Nu, nu iau nicio carte cu mine! Mă voi afla în trei cărți!

           Țara  de  unde  răsare  soarele ...țara  care  a  ridicat  la  rang  de  artă  până  și  bătrânul  cireș  din curtea  bunicilor  -  am  iubit  cireșul  ăla,  era  bun,  dulce,  cu  trunchiul  gros  și scurt,  numai  bun  de  cățărat  până  hăt,  în  vârf,  unde  dormeau,  alintate,  cele  mai  roșii,   cele  mai  dolofane  și  cele  mai  gustoase  cireșe  din  toată  viața  mea. 

Japonia. 

            Am  citit  despre  ea,  am  mâncat  pe  pâine  Shogun-ul,  de  la  apariție  și  până  la  adânci  bătrâneți,  am  avut  coșmaruri  o  săptămână  după  ce  am  aflat  de  seppuku  lui  Yukio  Mishima  și  m-am  visat  gheișă  răvășitoare,  recitând  haiku  în  splendoarea  unui  apus,  pe  terasa   Kiyomizu-dera.

              Nu  m-am  gândit  niciodată  că  voi  pune  piciorul  pe  acest  tărâm,  în  această  viață,  fără  să  fie  nevoie  să  sparg,  pe  lângă  toți  purcelușii  de  ceramică  ai  puștimii  din  cartier,  și  banca  din  centrul  orașului.

            Uneori,  însă,  viața  îți  joacă  niște  feste  de  nu-ți  mai  revii  nici  după  a  șaptea  reîncarnare.  Grație  unui  comentariu -  concurs,  m-am  pomenit  în  fața  unei  provocări  mai  mult  decât  inedite:  am  la  dispoziție  5 (cinci)  ore  să-mi  fac  bagajul  și  să-mi  planific  o  excursie  în  Iordania,  fascinanta  Umbria  și  Japonia.

            Autor:  Christian  Tour,  prin  oferta  circuite  Christian  Tour.

         Recunosc,  n-am  fost  în  niciuna  dintre  aceste  destinații,  atât  de  deosebite  una  de  cealaltă.  Recunosc,  mi-au  crescut  aripi  la  picioare,  iar  mâinile  îmi  zboară  în  stânga  și-n  dreapta  ca  niște  secerători  ultramecanizate,  aruncând  de-a  valma  haine,  obiecte  de  toaletă  și  papuci,  în  geamantanul  meu  albastru,  cu  două  roți,  care  scârțâie  îngrozitor  la  fiecare  mișcare.  Nu  contează  ce  îmbrac  și  ce  încalț,  principalul  este  că  plec.

            Și  nu,  nu  iau  nicio  carte  cu  mine,  doar  mă  voi  afla  într-una,  ba  nu,  în  trei  cărți  palpabile,  parfumate  și  minunate,  pe  care  am  de  gând  să  le  parcurg  cât  de  adânc  voi  putea.

            Abia  după  ce  m-am  așezat  pe  geamantanul  ultraplin  și  l-am  îndesat  bine  cu  genunchiul   ca  să  se  închidă,   mi-am  permis  un  moment  de  respiro.

            Și ...  de  unde  și  cu  ce  o  să  încep?

            Cu  Japonia,   nu  încape  nicio  urmă  de  îndoială.  O  iau  de  la  capătul  lumii  spre  casă,  invers,  ca  racul.

            Direct  la  Kyoto  mă  opresc,  fostă  capitală  imperială,  doldora  de  bijuterii  istorice  și  religioase.  Am  să  mă  îmbăt  de  măreție  și  splendoare  bântuind  prin  Templul  Pavilionului  de  Aur  -  Kinkaku – Ji  și  prin  grădina  în  centrul  căreia,  lacul  străvechi  îndeplinește  toate  dorințele.

Dacă  tot  vorbesc  de  grădină,  nu  pot  rata  templul  Grădina  cu  Pietre,  considerată  cea  mai  celebră  și  mai  frumoasă  grădină  din  Japonia.

             Palatul  Imperial,  domiciliul a zeci de generații  de conducători,   castelul  Nijo – jo, proprietatea  shogunatului  Tokugawa,  cu   renumita   „podea-privighetoare”,  numită  astfel  din cauza  scârțâitului  care-i  punea  în  gardă  pe paznicii  shogunului  și,  la final,  ca  o   răsplată binemeritată,  templul  Kiyomizu – dera,  cu  terasa  stăpână  absolută   a orizontului local  și   cu celebra   cascadă  Otowa,  cu  cele   trei  izvoare   ale  căror  ape  aduc  înțelepciune,  sănătate   și longevitate.

sursa foto: travelcoffeine.com

            Poate nu chiar o viață, dar vreo câteva zeci de ani tot mi-ar trebui să bântui prin Japonia, să pot afirma cu tărie că am văzut, că m-am săturat! 

        Și nu pot părăsi meleagurile nipone, fără să trag o fugă la Tokyo, la restaurantul Sansada, cu mese joase, podele tatami, doamne în kimono care servesc clienții. Fan pește nu sunt, mai ales crud, dar tot găsesc eu ce să ronțăi pe acolo și, cel mai important, vreau să gust mochi. Arată bine, sper doar ca gustul să fie pe măsura reputației. 

          Am să părăsesc Japonia purtând în suflet spectacolul neasemuit al cireșilor înfloriți și voi da curs unei experiențe cu totul și cu totul diferite de tot ceea ce am încercat până acum - Iordania Experience. 

           Petra, orașul dăltuit în stâncă trandafirie, flancat de pereți masivi de piatră, fără locuitori și cu rezerva de apă distrusă de un mare cutremur, este însăși definiția măreției, a luptei supreme pentru viață într-un mediu destinat doar secetei și pietrelor. 

          Petra înseamnă Trezoreria și Mănăstirea, pe care le-am văzut de atâtea ori pe toate site-urile care vorbesc despre Iordania și care, tot de atâtea ori, mi-au tăiat răsuflarea cu solemnitatea și misterul lor. 

           Le voi vedea ”pe viu” și voi fi și eu o firimitură de nisip rostogolită la picioarele istoriei.

sursa foto: lonely planet

sursa foto: lonely planet

               Iordania nu înseamnă doar Petra, înseamnă și Amman cu celebrele sale parfumerii, unde poți să-ți faci singur, pe loc, esența dorită, înseamnă Marea Moartă și sărurile ei tămăduitoare, înseamnă mozaicurile din Madaba și râul Iordan, cu toate implicațiile sale religioase. 

               Wadi Rum – Valea Lunii, deșertul iordanian cu peisaje supranaturale îți oferă o noapte la cort cu beduinii și poveștile lor demne de cele 1001 de nopți și o plimbare pe cămilă și asta nu se poate rata.

             Păi, pot să plec din Iordania fără să gust dulciuri tradiționale? Nu, nu pot! 

             Kunafa sau Knafeh – Kunafe - desert preparat în niște tăvi circulare cu diametru impresionant, făcut din tăiței crocanți (folosiți și la cataif), așezați pe un pat subțire de brânză topită. Se adaugă zahăr, fistic și apă de trandafiri. Mmmmm, trebuie că este delicios! 

                  Și uite-așa, după solemnitatea Japoniei și amestecul de peisaje din altă lume și mirodenii al Iordaniei, periplul meu se va apropia de sfârșit. Mai aproape de casă, mai aproape de sufletul nostru, Italia mă va primi cu brațele deschise și cu întreg Farmecul Umbriei la dispoziția mea. 

                 Pentru început, ciocolata Perugina, ca să-mi meargă bine la drum. 

                 Inima verde a Italiei, Umbria, se alintă în coline calde, cu lacuri, cascade și râuri, cu plantații întinse de măslini și vii roditoare. 

                Verde cât vezi cu ochii, chiar și în orașele – fortăreață încremenite în alte timpuri, și ele și localnicii harnici și primitori. 

                Cele mai cunoscute orașe, Perugia și Assisi. Dar merită să bați la pas Civita di Bagnoregio, orașul care moare, dar nelăsat în paragină, cu intrarea străjuită de un pod magnific, care străbate canionul și face legătura cu orașul nou; Orvieto, orașul ales de Papi ca reședință, cu celebrul său Dom a cărui fațadă a avut nevoie de vreo trei sute de ani pentru a fi finalizată și capela San Brizio, de la care, se spune, s-ar fi inspirat chiar și Michelangelo și Todi, de unde poți admira un apus superb, prăvălit dintr-o poveste direct peste străduțele medievale și colinele înalte.

             Și, da – Perugia, cu toate artefactele sale, adăpostite în Palazio dei Priori și Perugina, brandul produselor de patiserie, cu Bacio Perugina pe primul loc, ciocolată neagră cu umplutură de alune, de lapte sau albă, de fondant. 

            N-am uitat de Gastronomia Arrone din Orvieto, cu delicatese locale - brânzeturi diverse și vinuri aromate, precum și carne proaspătă și măsline delicate și savuroase. 

           La plecare, una bucată pralină Baci Perugina ... ăăă, una bucată cutie, zău așa! ca să-mi meargă bine la drum. 

             Hai, hai, nu mai saliva atât și mișcă-te, că au trecut deja patru ore de când ai primit mesajul și încă nu ești gata! 

             Ei, nu! Ba da, ba  da,  am plecat, restul la întoarcere! 

            Articol scris pentru prima probă din Spring SuperBlog 2018!