N-am scris nimic de prea mult timp...

           S-a  potolit  nebunia.  Au  plecat  colindătorii,  au  tăcut  buhaiele  și  s-au  stins  ecourile  rachetuțelor  sclipicioase,  zgomotoase  și  dătătoare  de  palpitații. 

                Nu  știu  ce  face  afară,  ba  ninge,  ba  plouă,  iar  o  să  fie  regatul  de  gheață  pe  trotuare   dimineața,  dar  aici,  în  casă,  luminițele  din  brad  îmi  fac,  năstrușnice,  cu  ochiul,  iar  mirosul  portocalelor   împrăștiate  sub  el,  direct   pe  podea,  îmi  aduce  în  fața  ochilor  crâmpeie  de  amintiri.

                N-am  scris  nimic  de  prea  mult  timp.  De  când  omul  meu  a  venit  acasă  și  nu  mă  mai pot  dezlipi  de  el.  Zău  că  nu-i  drept  pentru  niciun  om  normal  ca  cineva  să  stea  așa  grămadă  peste  sufletul  lui  dar,  Doamne-iartă-mă,  e  raiul  pe  pământ!

                N-am  băut  cafea  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Diminețile  astea,  cafeaua  făcută  de  el  are  spumă  din  diamante  și  gust  de  stele   scufundate  în  licurici  din  miere.

                Am  făcut  curățenie  generală  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Ce  frumos  și  bine  e  acasă  acum,  cu  haine  împrăștiate  peste  tot,  cu  hârtii  alandala,  cu  mult  prea  multe  căni  și  pahare,  cu  resturi  de  la  fructele  mâncate  în  pat,  la  televizor,  peste  care  trebuie  să   pășești  cu  grijă,  ca  să  nu  le  zdrobești  sub  talpă,  cu  mâncarea  adevărată  învechindu-se  în  frigider.  Mai  puțin  sarmalele,  care,  mai  nou,  se  mănâncă  reci,  direct  din  cratiță,  prinse  discret  de  mijlocul  lor  dolofan  de  degetele  lui  flămânde! 

                Mi-a  fost  dor  de  băiatul  meu  și   de  Crăciunurile  împreună,   jucând  rummy  și  șeptică,  în  fața  castronului  plin  cu  floricele  fierbinți  și  sărate.   Crăciunul  ăsta  ...  el  e  prea  mare  pentru  dorurile  mele,  prea  mic  pentru  ale  lui  și  prea  potrivit  pentru  prieteni  și  distracție  la  maxim.

                N-am  prea  gătit  nimic  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Ne-am  potolit  foamea  cu  te  miri  ce  se  mai  găsea  prin  casă.  Iar  acum  stau  pe  scaun,  în  colțul  bucătăriei,  de  unde  îl  privesc  mânuind  cratițe,  cuțite,  zdrăngănind  farfuriile,  povestind  și  gesticulând  aprins  în  timp  ce  face  de  mâncare.  Aș  mânca  și  otravă  la  cuptor  cu  sos  de   mătrăgună,  dacă  este  gătită  de  el!!

                N-am  scris  nimic  de  prea  mult  timp.  De  când  a  venit  el  acasă  și  nu  știu  dacă  voi  mai  scrie  curând.  Toate  poveștile  mele  se  învârt  în  jurul  lui  și  vreau  să  le  adun  și  să  mi  le  ferec  adânc,  într-un  loc  știut  numai  de  mine.  După  ce  pleacă,  două  săptămâni  trăiesc  numai  din  ele.  Le  citesc,  le  respir,  le  beau,  le  miros.  Și,  peste   toate,  le  râd  cu  râsul  lui.  După  atâta  timp,  când  râde,  pentru  mine  nu  mai  există  nimic.  Lumea  e  goală,  goală  de  toate,  dar  strălucește  ca  un  glob  de  aur  și  se  aude  ca  el.