Prin clasa
a XI-a sau anul
III de liceu
cum se spunea
pe atunci, eram
într-un internat din
Târgu – Jiu, teribilă, răsfățată
și extrem de
emancipată. În uirma nenumăratelor
mele lecturi de
dragoste, proză și poezie
de-a valma și
totodată, decretasem eu că femeia
perfectă era încrezută
și intangibilă și,
obligatoriu, elegantă și
cu un vocabular
ales. Așa că
vorbeam de parcă
mă scoborâsem din paginile de
gramatică de-a patra
și mergeam la discotecă
în rochie de
supraelastic cu boboc
de floare la
decolteu, în timp
ce fiecare fată
cu toate țiglele
pe acoperiș își
teroriza părinții în
vederea procurării, greu
și cu mari
sacrificii, a unei
perechi de blugi ”originali” de
la piața din
Timișoara sau Arad.
Și salutam cu bună
ziua și scăpam
un mulțumesc din vârful
buzelor copios date
cu atractiv, pentru cornetul
de castane fierbinți
de la colțul
liceului, ignorând cu
desăvârșire curentul artistic
și literar la
modă, care considera că
denumirea anumitor părți
ale anatomiei umane
a fost inventată
în scop de
salut sau vorbă
de alint. Da,
dragii mei adolescenți
de azi, nu
ați ascuțit voi
bobul de orz...
Și,
totuși, contrar așteptărilor,
eram acceptată de
grup și băieții
își mai înghițeau
expresiile elevate și mai
ascundeau chiștoacele în
fața expresiei mele
de faraon în
exil.
Primăvara
a fost întotdeauna
superbă sub Poarta
sărutului și, de
ceva vreme, apăruse
în peisajul parcului
și al internatului
nostru, un băiat
de vreo 23
de ani, subțirel,
înalt, blond și
cu ochii albaștri,
precedat de o
faimă – magnet pentru gâsculițele
liceene care bântuiau
pe acolo. Făcuse
vreo doi ani
de pușcărie, nu
se știa de
ce, dar imaginația
noastră țesea deja
scene de bătălii
apocaliptice pentru inima
unei fete de
vârsta noastră. Și
suspinam toate în
taină și ne
temeam tare de
consecințele unei vorbe
la ceas de
seară cu respectivul.
Pusese Viorel ochii,
așa îl chema,
pe o colegă
din clasa a
XII-a, sănătoasă și înzestrată tare la capitolul
sâni și care,
venită de la
țară și cu
frica de Dumnezeu
mai dezvoltată decât
la noi, nu
suporta nici măcar
să se uite
la el, darămite
să se întâlnească
sub clar de
lună. Și mă
găsiseră taman pe
mine, cea cu
vorbe frumoase în
fiecare buzunar, să
le fiu purtător
de cuvânt. Azi
o vorbă, mâine
alta, până când
Viorel s-a plictisit
de Cyrano de
Bergerac și m-a
invitat la film.
Și m-am dus.
Și la o
înghețată. Și m-am
dus. Nu-i vorbă
și mie îmi
era frică să ies cu
el, dar obrazul
subțire cu sacrificii
se ține, nu
se făcea să
refuz un băiat
așa politicos. Ce-i
drept, băiatul nu
a fost niciodată
deplasat, mă ținea
de mână sau
de umeri de
parcă eram de
cristal aurit și îmi povestea
mereu despre ce
făcea el la
atelierul auto de
la gară, unde
lucra. Într-o vineri,
mă invită în
parc, la plimbare.
Da, cum să
nu, mergem mâine
că e sâmbătă,
am spus eu,
perfect conștientă că
în sâmbăta cu pricina aveam
bilet de tren
dus întins spre
casă. Și am
plecat și am
stat două zile
cu părinții și
cu prietenele mele
fără să mă
sinchisesc de bietul
Viorel.
Și
luni, după ore, vine
Viorel la internat
și mă cheamă
afară. Și cum
coboram eu scările
sprintenă ca o
căprioară, l-am văzut
cum încerca să
ascundă, la spate,
un buchet de
lalele galbene, o
minunăție de flori.
Să vezi că
nu a fost
nici el la
întâlnire și acum
vine să-și ceară
scuze, mi-am spus
în timp ce-mi
compuneam moaca de
prințesă rănită și
dezamăgită de viață
și de lume.
Salut,
salut... cu buzele strânse
a ofensă, i-am
întins obrazul pentru
sărutul de rigoare.
Și el, nici
una nici alta,
jaaap, o palmă
mai răsunătoare decât
clopotele de la
catedrala din centru.
-
Norocul
tău că ești
prea mică și
nu-mi pun mintea
cu tine, dar
să nu mai
minți niciodată. Mai
bine spui că
nu vrei, la
ce încerci tu
să pari, e
mai corect așa.
M-a lăsat
cu florile în
brațe, cu obrajii
ca focul și
cu demnitatea știrbită
și greu de
reparat.
Acum, nu
spun că a
făcut bine. Eram
doar un copil
ce-și flutura închipuirile
pe la nasul celor dispuși
să le observe
dar, de atunci,
niciodată n-am mai
spus da când voiam
să spun nu sau
nu când
tânjeam după un da.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu