Dac-aș putea ...

 

             Dac-aș  putea,  aș  ploua  cu  bomboane  de  ciocolată.

            Milioane de  bomboane  de  ciocolată  învelite  în  staniol  de  diferite  culori,  cu  umpluturi  de  toate  felurile  și  pe  toate  gusturile,  care  ar  ateriza  peste  tot, pe  toate  străzile,  pe  toate  ulițele,  prin  toate  cotloanele.  Pentru  că  nu  există  om  care  să  nu  se  fi  bucurat  măcar  o  dată  în  viață,   la  primirea  unei  bomboane,  așa,  surpriză,  pe  nepusă-masă  și pe  neanunțate.

            Vine  Crăciunul, oameni  buni,  Crăciunul  unui  an  atât  de  năuc,  încât  le-a  dat  pe  toate  peste  cap,  fără  să  știe  nici  el,  cu  adevărat,  ce  a  vrut  să  facă. 

            Vine  Crăciunul,  oameni  buni,   cu  daruri  și  cu  urări,  cu  colinde  și  cu  speranță!

            Cu  brad  frumos  împodobit  și  cu  cozonaci  împletiți,  devorați  până  la  ultima  firimitură  alături  de  cei  dragi!

            Contrar  tuturor  poveștilor, motanul  nostru  mai  negru  decât  noaptea,  Ticuță,  nu  a  răsturnat  niciodată  bradul.  Kiki,  însă,  da!

            Kiki  este  nepoata  mea,  cea  care,  de  când  a  urcat  prima  dată  singură  scările de  la  etajul  trei, unde  locuiește  ea,  la  etajul  patru, unde  locuiesc eu,  și  până și-a  făcut  buletin de  identitate,  în  fiecare  an,  fără  excepție,  mi-a  răsturnat  bradul  de  Crăciun  și  mi-a  spart  globulețele.  Ba se  împiedica  de  covor,  ba  cerceta  prea  cu  mare  atenție  cele mai  frumoase și  mai  mari  globulețe,  care  i  se  agățau  de  mână  și  nu  se  mai  dezlipeau,  ba  cel  mai  bun  loc  de  ascuns  la  pitita  era   sub  brad,  ba  îi  trebuia  exact  ciocolata  de  dedesubt,  nu  cea de pe  măsuță,  de  motive nu  a  dus  lipsă  niciodată.  Am încercat  să  o  supraveghem,  să stăm  cu  ochii  pe  ea,  imediat  de  cum  intra  pe  ușă.  Vă  provoc  pe  voi  să  nu  scăpați  din  ochi  un  piper  de  fată, care  se  rostogolea  dintr-o  cameră  în  alta,  mai  ceva  ca  mingea  servită  de  Simona  Halep  la  Roland Garros, că  nouă  nu  ne-a  ieșit.

            Într-un  singur  an,  pot  să  spun  cu  mâna  pe  inimă,  că  nu  a  fost  ea singura  vinovată.  A  avut  intenții  bune,  dar,  știm  cu  toții că  drumul  spre  iad  este  pavat  cu  intenții  bune.  Ticuță  nu-și  face  neamul  de  râs.  Are  o  lene  cuibărită  sub  blana  lui  lucioasă,  de  se  întinde  din  mijlocul  camerei  până,  hăt,  aproape  de  colțul  cel  mai  îndepărtat. Adică,  fix  acolo  unde   stătea,  maiestuos și  încrezut,  bradul  nostru  de  Crăciun. 

            Intrată valvârtej pe  ușă  de numai  câteva  secunde, Kiki a înțepenit când  a  văzut  motanul  deșirându-se  perfid  spre  brad.  N-a  stat  o  clipă  pe  gânduri  și,  înșfăcându-l  de  coadă,  a  încercat  să-l  tragă  înapoi.  Doar  că,  fiind  luat  pe  nepregătite,  motanul  s-a  speriat,  s-a  mieunat  prelung  și  a  sărit  drept  ...  în  brad.  Bradul  s-a  speriat  și   el,  la  rândul  lui  și,  uite-așa,  cât  ai  clipi,  totul  s-a  năruit  ca  într-un  film  despre  apocalipsa  Crăciunului.  Și,  peste  toate,  pocnetul  ușii  de  la  intrare  ne-a  încredințat  că  micuței  noastre  Kiki  îi  scăpărau  călcâiele  fugind  pe  scări  în  jos,  la  adăpostul  propriei  locuințe.

            A crescut  Kiki  și  de  curând  și-a  deschis  propriul  salon  de  coafură.  Merge  la  serviciu  cu ... trotineta.  Electrică,  bineînțeles,  dar  tot  trotinetă.  Pentru  toate  nimicurile pe  care  trebuie  să  le  care  cu  ea  în  fiecare  zi,  pentru  toate  amintirile   despre  copilul  care  a  fost  și  despre  tânăra  minunată  care  a  devenit,  anul  ăsta,  Moș  Crăciun  îi  va  pregăti  un  rucsac  de  damă  de  la  Desigual.   Și  delicat,  și  voluntar,  și  frumos,  exact  ca  ea.  Și  știu  asta  pentru  că  am  vorbit  personal  cu  el. 

            Nu știu  cum  va  fi  de  Crăciun,  dar,  acum,  e  un  frig  afară  de-ți  cad  degetele  de  la  mâini  în  mănușă.  Cel  puțin  așa  mi-a  spus  adolescentul din  dotare  proprie,  încercând,  fără  prea  mare succes,  să-și  dea  jos  ghetele.  Degetele  de  la  mână,  înghețate  bocnă,  nu  l-au  ajutat  prea  mult  decât  după  vreo  câteva  minute,  după  ce  și-au  revenit  la  o  temperatură  corespunzătoare.  Acum,  cred  că știți  și  voi  că  cel  mai  greu  este  să  faci cadouri  unui  adolescent  în  ziua  de  azi.  Pentru  că  telefon  are,  laptop  are,  mai  ales  că  în  vremurile  astea,  nici  școală  nu  mai  poate  face  fără  ele,  playstation  are,  gadgeturi -  cât  încape,  hainele  și  le  alege  singur, că  altfel  iese  conflagrație mondială,  deci,  eu  cred  că  nu  există  provocare  mai  mare  decât  să-i  faci  cadou  unui  băiat  de  17  ani.  Poate  că  pe  o  fată  o  mai  îndulcești  cu  o  bijuterie  cu  piatră  prețioasă  sau  un  parfum  de  genul  celor   care  te  costă  salariul  pe  trei  luni,  zic  și  eu,  nu  știu,  deși  nu  bag mâna  în  foc. 

            Dar,  în  toată  această  disperarea  a  mea,  salvarea  a  venit  pe  neașteptate.

-           Mami,  mă  ajuți  să-mi  cumpăr  un  portofel?

-          Păi,  cum  ți-a  venit  ție  să-ți  cumperi  portofel?  De  când  porți  tu  portofel?

-                      No,  îmi  trebuie  și  gata, mă  ajuți?  Am  găsit  câteva  portofele  pentru  bărbați  pe  Answear,  dar  nu  mă  pot  hotărî. 

-                      Te  ajut  să-l  alegi,  dar  nu  mai  bine  îi  scrii  tu  lui  Moș  Crăciun  și-i  spui  să  ți-l  aducă?

-                      Mda,  Moș Crăciun!  Ok,  am  înțeles,  ești  în  pană  de  idei  și  acum  profiți.  Bineee,  dar  cu  o  condiție.

-                      Ia  zi,  uimește-mă!

-                      Portofelul   nu  se  dăruiește  gol,  trebuie  să  bagi ceva  în  el!

-                      Ok,  am  înțeles!  Ai  nevoie  de  finanțare  suplimentară!

-                      Nu  neapărat!  Nu  musai  bani,  poate  să   mai  fie  un  obiect  micuț  înăuntru, orice,  numai  să  nu  fie  gol  și  să  fie  surpriză,  că  așa  face  Moș  Crăciun,  nu  cum  ai  procedat  tu!

Și  uite  cum  am  ajuns  de  unde-am  plecat,  bașca  faptul  că  acum  vrea  două  cadouri,  în  loc  de  unul!  Chiar  așa,  ce  ar  încăpea  într-un  portofel?  Un  ceas! Și-așa  bombăne  toată  ziua  că  iar a  venit  iarna, iar  trebuie să  scoată  telefonul  din  buzunar  să  vadă  cât  este  ceasul  și  i  se  aburește  ecranul,  și  îi  îngheață  mâinile,  ce  mai  tura -  vura,  lui  nu-i  place  iarna  deloc.  Un  ceas  potrivit  pentru  vârsta  lui,  că  doar  am  de  unde  alege,  că-i  bogată  oferta  de  ceasuri  de  bărbați. 

Dac-aș  putea,  aș  ploua cu  bomboane  de  ciocolată!

Să  adune  și  mama  vreo  două-trei,  din  cele  cu  rom,  că  tare-i  mai  plăceau!

Și  cu  banane,  aș  ploua,  pentru  ea!

La  ea  nu  mai  vine  Moș  Crăciun,  dar  la  tata, da! Și  vine  dragul  de  moș  cu  sacul  plin  cu  șosete  și  lenjerie de  bărbați,  că,  de  când  a  plecat  mama,  tata  zice  că  șosetele  și  lenjeria  lui  au  plecat  după  ea,  că  nici  vorbă  să  mai  găsească  câte  ceva  prin  sertare.

Când  eram  copil, mama  nu  așeza  pachetele  sub  brad,  până  nu  adormeam.  Încercam  din  răsputeri  să  nu  închid  ochii,  dar  somnul  mă  biruia  în  cele  din  urmă.  Diminețile  de  Crăciun  se  împărțeau  între  cadouri  și  întrebări:  Pe  unde  a  intrat?  L-ai  văzut?  Ai  vorbit  cu  el?  De  ce  nu  m-ai  trezit  și  pe  mine?

Eu,  în  schimb,  n-am  avut  inima  să-mi  las  copilul  să  aștepte până  dimineața.

-                       Mergem  să  facem  baie  și,  dacă  te speli  bine,  fără  să  faci  inundație  în  tot  blocul,  poate  vine  Moșul!

Întrebările,  în  cazul  ăsta,  începeau  din  dimineața  de  Ajun:  dacă  fac  baie  acum,  vine  până  la  amiază? De  ce  vine  numai  seara?  Păi,  eu  am  făcut  baie  și  ieri,  și  mâine,  și  în  fiecare  seară.  De  ce  n-a  venit  și  atunci?

Și  omul  meu  se  furișa  pe  vârfuri,  ca  o  prim -balerină  la  premieră, așezând  repede  pachete  și  pachețele  sub  brad,  cu  urechea  ciulită  la  curgerea  apei  în  cadă,  ca  nu  cumva  să se  oprească  brusc,  iar  năpârstocul  nostru  să  se  înființeze  în  cel  mai  nepotrivit  moment. 

Pentru  el, pentru  jumătatea  mea  cu  picioarele  pe  pământ,  și  pentru  colecția  lui  de  vinuri,  moșul  a  găsit  o  ploscă  din  cristal,  decorată  cu  struguri  brumării, numai  bună  să  găzduiască  licoarea  prețioasă.  Și  un  pulover  roșu,  roșu,  că   lui  tare  îi  plac  puloverele  de  bărbați  cu  modele  de  sărbători  de  iarnă.

Dac-aș  putea,  aș  împărți  cadouri  tuturor!

N-ar  rămâne  niciun  copil,  niciun  om  mare,  nici  măcar  un   cățel  sau un   pisic,  fără  cadouri  de  Crăciun!  Le-aș  împacheta  pe  toate  în  hârtie  cu  steluțe,  să  sclipească  în  Noaptea  de  Crăciun  ca  un  far  pentru  potecile,  încă  nebătute,  ale  noului  an. 

Pentru  mine, cadoul  primit  de  Crăciun,  înseamnă  sursa  mea  de  zâmbete  din  tot  restul  anului,  înseamnă  raza  mea  de  soare  din  fiecare  dimineață,  indiferent  cât  de  mohorât  ar  fi  afară.  De  ce  n-ar  fi  și  pentru  ceilalți  la  fel?

Dac-aș  putea,  aș  multiplica  Crăciunul.  Câte  unul  pentru  fiecare  seară  din  an.  Să  fie,  să  ne  ajungă!

Dac-aș  putea,  aș  ploua  cu  bomboane  de  ciocolată.

            Milioane de  bomboane  de  ciocolată  învelite  în  staniol  de  diferite  culori,  cu  umpluturi  de  toate  felurile  și  pe  toate  gusturile,  care  ar  ateriza  peste  tot, pe  toate  străzile,  pe  toate  ulițele,  prin  toate  cotloanele.  Pentru  că  nu  există  om  care  să  nu  se  fi  bucurat  măcar  o  dată  în  viață,   la  primirea  unei  bomboane,  așa,  surpriză,  pe  nepusă-masă  și pe  neanunțate.

 

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2020!