La prima mea întâlnire

De  când  mă  știu  eu  am  fost  cea  mai  fistichiu  îmbrăcată  persoană  din  anturaj  și  nu  numai.  La  discotecă  mergeam  în  rochii  elegante,  la  școală  cu  pantaloni  evazați  pe  sub  sarafan,  la  cumpărături   cu  mărgele  de  toate  culorile,  formele  și  mărimile.

Am  trecut  de  mult  de  prima  tinerețe  și  tot  îmi  plac  zdrăngănelele  și  pietricele  colorate  și  cât  mai  strălucitoare.  Și  hainele  croite  îndrăzneț,  eșarfele  și  brățările.  Se  spune  că  noi,  oamenii,  învățăm  din  greșeli,  dar  se  pare  că,  în  cazul  meu, regula   asta  nu  se  prea  aplică.

Pe  la  sfârșitul  semestrului  I  din  clasa  a  noua,  am  primit  o  invitație  la  cofetărie.  Așa  era  pe  atunci,  cofetărie,  nu  club,  sau  bar,  prăjituri  și  brifcor,  nu  caffe-latte  sau  Coca-Cola.  În  fine,  băiatul  care  lansase  invitația  era  mai  mare  decât  mine  cu  vreo  doi  ani  și  se  numea  Puiu.  Pentru  mine  era  prea  de  ajuns  numele  lui,  căci  în  mintea  mea  Puiu  se  asocia  cu  un  tânăr  zvelt,  cu  ochi  ca  mura,  cu  părul  ciufulit  și  cu  o  umbră  abia  ghicită  de  mustață.  Pentru  mine,  Puiu  ținea  loc  și  de  alint,  și  de  gâlceavă,  și  de  gelozie,  și  de  dulce  împăcare.

Pentru  el,  nu.  Și  am  aflat  asta  la  modul  cel  mai  dureros.

În  după-amiaza  cu  pricina  tremuram  ca  frunza  toamna,  în  bătaia  vântului  rece,   așteptându-l  în  scara  blocului.  Nu  voiam  să  ies  afară  ca  nu  cumva  să  vadă  vreo  prietenă  sau,  Doamne-ferește,  vreun  băiat  din  vecini,  că  am  ajuns  eu  mai  repede la  locul  întâlnirii  decât  el. 

Pe  de  altă  parte,  eram  tare  mândră  de  mine,  îmbrăcată  cu  un  pulover  din  bumbac  alb,  cu  decolteu  în  V,  și  cu  o  fustă  din  voal  bleumarin  cu  floricele  mici,  mici  albe,  în  mai  multe  straturi  și  cu  un  rând  de  dantelă  ițindu-se  în  partea  de  jos,  mângâindu-mi  discret  gleznele.  În  picioare,  pantofi cu  toc  amețitor.  Să  nu  uităm  că  pe  atunci  nu  puteam  păși  niciun  centimetru  în  afara  casei,  fără  tocuri  subțiri  și  înalte,  de   făceam  găuri  în  parchet  cu  ele.  Acum,  s-a  întors  roata,  nu  mai  pot  păși  niciun  centimetru  încălțată  cu  așa  ceva.  Și,  cireașa  de  pe  tort,  piesa  de  rezistență  a  ținutei  mele,  o  broșă  maaare,  înfățișând  un  cocoș  bătut  în  pietricele  scânteietoare,  cu  creastă  și  coadă  roșii  ca  rubinul,  cu  aripi  galbene,  verzi  și  portocalii  și  cu  ciocul  din  metal  auriu,  ridicat  a  obrăznicie, spre  obrazul  meu.  Era  o  broșă  frumoasă,  de  efect,  mă  costase  economiile  mele  pe  trei  luni  și  o  purtam  doar  la  ocazii  deosebite.  Să  nu  credeți  că  nu  se  potrivea  cu  puloverul  meu  alb.  Ba  da,  se  potrivea,  doar  o  mai  etalasem  în  această  formulă  și  avusese  succes.  Doar  că ...

Dar  să  nu  o  iau  înaintea  poveștii.  Puiu  a  venit,  culmea,  îmbrăcat  cu  un  sacou  bleumarin,  mi-a  dăruit  o  garoafă  roz,  m-a  luat  de  mână  și  am  plecat.  La  cofetărie  s-a  purtat  ca  un  cavaler,  mi-a  tras  scaunul, m-a  ajutat  să  mă  așez,  m-a  întrebat  ce  prăjitură  îmi  place  înainte  de  a  comanda,  ce  mai,  totul  ca  la  carte  și  foarte  bine  executat.  Toată  seara  nu  și-a  luat  privirea  de  la  broșa  mea,  dar  nici  nu  a  spus  nimic:  nici  că-i  place,  nici  că  nu.  Am  vorbit  și  am  descoperit  că  avem  multe  lucruri  în  comun,  așa  că  eu  pluteam  de  fericire  și  mă  vedeam  deja  la  brațul  lui  și  peste  cei  patru  ani  obligatorii  de  liceu,  aproape  proaspăt  căsătoriți,  cu  servicii  aproape  certe,  cu  o  viață  bogată  și  împlinită  împreună.

Visul  meu  a  durat  fix  seara  aceea.  O  seară  și-atât.  Nu  m-a  mai  invitat  niciodată  în  oraș  sau  aiurea,  nu  m-a  mai  căutat  absolut  deloc,  iar  dacă  drumurile  ni  se  intersectau  întâmplător,  mă  saluta  corect  și  politicos  și  trecea  mai  departe.

Am  fost  amorțită  de  neștiință  și  de  neputință  mult  timp  după  aceea.  Nu  te  omoară  ceea  ce  știi  așa  de  repede  cum  te  omoară  ceea  ce  nu  știi.  Târziu,  după  câteva luni,  la  o  altă  întâlnire,  cu  un  alt  băiat,  am  aflat  și  motivul  pentru  care  am  fost  dată  atât  de  brutal  deoparte:  cocoșul  meu.  Broșa  mea  sclipicioasă  de  care  eram  atât  de  mândră.  El  a  luat-o  ca  pe  un   afront  la  numele  lui:  Puiu.  De  unde  era  să  visez  eu,  un  biet  copil  de  16  ani,  că  el  era  atât  de  frustrat  de  nume,  încât  nu  suporta  nicio  apropiere,  niciun  apropos,  chiar  dacă  intenția  mea  a  fost  departe  de  asta.  N-a  contat  pentru  el.  Pentru  mine,  da.

Poate  că  nu  pentru  toată  lumea  o  asemenea  întâmplare  ar  fi  avut  același  impact  pe  care  l-a  avut  asupra  mea,  dar  eu  multe  am  învățat  de-atunci  înainte.

În  primul  rând,  cine  spune  că  nu  contează  chiar  așa  de  mult  prima  impresie  și  prima  întâlnire,  greșește.  Contează  enorm.  Nedrept  de  mult.  Pentru  că  fiecare  dintre  protagoniști  așteaptă  ceva:  o  confirmare,  un  răspuns  la  toate  așteptările  și  la  toate  întrebările,  o  scânteie  și   o  apropiere.  Ce  poate  fi  mai  sigur  decât  adevărul?  Deci,  fiți  voi  înșivă.  Adevărați,  reali.  Așa  cum  vreți  să  fiți  percepuți  de  cel/cea  care  s-ar  putea  să  fie  sufletul  vostru  pereche.

În  al  doilea  rând,  nu  arătați  tot  de  la  prima  întâlnire.  Încercați,  mai  întâi,  să-l  cunoașteți  un  pic  pe  celălalt  și  abia  apoi  epatați.  Abia  apoi  etalați  lucrurile  voastre  de  suflet,  fie că  sunt  cu  sclipici,  fie  că  nu.  Dacă  sunteți  pe  aceeași  lungime  de  undă,  ar  trebui  să  nu  se  simtă  nimeni  jignit  de  alegerile  celuilalt. 

Și  nu  în  ultimul  rând,  mai  puțin  înseamnă  mai  mult.  Prima  întâlnire  se  vrea  a  fi  de  cercetare,  de  încercare,  așa  că  ar  fi  de  preferat  o  ținută  simplă,  cu  lucruri  de  bună  calitate,  fără  ostentație.

O  invitație  la  cafea  înseamnă  o  pereche  de  blugi  și  o  bluză  feminină  și  simpatică,  în  același  timp.  O  brățară  haioasă,  care  să  atragă  privirile  spre  încheietura  ta  atât  de  fină   și  delicată.  O  pereche  de  încălțări  care  să  nu-l  pună  pe  el  într-o  postură  inferioară.

                 

O  invitație  la  un  restaurant  înseamnă  o  rochie  elegantă, pantofi  cu  toc  și  accesorii  discrete.

                                 

Iar  o  invitație  la  club,  alături  de  colegi,  înseamnă  voie  bună, culoare  și  efervescență.  Înseamnă  tandrețe  și  îndrăzneală  în  același  pachet.

Prima  întâlnire  poate  avea  loc  oriunde.  Prima  întâlnire  contează  și  dacă  este  în  parc,  înfofoliți  amândoi  în  palton,  cu  mânuși  până  la  coate  și  cu  nasurile  roșii  abia  întrezărite  de  sub  fular.

La  prima  mea  întâlnire  am  primit  o  garoafă  roz. 

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!