Eu le spun
”mimoze”. El, copilul
meu, se supără:
sunt fetele, nu
mimoze, să știi!
Sunt trei:
două șatene, din
care una rârâită
rrrrău de tot,
iar cea de-a
treia are o
claie imensă de
păr ca focul
și mulți pistrui.
Atâția pistrui, de
te întrebi cum
de se mai
vede albul de
porțelan al tenului.
Ei, băieții, sunt cinci. Toți
sunt prieteni încă de la
grădiniță, iar acum
bat, deja, la
porțile liceului.
-
Și
ce înseamnă, mă
rog, mimoze, de
le spui așa? mă
interoghează fiu-meu.
-
Păi,
nu povesteai tu
că sunt sensibile,
că nu vor
să meargă iarna
pe munte, cu
voi, că e
frig, sau că
se plictisesc prea
repede în tribune,
la partidele voastre
prelungite de fotbal?
Asta sunt mimozele,
flori sensibile, dacă
le atingi cumva,
se retrag și
se închid.
-
Ei, nici
chiar așa, nu sunt mofturoase,
sunt doar fete,
decretează el după
un minut de
gândire adâncă.
Mi-e drag să
văd că le
ia apărarea, că
se simte atins
și el odată
cu prietenele lui
de copilărie. Mă
lasă în pace
pe mine, știe
că glumesc, dar
regula asta nu
se aplică și
celorlalți copii, din
cartierele vecine. Și
e bine așa.
Săptămâna
trecută, erau toți
opt pe bancă.
Cu ochii în
telefoane, se agitau
și strigau, apoi râdeau de
se cutremurau geamurile
celor de la
parter, se înghionteau
și iar cu
ochii în telefoane.
I-am lăsat în
pace, în drumul
meu de la
serviciu spre casă
am trecut pe
lângă ei, le-am
răspuns la salut
și atât.
Seara, l-am întrebat:
-
Da ce,
Doamne-iartă-mă, făceați atâta
gălăgie azi, pe
bancă?
-
Ei, gălăgie ...
împușcam prepelițe, că
mi-am instalat ceva
mișto pe telefon: JOC
PREPELIX PANO. În
fine, nu contează,
că n-ai de unde
să
știi tu.
Da, chiar așa,
ce știu eu?
După vreo două
zile, în camera
lui era mare
tărăboi, de ziceai
că cel puțin
o divizie de
soldați este încartiruită
acolo. Am deschis
ușa furtunos, hotărâtă
să fac ordine
imediat. Fetele stăteau
pe fotoliu, toate
trei, iar băieții
pe covor, în
jurul lor. Eu – invizibilă. Nici
nu s-au deranjat
să mă privească.
-
Încarc ,
stai!
-
Na, c-am
scăpat-o!
-
Yeeees, asta-i,
le-am curățat!
Am închis ușa și
mi-am
văzut de blidele
mele.
Aseară n-am mai
rezistat.
-
Arată-mi
și mie cu
ce se mănâncă
jocul ăla al
vostru, cu găini,
să mă distrez
și eu.
-
Auzi,
găini ... frate,
n-ai auzit de
prepelițe?! Și ce,
vrei să te joci și tu?
De fapt,
poți, că nu
este numai JOC COPII.
Nu am
chef să-ți povestesc
acum, că mimoza
ta preferată și-a
spart telefonul și
nu ne mai
putem juca toți.
Adică ... știi ceva? Hai
să
te-nvăț, să te
bat măr, să avem de
cine râde mâine
dimineață.
-
Foarte încurajator,
n-am ce zice.
Deci, JOC
PREPELIX PANO
Prepelițe sau
nu, parcă-s apucate de
streche, zău așa.
Zboară, ies
din tufișuri, se
ascund în nori,
trec unele pe
lângă altele cu
viteza luminii, sar
unele peste
altele ca pe
arcuri, acum sunt
în raza ta
vizuală, acum dispar
ca fantomele în
eter, ba se
și grupează mai
multe la un
loc și, na, mai încearcă să-mpuști
vreuna, dacă poți. Și multeeee,
că nu știi
de unde să
începi, Pe
cele care zboară,
le mai nimeresc,
dar pe-alea care
defilează, țanțoș, chiar
pe sub nasul
meu, nu le
dobor nici dacă
mă iau ele
de mână. Și,
taman când poziționam
cursorul fix în
coada vreuneia, țac,
pistolul se încărca
și ele chicoteau
încântate că am
dat greș. În
prima oră de
joc, mai că
nu-mi râdeau în
față, prepelițele lui
pește, bătându-și joc
de nepriceperea mea. Greu, frate,
să le împuști.
Dar, nici gând
să te poți
lăsa. Parcă de
ce dobori vreuna,
cu atât crește
adrenalina și dorința
de a le
nimeri.
De
copilul
meu, ce să
mai zic. Mai
avea un pic
și se îneca,
nu mai avea
aer să respire.
-
Dacă te-ai
vedea, mami, cum
arăți ... ești
roșie
la față, aplecată
toată, mai să
intri-n
telefon și mai
scoți și limba
când urmărești prepelița.
Așa ceva ...
în ritmul ăsta,
tu nu vezi
nimic pe câmp,
în afară de
prepelițe, așa-i?
-
Păi,
ce-ar mai trebui
să văd?
-
E
plin câmpul de
provocări, ca să-ți
crești punctajul. Uite,
ai vedere peste
tot, ca într-un
cerc, 3600, nu
sta numai într-un
loc să aștepți
să-ți pice ele
în bătaia puștii. Pot
juca mai mulți,
este JOC MOBIL, trebuie
să găsești ghicitorile
care activează arma
secretă, dar, pentru tine,
parc-aș vorbi limba
chineză! Să nu mai
râzi de prietenele
mele, că le
povestesc aventura ta
și-atunci să te
ții!
-
Lasă, nu
mai fă tu
atât pe înțeleptul. Spală-te
și treci la
culcare, că este
târziu!
Mai câr,
mai mâr, cu
greu se stinge
becul în camera
lui. Aștept să
fiu sigură că
doarme și-l sun pe
bărbatu-meu. În
Nemția, că doar
acolo a apărut
prima dată și
mâine-i liber la ei,
că
sărbătoresc Paștele catolic:
salut, dacă
nu dormi, nu
vrei să joci
Prepelix cu mine???
Articol scris
pentru Spring SuperBlog
2018!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu