Bunica, eu și ... fusta

 

         Casa  bunicii  se  afla  cocoțată  pe  deal,  iar  toamna,  când  se  rupeau  băierile  cerului  și  ploile  transformau  ulițele  satului  în  ceva  nedefinit,  cleios  și  negru  ca  talpa  iadului,  era  aproape  imposibil  să  ajungi  la  ea  cu  mașina.  Așa  că  tata  parca  Dacia  noastră  roșie  în  curtea  bisericii  de  la  poalele  dealului cu  pricina,  ne  echipa  pe  toți:  pe  mama,  pe  fratele  meu  mai  mic  și  pe  mine,  cu  cizme  de  cauciuc  și  apoi  înotam  voinicește  prin  noroi  până  la  poarta  bunicii. De  acolo  înainte  era  raiul  pe  pământ. 

                                                             foto  din  arhiva  personală
                           

            De  la  poartă  până  la  prispă  se  întindea  o  alee  de  ciment,  străjuită  de  tufe  de  trandafiri  și  crizanteme,  cu  două  răzătoare  de  metal  pentru  încălțări  montate,  strategic,  una  la  intrarea  în  curte  și  una  la  baza  treptelor  de  la  prispă.  Ajungeam  la  ușa  casei  cu  cizmele  aproape  curățate  de  glod,  ba,  o  dată,  chiar  și  de  talpa  de  cauciuc,  care  se  desprinsese  întocmai  ca  o  coajă,  îngreunată  peste  poate  de  noroiul  lipit  de  ea. 

Bunica  nu  știa  carte.  O  învățase  mama  doar  să-și  scrie  numele,  cu  litere  de  tipar.  Pe  vremea  când  ea  era  doar  o  codană  sprintenă,  fetele  nu  aveau  nevoie  să  meargă  la  școală.  Nu  aveau  nevoie  să  știe  decât  să  mânuiască  războiul  de  țesut,  să  mulgă  caprele,  să  vadă  de  orătăniile  din  bătătură,  să  sape,  să  culeagă,  să  gătească  și  să  coacă  pâine  și  bolindeți.  E  drept,  până  în  momentul  în  care  a  decis  să  plece  de  lângă  noi,  bunica  a  fost  neîntrecută  în  sat,  ba  chiar  și  în  comună,  la  cozonaci  și  pâine  în  țest.  Și  mai  avea  bunica  încă  un  har  binecuvântat:  cusutul  și  croitoria.  Nestemate  ieșeau  din  mâinile,  nu  altceva.

Casa  bunicii  avea  două  camere,  un  antreu  și  o  bucătărie.  Tot  ceea  ce  îmbrăca  pereții,  ferestrele  și  ”podeaua”  de  lut  galben,  lipită  și  reparată  în  fiecare  an  înainte  de  sărbătorile  pascale,  totul  era  cusut,  țesut  sau  croit  de  mâinile  ei  neobosite.  Preșuri  multicolore  și  macate  impresionante  din  ”trențe”,  ștergare  țesute  și  păretare cu  îndrăgostiți  pe  bancă,  în  parc,  sau  cu  turturele  înlănțuite,  cu  mesaje  cu  numai  luna  și  o  stea / știe  de  dragostea  mea,  draperii  din  materiale  grele,  dar  și  cusute  pe  etamină,  cu  maci imenși,  roșii  ca  focul,  chiar  și  perdele  simple,  albe,  pe  care  aplica  aceiași  maci, cusuți  în  serile  lungi  de  iarnă,  ca  să  se  asortizeze,  zicea  ea.

Drag  până  peste  poate  mi-a  fost  să  dorm  pe  un  pui  de  pernă  îmbrăcat  cu  o  față  de  pernă  cusută  cu  un  îngeraș  îngenuncheat,  căruia  îi  ieșeau  din  gură  cuvintele  rugăciunii  supreme  a  copilăriei  noastre:  înger,  îngerașul  meu …  O  spăla  bunica,  o  apreta  cu  apă  și  făină  și  o  punea  în  dulapul  mare  din  odaie,  camera  ei  cea  bună,  unde  erau  ținute  de  sus  cele  mai  frumoase  preșuri,  cuverturi  și  păretare  ale  ei.  O  scotea  numai  pentru  mine,  nepoata  de  la  oraș,  care  i-a  semănat  în  multe,  foarte  multe  privințe,  mai  puțin  în  îndemânarea  și  plăcerea  lucrului  de  mână. 

Bunica  țesea  și  povești  uimitoare  în  timp  ce  degetele-i  roboteau  neîntrerupt  cu  bucăți  de  materiale   și  ațe  de  tot  felul.  Crescută  într-o  familie  extrem  de  nevoiașă,  cu  colarez  (făină  cu  apă  îndulcită),  ea  ne  amețea  cu  povești  despre  căprioare,  cerbi,  iepurași,  lupi  și  urși  care  veneau  la  ușa  ei  să  le  dea  lapte  proaspăt  muls.  Și  noi  o  credeam  și  o  ascultam  cu  urechile  pâlnie,  în  timp  ce  ronțăiam  boabe  fierte  în  ceaun.  Harul  acesta  l-am  moștenit  și  eu,  spre  bucuria  ei  supremă. 

Cât  s-o  fi  chinuit  biata  bunica  să  mă  învețe  să  cos  la  masina  de  cusut!  Îmi  cumpărase  de  la  Bărcănești,  de  la  bâlci,  o  cutiuță  minunată,  făcută  din  carton  gros,  peste  care  meșterul  lipise  ilustrate  cu  flori,  în  care  să  păstrez  tot  felul  de  accesorii  croitorie:  foarfeca,  centimetrul,  creta  de  croitorie,  trusa  de  ace,  papiotele,  acele  de  siguranță,  boldurile, ba  chiar  și  un  mini  tipar  de  fustă,  desenat  de  ea  pe  hârtie  milimetrică.  Nu  știa  să   calculeze,  dar  număra  pătrățelele  și  desena  totul  pe  o  scară  inventată  ad-hoc.

Despre  fusta  croită  și  cusută  de  mine,  cu  bunica  drept  mentor …  ei  bine,  asta  este  o  întreagă  tărășenie.

Vecina  de  peste  drum  avea  o  fată  de  vârsta  mea.  Evident,  ea  se  pricepea  de  minune  să  croitorească,  dar  nu  știa  să  spună  povești.  Le  spuneam  eu  pentru  ea,  în  vacanța  de  iarnă,  pe  când  ea-și  făcea  bluze  și  fuste  din  materiale  cumpărate  de  la  oraș.  În  anul  acela,  cumpărase  ea  o  bucată  de  supraelastic,  la  mare  căutare  pe  atunci,  cu  buchețele  de  flori  mici,  galbene,  pe  fond  negru  strălucitor.  O  minune,  ce  mai!      M-am  îndrăgostit  pe  loc  de  materialul  cu  pricina  și  m-am  milogit  de  mama  o  săptămână  să-mi  cumpere  și  mie.

-                       Și  ce  să  faci  cu  el,  cine-ți  coase  ție  fusta?  Mai  bine  căutăm  și  cumpărăm  o  fustă  frumoasă  de  la  magazin  și  gata,  încerca  mama,  care  nici  ea  nu  era  foarte  pricepută  în  ale  croitoriei,  să  mă  convingă.  Mama,  însă,  avea  alt  talent -  tricotatul,  dar,  din  păcate,  nici  acesta  nu  s-a  lipit  de  mine.

-                      Bunica,  că-i  promit  că  învăț  să  trag  la  mașină.

Până  la  urmă  am  învins  și  m-am  procopsit  cu  bucata  de  supraelastic  mult  dorită. 

N-am  să  uit  niciodată  bucuria  bunicii  când  i-am  spus  că  facem  amândouă,  ca  să  învăț  și  eu.  Și  m-am  ținut  de  cuvânt:  am  măsurat,  am  suprapus  cu  tiparul,  am  însăilat.  Când  a  fost,  însă,  să  o  coasem  la  mașină,  bunica  a  fost  chemată  de  urgență  la  poartă,  de  o  vecină  disperată  că-și  pierduse  cocoșul  și,  până  să-i  numere  bunica  pe  ai  ei,  până  să-l  identifice  pe  intrus  și  să-l  prindă,  am  rămas  singură  în  fața  mașinii  de  cusut. 

Am  purces  eu  la  cusut:  acul  și  ața  erau  așezate  deja  de  bunica,  așa  că  am  luat  fusta,  am  potrivit  materialul  și  dă-i,  frate,  pedală.  Numai  că  socoteala  de  acasă  nu  se  potrivește  cu  cea  din  târg:  când  am  așezat  fusta  la  mașină,  am  împachetat-o  frumos  de  tot,  în  patru,  că  altfel  nu-mi  încăpea  pe  masă.  Acul  era  subțire,  nepotrivit  pentru  materialul  atât  de  gros  și,  după  ce  am  tras  eu  cât  am  putut  de  drept  jumătate  de  fustă,  trosc,  s-a  rupt.  Speriată,  am  tras  repede  de  fustă, rupând  și  ața  și  mosorelul  pe  care  era  papiota.  Ca  să  nu  mai  vorbim  despre  fustă,  care  s-a  dovedit  a  fi  fost  cusută  fix  pe  mijloc,  cu  fața  și  spatele  prinse  între  ele,  fără  nicio  posibilitate  de  îmbrăcat.  Poate  doar  un  elf  s-ar  fi  putut  strecura  în  ea,  ținând  cont  de  legendara  lor  suplețe. 

Roșie  la  față  ca  o  tomată  pârguită,  bunica  a  intrat  în  cameră  ca  să  continuăm  ce-am  început.  Eu,  supărată  foc,  înghesuită  după  sobă.

-           Ce  faci  acolo,  hai  să  coasem,  a  încercat  ea  să  mă  scoată  din  ascunzătoare.

-          Nu  vin!  Nu  vorbesc  cu  tine,  că  m-ai  supărat!

-          Cu  ce,  Doamne  iartă-mă,  te-am  supărat?

-                      M-ai  supărat  că  ți-am  stricat  mașina,  de-aia! Nu  mai  vorbesc  cu  tine  niciodată!

Inutil  să  mai  spun  că  de  atunci,  ori  de  câte  ori  cineva  din  familie  strica  sau  spărgea  câte  ceva,  întreba  repede:  unde  este  Cami,  să  mă  supăr  pe  ea?

           A  plecat  bunica  de  lângă  noi,  cu  poveștile  și  cu  lucrul  ei  de  mână  cu  tot.  Au  rămas  amintirile  și  regretul  meu  că  nu  am  învățat  ce  trebuia,  când  trebuia.  Mă  uit  la  noile  mașini  de  la  Cusut  si  Brodat  și  mă  gândesc  ce  minunăție  de  guleraș  brodat  mi-ar  fi  făcut  mâinile  ei  dibace,  pentru  vechea  mea  rochie  de  catifea  bleumarin.  Mai  știi,  poate  chiar  și  o  rochie  nou – nouță!

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2020!