Castronul de la mama

              Toată  tărășenia  a  început  odată  cu  marea  curățenie  de  Crăciun.

            Am  scos  tot  din  dulapurile  de  bucătărie, mi-am  tras  taburetul  aproape,  m-am   așezat  cât  am  putut  eu  de  comod  și  m-am  hlizit  la  ele.  La  vasele  înșirate  pe  gresie.

-           Ce  faci,  dragă,  te  muți?  mă  apostrofează  omul  meu.

-                      Ai  vrea  tu,  dar  nu-ți  iese.  Mă  gândeam  că  este  cazul  să  mai  renunț  la  câteva  vechituri  de-astea,  să-mi  iau  și  eu  ceva  nou  de  sărbători.

-                      De  câte  ori  ți-oi  fi  spus  asta,  dar  tu  nu  și  nu, că  sunt  bune,  de  ce  să  le  aruncăm?   De  parcă  ar  avea  suflet  tinichelele  astea,  așa  te  porți  cu  ele!

-                      Păi  au, cum  să  nu  aibă?  Uite,  oala  asta  cu  fund  dublu  am  cumpărat-o  când  Vlăduț  avea  patru  luni.  Nu  mai  aveam  în  ce să-i  fierbem  laptele,  mai  știi?

-                      Femeie,  Vlăduț  are  treizeci  de  ani!

-                      Da,  și?  Ce,  noi  nu  mai  fierbem  lapte?

-                      Nu,  că  n-o  dau  cu  tine  defel!   Uite,  mergem  mâine  să  cumpărăm  tot  ce  vrei  tu,  cu  condiția  ca  la  întoarcere  să  le  arunci  pe-astea,  fără  comentarii   și  fără  lamentări, bine?  Altfel nu  facem  târgul!

-                      Bine,  oftez  eu.  Lasă,  m-am  gândit,  să   le  văd  pe  cele noi  în  bucătărie,  că  mă descurc eu  pe  urmă.  Ce  știu  ei,  bărbații?  Doar  să  comenteze  și  să  arunce!

Dragostea  pentru  tinichele,  cum  le  zice  omul  meu,  am  moștenit-o  de  la  mama.  Era  imposibil  să  meargă  pe  undeva,  chiar  și  în  concediu,  fără  să  cumpere  vreun  bol,  vreo  cratiță,  castronele  de  plastic  colorate,  farfurii,  pahare,  mă  rog,  tot  ceea  ce  înseamnă  veselă.

Așa  se  face că,  proaspăt   mutată  în  apartament  nou,  m-am procopsit  cu  tot  felul  de  oale  de  gătit  și   ustensile  de  bucătărie  cărora,  la  început,  nu le  știam  tot  rostul.  Aveam  să  le  descopăr  mai  târziu,  pe  rând,  așa  cum  îi  stă bine  unei  tinere  gospodine.

 

Ajunși  acasă  cu  noile  oale, tigăi,  cratițe,  chiar  și  cu  un  set  de  căni,  roșii  ca  focul,  cu  Love  inscripționat  pe  o  inimioară  albă,  a început  marea  târguială.

-           Nu,  pe  asta  o  mai  păstrez!

-          Să  nu  îndrăznești ...

-          Dacă  pui  mâna  pe ea ...

Mă  rog,  până  la  urmă  am  avut  câștig  de  cauză.  Era  prea  obosit ca  să  mă  mai  înfrunte.

În  bucătăria  proprie,  fiecare  femeie  are  ritualul  ei.  Unele  feluri  de  mâncare  se  cer  preparate,  musai,  în  anumite  vase  și  numai  în  ele.

Nici  eu  nu  fac  excepție.

Printre  vasele  primite  de la  mama,  se  număra și  un  castron  din  plastic alb,  cam  de  vreo  patru  litri,  care  s-a  dovedit  a  fi  mâna  mea  dreaptă.  Dacă  mergeam  la un  grătar pe  munte,  castronul  meu  era  nelipsit.  Toate  bucățile  de  friptură  se  îngrămădeau  întâi  în  el,  abia  apoi  luau  drumul  farfuriilor.  Odată  golit,  era  rândul  salatelor  să  poposească  în  el,  așteptând,  cuminți,  dressing-ul  de  rigoare.  Acasă,  găzduia solemn  legumele  în  procesul  lor  de  pregătire  pentru  ciorbă,  în  el  spălam  bucățelele  pentru  tocăniță,  amestecam  carnea  pentru  sarmale,  perișoare,  chiftele,  iar  cea  mai  bună  salată  orientală   se  prepara  tot între  pereții  lui,  ca  într-o  încăpere  fermecată,  care  îi  dăruia  proprietăți  magice  și  gusturi  divine.  Cu  timpul,  albul  inițial  se  cam  apropia  de  culoarea  untului  topit,  iar  marginile  căpătaseră  zgârieturi  nobile,  întocmai  ca  ridurile  distinse  ale  unei  doamne  trecute  de  prima  tinerețe. 

Vară-mea,  Mimi,  râdea  ori  de  câte  ori  dădea  cu  ochii  de el:

-           Încă  îl  mai  ai?  Nicio   mâncare  fără  mine,  castronul -  minune!

Da,  și?  Nicio problemă,  își  făcea  treaba  în  continuare,  niciodată  nu  m-a  dezamăgit.  Și  chiar  nu  mă  deranja  ideea  că  celelalte  castroane  îmbătrâniseră  pe  raft,  indiferente  de  acum la  întreaga  tevatură  pe  care  o  dezlănțuiam  eu  în  bucătărie. 

La  vreo câteva  zile  după  operațiunea  încununată  de  succes  de  înlocuire  a  veselei  mele antice  și  de demult,  m-a  apucat  așa un  chef  de  chifteluțe  pufoase,  încât  m-am  și  apucat  de  treabă.  Caută,  Cami,  castronul  legendar  și  ia-l  de  unde  nu-i!  Am  intrat  în  panică!

-           Dragă,  ai  văzut  castronul  ăla  alb?

-          Care,  ăla  urât  și  zgâriat?  Nu,  nu  l-am  văzut!

-                      Ăla  era  de  la  mama,  în  caz  că  ai  uitat!  Și  trebuie  să  fie  pe  aici  pe  undeva,  că  n-a  venit  nimeni  de-afară,  special  să-l  fure!

Am  răscolit  toată  casa,  dar  fără  rezultat.  Cu  sufletul  fărâmițat  de  tristețe,  am apelat  la  următorul  castron  de  pe  raft,  ca  să-mi  duc  la  bun  sfârșit  misiunea.  Și,  deși  le-am  prăjit  în  tigaia  cea  nouă,   de  supărare,  nici  nu  am  mai  mâncat  chifteluțe.  A  avut  grijă  omul  meu  de  ele, să  nu  se  strice!

Două  zile  m-am  frământat:  unde,  Doamne,  l-am  pus?  Ce-am  făcut  cu  el?  Și,  tot  căutând și  căutând,  am  observat un  lucru  curios:  dispăruseră  și  vreo  două  crăticioare  din  cele  vechi,  pe  care  le  salvasem  inițial  de  la  coșul  de  gunoi.  Și-atunci mi  s-a  aprins  beculețul:  omul  meu,  ardelean  sadea,  care  tace și  face,  m-a  lăsat  să-mi  fac  damblaua  și  apoi,  încet,  pe  furiș,  a  aruncat  ceea  ce  a  considerat  el  că  nu  mai  trebuie  păstrat.  Printre  ele,  castronul  meu  de  suflet.  Castronul  de  la  mama!

Pus  în  fața  crudului  adevăr,  a  recunoscut  crima!

Un  magazin  întreg   nu  răscumpără  asemenea   faptă!

-                       Și,  totuși,  ce  avea  așa  special  castronul  ăla?   Că  majoritatea  vaselor  pe  care  le-am  aruncat  erau  de la  soacră-mea  și  nu  ai  făcut  atâta  caz.

-                      Ți-au  plăcut  chifteluțele?  l-am  întrebat  eu,  aruncând  fulgere  din  ochi.

-                      Mai  întrebi?  Știi  că  sunt  topit  după  ele.

-                      Ei,  bine,  în  castronul  ăla  am  învățat  eu  să  le  prepar.  Mai  ții  minte,  abia  după  ce  ne-am  căsătorit,  am  început  eu  să  iau  aminte  la  sfaturile  mamei  în  privința gătitului. Și,  într-o  seară,  am  rugat-o  să-mi  facă  chiftele.  Pune  mâna  și  fă,  că  e  timpul să  înveți!  Uite,  eu  o  să  stau  cuminte  pe  scaun   și  o  să-ți  spun  cum să  faci.  Așa  se  învață!  a  decretat  ea. 

Zis  și  făcut.  Pune  carnea,  pune  usturoiul,  presară  un praf  de  piper,  sparge  și  vreo  două  ouă,  călește  ceapa  și  amestecă-le  bine.  Mă  amețise  de  cap.  Și,  cum  eram  și  supărată  că  mă  pusese la  treabă,  făceam  totul  încrâncenată,  de  parcă  bietele  ingrediente  erau  vinovate  de  ceva. 

-                       Ce  ușor  îți  este  să  stai  deoparte  și  să  dai  ordine,  nu-i  așa?  Ia  treci  și  fă-le  tu!  boscorodeam  eu.

-                      Aoleu,  Cami,  am  uitat  orezul!  Spală-te  pe  mâini  și  treci  să  pregătești  orezul.

-                      Nici  atâta  lucru  nu  poți  să  faci?  Până  mă  spăl  eu,  trece  timpul,  ia  pregătește-l  tu  și  nu  mai  comenta! m-am  burzuluit,  de-a  dreptul  furioasă.

-                      Vezi,  tu,  fata  mamii,  ca să  stai  pe  margine  și  să  dai  ordine,  cum  spui  tu,  trebuie  să  ai  cunoștințe  solide.  Ia,  spune-mi  tu,  unde  ai  mai  văzut  chiftele  cu  orez???

Una  peste  alta,  povestea  mea  are  și  o  morală:  pentru  mâncare  bună,  pregătită  cu  dragoste  și  grijă  pentru  sănătatea  celor  dragi,  avem  nevoie  de  tot  felul  de  accesorii  care  să  ne  ajute  în  procesul  de  fabricație.  Moderne  sau  nu,  toate  sunt  utile.  Doar  că,  cea  mai  bună  mâncare,  cea  mai  gustoasă,  cea  mai  sănătoasă  și  mai  drăgăstoasă,  se  face  doar  cu  ustensilele  care  au  și  o  poveste  emoționantă  de  spus.

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2020.