Măseaua oloagă

          Primul  meu  contact  cu  un  medic  adevărat  a  fost  la  sfârșitul  clasei  I.  La  dentist,  evident,  cu  măseaua  mea  rebelă,  care  nu  voia  să  lase  pe  nimeni  din  casa  noastră  să  doarmă  liniștit.   Îmi  plăcea  să  citesc  orice  îmi  ieșea  în  fața  ochilor,  de  când  învățasem  aproape  toate  literele  nici  indicatoarele  rutiere  nu-mi  scăpau,  darămite  toate  afișele,  toate  vitrinele,  toate  prețurile  și   toate  indicațiile  în  format  scris  din  oraș.  

                Sala  de  așteptare  de  la  policlinica  din  oraș,  însă,  avea  pereții  albi-lapte,  fără  nimic  pe  ei,  nu  tu  un  afiș,  nu  tu  un  orar,  ceva,  nimic  care  să –mi  satisfacă  curiozitatea.  Doar  pe  uși  existau  etichete,  ca  să  știe  omul  unde  să  se  pună  la  coadă.  Și  câteva  scaune  cu  picioare  de  metal  și  șezut  de  placaj. 

-           Sto-ma-to-lo-gi-e!  am  început  eu.  De  ce  stăm  aici?  De  ce  nu  mergem  la  dentist?

-                      Aici  este,  așa  se  numește  în  termeni  științifici,  a  încercat  să  mă  țină  sub  control,  mama.  Erau  mulți  oameni  în  sală,  fiecare  cu  durerea  și  suferința  lui  și,  lesne  de  înțeles,  nimeni  nu  avea  chef  de  neastâmpărul  unei  fetițe  de  șapte  ani, care  numai  să  stea  cuminte  pe  un  scaun  nu  putea. 

-                      Păi,  și  ce  înseamnă?  nu  m-am  lăsat  eu.

-                      Dentist,  asta  înseamnă.  Stai  cuminte  pe  scaun,  te  rog,  că  imediat  ne  vine  rândul  și  intrăm.

Ar  fi  trebuit  să  mă cunoască  mai  bine  și  să  știe  că  tăcerea  mea  subită  nu  aducea  nimic  bun.  Probabil  că  a  fost  doar  bucuroasă  că  sunt  cuminte  și  nu  deranjez  pe  nimeni.  Așa  că  atunci  când  a  ieșit  asistenta  din  cabinet  și  a  poftit  pe  cel  dinaintea  noastră  înăuntru,  eu  am  sărit  ca  arsă  de  pe  scaun,  m-am  înfipt  în  fața  ei  și  am  început  să  turui:

-           Tanti,  de  ce  nu  aveți  afișe  cu  măsele  oloage? 

-          Cu  ceeee?

-          Of,  uite,  pe  ușă  scrie  sto-ma-to-...

-                      Stai  cuminte,  Cami,  că  tanti  știe  ce  scrie  pe  ușă,  n-o  deranja,  a  intervenit  mama  disperată.

-                      Daaa,  dar  tu  zici  că  aici  suntem  la  dentist,  și  olog  știu  ce  înseamnă,  că  mi-a  spus  tata  odată  deci,  stomat  înseamnă  măsea.  Măsea  oloagă.  Dar  aici  nu-i  nici  măcar  un  afiș,  niciun  desen,  ca  să  văd  și  eu  cum  arată  o  măsea  fără  mâini  și  picioare!  Nenea  doctorul  are?  și,  fără  să  aștept,  am  zbughit-o   pe  lângă  asistenta  uluită.

sursa  foto:  PitiClic

Epilog:  măseaua  mea  a  fost  tratată  peste  rând,  medicul  mi-a  dat  cadou  un  set  de  carioci  ca  să-mi  desenez  singură  măseua  oloagă  iar,  la  ieșire,  cu  gura  pungă  din  cauza  medicamentelor,  am  fost  întâmpinată  de  zâmbete  și  ciufuleli  insuportabile  din  partea  celor  care  asistaseră  la  discuție.

Peste  ani,  infarctul  mamei  ne-a  țintuit  pe  amândouă  trei  săptămâni  în  spital.  Acasă,  înapoi,  de  Crăciun,  am  ajuns  doar  eu...

De  plâns,  nu  puteam  plânge  decât  în  baie  sau  afară,  pe  hol, în  rarele  momente  în  care  mama  adormea.  Și,  odată,  ieșind  din  baie  cu  ochii  roșii,  lângă  ușă,  pe  unul  dintre  scaune,  stătea  cuminte  un  băiețel.  În  pijama  și  cu  papuci  verzi,  cu  blăniță  pe  margine.

-           De  ce  plângi?  a  început  el  interogatoriul.

-          Că  mama  e  bolnavă,  i-am  răspuns  și  m-am  așezat  lângă  el. 

-          Da,  și  mama  plânge  tot  aici,  în  baie,  m-a lăsat  el  fără  suflare.

-          Pe  cine   aștepți  aici?  am  încercat  eu  să  schimb  direcția.

-                      Pe  tanti  Laura.  S-a  dus  să-mi  aducă  o  pereche  de  cornițe  de  ren,  să-l  aștept  pe  Moș  Crăciun.  O  știi pe  tanti  Laura?  Nuuu?  E  tanti  asistenta  aia  cu  halat  roșu-roșu,  singura  care  are  halat  colorat.  Am  întrebat-o  de  ce  și  a  zis  că  are  mai  multe   halate  medicale  colorate   și  că  ăsta  este  roșu  ca  inimioara  mea,  care  primește  medicamente  să  se  facă  bine. 

Peste  câteva  zile,  băiețelul  ieșea  din  spital  cu  cornițe  de  ren  pe  cap  și  cu  multe  cadouri  în  brațe.  Și  cu  un  zâmbet  larg  pe  față,  un  zâmbet  cât  toată  bucuria  lumii  la  un  loc.

Da,  medicii,  de  fapt  întregul  personal  medical  din  spitale  ar  trebui  să  aibă  echipament  personalizat.  Mai  ales  cei  de  la  secțiile  de  pediatrie.  Impactul  asupra  micilor  pacienți  ar  fi  mult  atenuat.  Nici  noi,  adulții,  nu  suntem  ocoliți  de  frica  ancestrală  de  spitale.  De  medici.  De  diagnostic.  O  față  prietenoasă  și  o  atmosferă  caldă,  deschisă, ar   face  minuni.

Nu  este,  însă,  ușor  nici  pentru  ei.  Nimeni  nu  poate  să  zâmbească  mereu,  nimeni  nu  are  timp  și  chef  de  povești  și  de  taclale  la  nesfârșit.  În  plus,  nici  nu  ne  ducem  acolo  ca  să  stăm  la  bârfă,  nu-i  așa?  În  cazul  mamei  mele,  ca  și  în  alte  mii  de  cazuri,  diagnosticul  nu  s-ar  fi  schimbat  nici  dacă  personalul  ar  fi  fost  îmbrăcat,  de  la  mic  la  mare,  cu  echipamente  muiate  în  aur  topit,  dar  nici  nu  pot  uita  diminețile  înghețate  în  care,  lipită  de  automatul  de  cafea,  mă  rugam  pentru  viața  mamei,  iar  în  jur,  siluete  grăbite,  înveșmântate  în  alb  strălucitor,  forfoteau  în  camere  albe,  cu  lumini  orbitoare  pe  pereții  și  pe  tavanele  lăptoase.  Până  și  cerul  gurii  mele  era  alb,  pustiu  și  rece. Un  strop  de  culoare  ar  fi  schimbat  tot,  perspectiva,  dorința,  iar  disperarea  mea  și-ar  fi  găsit  vreun   punct,  două,  de  reazem,  de  rezistență.  
         Știți  ce  îmi  doream  atunci?  Să-i  pot  aduce  un  brăduț  verde,  cu  globulețe  roșii  și  să  i-l  pun  pe  noptieră.  La  terapie  intensivă,   însă,  nu  se  putea. 

Da,  personalul  medical  ar  trebui  să  poarte,  măcar,  bluze  medicale  cu  imprimeuri.

Prima  impresie,  deși  nu  întotdeauna  este  cea  corectă,  contează  foarte  mult.  Relațiile  interumane  sunt  extrem  de  delicate,  iar  terapia  prin  culori  nu  mai  este  considerată  o  utopie.  Ea  există  și  dă  rezultate. În  plus,  este  dovedit  științific  că  influența  culorilor  este  independentă  de  vedere,  ele  influențându-ne  și  când  nu  le  vedem.

Sincer,  n-am  știut  până  acum  că  există  un  magazin  online  de  costume  medicale  și  echipamente  de  lucru ,  dar  mă  bucur  pentru  asta.  Este  un  pas  uriaș  înainte,  în  normalizarea  interacțiunilor  dintre  cei  aflați  în  suferință  și  cei  care  luptă  pentru  vindecarea  lor. 

                Și... parol ...  întâmplările  de  mai  sus  sunt  adevărate!

                Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!