miercuri, 4 aprilie 2018

Prepelițe și ... mimoze


               Eu  le  spun  ”mimoze”.  El,  copilul  meu,  se  supără:  sunt  fetele,  nu  mimoze,    știi!
            Sunt  trei:  două  șatene,  din  care  una  rârâită  rrrrău  de  tot,  iar  cea  de-a  treia  are  o  claie  imensă  de  păr  ca  focul  și  mulți  pistrui.  Atâția  pistrui,  de  te  întrebi  cum  de  se  mai  vede  albul  de  porțelan  al  tenului.  Ei,  băieții,  sunt  cinci.  Toți  sunt  prieteni  încă  de  la  grădiniță,  iar  acum  bat,  deja,  la  porțile  liceului. 
-           Și  ce  înseamnă,    rog,  mimoze,  de  le  spui  așa?   interoghează  fiu-meu.
-                       Păi,  nu  povesteai  tu    sunt  sensibile,    nu  vor    meargă  iarna  pe  munte,  cu  voi,    e  frig,  sau    se  plictisesc  prea  repede  în  tribune,  la  partidele  voastre  prelungite  de  fotbal?  Asta  sunt  mimozele,  flori  sensibile,  dacă  le  atingi  cumva,  se  retrag  și  se  închid.
-                      Ei,  nici  chiar  așa,  nu  sunt  mofturoase,  sunt  doar  fete,  decretează  el  după  un  minut  de  gândire  adâncă.
Mi-e  drag    văd    le  ia  apărarea,    se  simte  atins  și  el  odată  cu  prietenele  lui  de  copilărie.    lasă  în  pace  pe  mine,  știe    glumesc,  dar  regula  asta  nu  se  aplică  și  celorlalți  copii,  din  cartierele  vecine.  Și  e  bine  așa.
Săptămâna  trecută,  erau  toți  opt  pe  bancă.  Cu  ochii  în  telefoane,  se  agitau  și  strigau,  apoi  râdeau  de  se  cutremurau  geamurile  celor  de  la  parter,  se  înghionteau  și  iar  cu  ochii  în  telefoane.  I-am  lăsat  în  pace,  în  drumul  meu  de  la  serviciu  spre  casă  am  trecut  pe  lângă  ei,  le-am  răspuns  la  salut  și  atât. 
Seara,  l-am  întrebat:
-           Da  ce,  Doamne-iartă-mă,  făceați  atâta  gălăgie  azi,  pe  bancă?
-                      Ei,  gălăgie ...  împușcam  prepelițe,    mi-am  instalat  ceva  mișto  pe  telefon: JOC  PREPELIX  PANO.  În  fine,  nu  contează,    n-ai  de  unde     știi  tu. 
Da,  chiar  așa,  ce  știu  eu?


După  vreo  două  zile,  în  camera  lui  era  mare  tărăboi,  de  ziceai     cel  puțin  o  divizie  de  soldați  este  încartiruită  acolo.  Am  deschis  ușa  furtunos,  hotărâtă    fac  ordine  imediat.  Fetele  stăteau  pe  fotoliu,  toate  trei,  iar  băieții  pe  covor,  în  jurul  lor.  Eu – invizibilă.  Nici  nu  s-au  deranjat      privească.
-           Încarc ,  stai!
-          Na,  c-am  scăpat-o!
-          Yeeees,  asta-i,  le-am  curățat!
Am  închis  ușa  și  mi-am  văzut  de  blidele  mele.

Aseară  n-am  mai  rezistat.
-           Arată-mi  și  mie  cu  ce  se  mănâncă  jocul  ăla  al  vostru,  cu  găini,      distrez  și  eu.
-                       Auzi,  găini  ...  frate,  n-ai  auzit  de  prepelițe?!  Și  ce,  vrei    te  joci  și  tu? De  fapt,  poți,    nu  este  numai   JOC  COPII.  Nu  am  chef  să-ți  povestesc  acum,    mimoza  ta  preferată  și-a  spart  telefonul  și  nu  ne  mai  putem  juca  toți.  Adică ...  știi  ceva?  Hai    te-nvăț,    te  bat  măr,    avem  de  cine  râde  mâine  dimineață.
-                      Foarte  încurajator,  n-am  ce  zice. 

Deci,  JOC  PREPELIX  PANO

          Prepelițe  sau  nu,  parcă-s  apucate  de  streche,  zău  așa.  
         Zboară,  ies  din  tufișuri,  se  ascund  în  nori,  trec  unele  pe  lângă  altele  cu  viteza  luminii,  sar  unele  peste  altele  ca  pe  arcuri,  acum  sunt  în  raza  ta  vizuală,  acum  dispar  ca  fantomele  în  eter,  ba  se  și  grupează  mai  multe  la  un  loc  și,  na,  mai  încearcă  să-mpuști  vreuna,  dacă  poți.  Și  multeeee,    nu  știi  de  unde    începi,   Pe  cele  care  zboară,  le  mai  nimeresc,  dar  pe-alea  care  defilează,  țanțoș,  chiar  pe  sub  nasul  meu,  nu  le  dobor  nici  dacă    iau  ele  de  mână.  Și,  taman  când  poziționam  cursorul  fix  în  coada  vreuneia,  țac,  pistolul  se  încărca  și  ele  chicoteau  încântate    am  dat  greș.  În  prima  oră  de  joc,  mai    nu-mi  râdeau  în  față,  prepelițele  lui  pește,  bătându-și  joc  de  nepriceperea  mea.  Greu,  frate,    le  împuști.  Dar,  nici  gând    te  poți  lăsa.  Parcă  de  ce  dobori  vreuna,  cu  atât  crește  adrenalina  și  dorința  de  a  le  nimeri. 


            De  copilul  meu,  ce    mai  zic.  Mai  avea  un  pic  și  se  îneca,  nu  mai  avea  aer    respire.
-                       Dacă  te-ai  vedea,  mami,  cum  arăți  ...  ești  roșie  la  față,  aplecată  toată,  mai    intri-n  telefon  și  mai  scoți  și  limba  când  urmărești  prepelița.  Așa  ceva  ...  în  ritmul  ăsta,  tu  nu  vezi  nimic  pe  câmp,  în  afară  de  prepelițe,  așa-i?
-                      Păi,  ce-ar  mai  trebui    văd?
-                      E  plin  câmpul  de  provocări,  ca  să-ți  crești  punctajul.  Uite,  ai  vedere  peste  tot,  ca  într-un  cerc,  3600,  nu  sta  numai  într-un  loc    aștepți  să-ți  pice  ele  în  bătaia  puștii.  Pot  juca  mai  mulți,  este  JOC  MOBIL,  trebuie   găsești  ghicitorile  care  activează  arma  secretă,  dar,  pentru tine,  parc-aș  vorbi  limba  chineză! Să  nu  mai  râzi  de  prietenele  mele,    le  povestesc  aventura  ta  și-atunci    te  ții!

-                       Lasă,  nu  mai    tu  atât pe  înțeleptul.  Spală-te  și  treci  la  culcare,    este  târziu!
Mai  câr,  mai  mâr,  cu  greu  se  stinge  becul  în  camera  lui.  Aștept    fiu  sigură    doarme  și-l  sun  pe  bărbatu-meu.  În  Nemția,    doar  acolo  a  apărut  prima  dată  și  mâine-i  liber  la  ei,     sărbătoresc  Paștele  catolic:  salut,  dacă  nu  dormi,  nu  vrei    joci  Prepelix  cu  mine???

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2018!


 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu