a  drum  întins,  a călătorie  de  plăcere pe  drumuri  de munte,  pe  sub  brazi  încotoșmănați  în  zăpadă  pufoasă  și pe  lângă  izvoare  cristaline,  gătite  cu  podoabe  de  țurțuri  strălucitori.
            Mmmm ...  mă simt  foaaarte  bine,  aseară  m-au  dus  la  spălătorie,  apropos,  au  ăia  de  acolo  un  detergent  de-mi  sclipește  caroseria  de  parcă  sunt  meșterită  din  piatră semiprețioasă și mai  multe  nu,  zău  așa.  Ca    nu  mai  spun   m-am și  înnoit  cu  un  set  de  covorașe  auto,  cică  din  elastomer  termoplastic.  L-am  auzit  pe  el,  stăpânul,  povestindu-i  soției,  aseară.  Și, culmea,  ea  nici  nu  a făcut  bot  și  nici  nu  și-a  dat  ochii  peste  cap,  așa  cum  face  de obicei  când  el  cheltuie  banii  cu mine.  Am  văzut-o când  a  coborât,  la  ușa  garajului,  era   veselă  și  nerăbdătoare    plece  în  week-end.  Aproape  la  fel  de  veselă  ca  mine,  acum. 




            Ufff,  nu  se  mai  deschide odată  ușa  garajului,  că imediat  scot  flăcări  pe  nări,  ca  un  bidiviu  hrănit   numai  cu  jar.  Ce    uitați  așa?  Ce,  credeați    eu  nu  știu  povești, că  sunt  doar o  bucată  de  tablă  neînsuflețită?  Nțțț,  vă înșelați  total,  dragii  mei!
            A,  uite    vin!  Așa ... bagajele  sus, copiii  în  spate,  hm,    cam  disperă  băieții  ăștia  poznași,    nu  prea  stau  locului, deși, în  mare  parte,  lor  le  datorez  covorașele.  Au  bordură  înaltă  și  nu  permit  scurgerea  lichidelor  și  a  murdăriei.  Ordinea  și  curățenia  pe  primul  loc!  Uite,  ea  și-a  pus  deja  centura  de  siguranță,  iar  el ...  ce  te tot  învârți  frate,  în  jurul  meu,  de  parcă  nu  m-ai  mai  văzut  niciodată?  Sus  și  la  drum,  nu  mai  aștepta  atât!  Pa, pa,  am plecat,    ne  vedem  cu  bine! 
            Nici  foame  și  nici  sete  nu  îmi  este,    mi-am făcut  plinul  aseară,  când  am  venit  de  la  spălătorie.  Roțile  scrâșnesc  pe  asfalt,  de,  am  cauciucuri  noi,  de  iarnă,  că doar  mergem  la  munte  și  nu  se  poate  oricum.  Îmi  place  la  nebunie      avânt,    merg  și    tot  merg  cât  văd  cu  ochii  și cât  mă ține  benzina.  Mai  fac  cu  ochiul,  din  când  în  când,  la  vreo  Skoda  mai gingașă  la  culoare  și  la  an  de  fabricație  și   mai  înfoi  la  vreun  pintenat  care  se  crede  stăpânul  șoselei,  fără    știe  cu  cine  are  de-a  face. 
Cum,  adică,  cine  sunt  eu?  Sunt Ford  Kuga, ați  înțeles?  Soția  stăpânului  zice că  eu  sunt  adevăratul  șef  în  familie, că  nu trebuie  decât să  tușesc  puțin  și  el  sare  de  parcă  s-ar  clătina   întreaga  lume.  E  drept,  mi-a  cam  dat  tot  ce  am  avut  nevoie,  dar  nici  eu  nu  am  abuzat  până  acum,    fim  cinstiți  până  la  capăt. 


sursa  foto:  Pinterest.ro


Mda,  uite,  începe    ningă.  Până  acum, șoselele  au fost  curate,  zăpada  a  stat  cuminte  pe  margine,  acolo  unde  îi  este  locul,  dar  fulgii  ăștia  răzleți  nu  prevestesc  nimic  bun.  Mergem  mai  departe,    trebuie    ajungem  la  destinație.  Nu    las  eu  cu  una, cu  două  și  nu    sperii  doar  din  atât.
Păi,  dacă    avea  timp să stăm la  un  taifas, într-o  parcare  fițoasă,  lângă un  hotel  super  mișto,  v-aș  putea  povesti  niște  întâmplări  de  ați  rămâne  în  pană  definitivă  de  cauciuc  timp  de   o săptămână!  Zău așa,  parol!
Uite  una  repede,  la  rece,  ca    nu  mai  ziceți  că mă  laud:  după  cum  spuneam,   e  plăcerea  lui      doteze  cu  te  miri  ce,  chiar  dacă  eu  nu  am  cerut.  Așa a  făcut  și  iarna  trecută,  când  mi-a  montat  o  drăcie  care  m-a  cam  zguduit  un  pic  pe  la  motor.  Un  scut  de  motor Ford,  pentru  binele  și  siguranța mea.  Ce  drăcie  o  mai  fi  și  asta,  m-am  gândit,  dar  n-am  comentat și  nici  nu  am  dat  rateuri  de  nemulțumire.  





Și,  într-o  după  amiază,  destul  de  târziu,  a  fost  chemat  de  urgență  pe  șantierul  din  afara  orașului.  E  inginer,  am  uitat      zic,  se  stricase  nu  știu  ce  și  aveau  neapărat  nevoie  de  prezența lui.  Plouase toată  ziua,  dar  de  vreo  jumătate  de oră  începuse    fulguiască.  Știți cum  este  cu  prima  zăpadă,  nici așternută  de-a  binelea,  ca    se  poată  bătători,  nici  topită de  tot,  ca    nu  mai  constituie  un pericol.  Cum  este  mai  rău,  dar  trebuia  să ajungă  la  șantier  și  nu  erau  decât  vreo  douăzeci  de  kilometri,  așa  că,  dă-i  bice,  băiete  și  la  drum!
La  ieșirea  din  oraș,  în pantă,  într-un  cartier  în  care  predominau  casele  și  grădinile,  iar  drumul  se  îngustase  simțitor,  mergeam  încet, cu  precauție,    derdelușul  este  bun  doar pentru  sanie,  nu  și  pentru  automobil.  Ei, bine,  nu  toți gândesc la  fel!
Din  spatele  nostru  venea  tare  un   temerar  nesăbuit.  Stăpânul  meu  a  tras  pe  dreapta,  fără  frână,  rulând  ușor  chiar  pe  marginea drumului, încercând  să-i  facă  loc cât  mai  mult.  Și  se  apropia,  se  apropia  și,  dintr-o  dată,  a  virat  brusc,   în  ceva  ce  a  vrut    semene  a  depășire,  dar  mi-a  agățat  partea  stângă  și  m-a  împins  sanie  direct  în  spatele  celui  din  fața  noastră.  
        Apoi ...  buuum,  treosc  ...  a intrat  pe  contrasens  și  s-a  oprit  în  portiera  unui  automobil  care  circula  regulamentar  din  partea  opusă.
Panică,  țipete   din  curțile  oamenilor,  mulțime  îmbulzindu-se  către  noi,  un șofer  tânăr,  amețit  de lovitură  și  aproape  neștiind  ce  se  întâmplase, un  altul  cu  picioarele  lovite... ce  mai,  circ  adevărat.
Recunosc,  m-am  speriat! Ce-oi  fi  pățit,  Doamne,  ce  pagube  am,  cum    duc  eu  acasă?  Uite,  așa  bine,    scutul  ăla  despre  care  nu  știam  nimic  și-a  făcut  treaba,  iar  motorul  meu  torcea  liniștit,  ca  motanul  vărgat  al  vecinilor  de  peste  drum,  care  se strecoară  noaptea  în  garajul  meu  și  se  cuibărește  lângă  roata  din  față. 
Poliție,  declarații,  fiole,  tot  tacâmul!  N-am  mai  ajuns  la  șantier,  se întunecase  prea  tare,  iar  muncitorii  erau,  deja,  pe  la  casele  lor,  așa    am pornit  și  noi  spre  casa  noastră,  bucuroși    suntem  întregi. 

Ei, ce vă  spuneam  eu?  Tot  povestind,  a trecut  mai  repede  timpul  și,  în  câteva  minute,  voi  parca  în  fața  cabanei.  Încă  un  drum  încheiat  cu  bine,  mulțumesc lui  Dumnezeu!  Noapte  bună,  dragilor,  drum  bun  în  continuare!

Articol scris  pentru  Spring  SuperBlog  2020!


           
           

2 comentarii: