Sigur știu doar că timpul meu, în ultimele luni, mi-a tot prăvălit bolovani în cale, bolovani pe care nu i-am mai
putut urni. Care m-au dovedit.
Sigur știu doar că am nevoie de timp pentru mine.
Pentru cuvintele mele, care izvorăsc, haotice și dureroase, și trebuie ordonate.
Dacă am învățat ceva în atâția ani de SuperBlog, am învățat că acolo mă pot
aduna fără să mă doară.
Că acolo pot plânge și pot râde fără să mi se ceară obol
pe sentimente.
Că acolo pot să fiu eu și să nu recunosc asta, dacă nu vreau.
Sau pot să strig în gura mare cum mă aflu și de ce, fără să-mi fie frică.
Scriitorii au lumea lor, nu-i așa? Contrazice-i, dacă poți! (sic!)
De-aceea, cu mâna pe inimă vă spun: nu știu de-oi duce-o la bun sfârșit! Dar mă străduiesc.
Mai ales că vine primăvara. Turbată, îngrijorată, săracă în bucurii, dar, totuși ... primăvara!
Și, poate, așa restartăm și viața!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu