M-a întrebat o
prietenă de ce
nu scriu mai
multe despre filmul
pe care-l văd
duminica după-amiaza, adică
să fac o recenzie
în toată puterea
cuvântului, dacă tot mă gâdilă
pe la tastatură.
Răspunsul este simplu:
mie nu mi-a
plăcut niciodată să-mi
povestească cineva o
carte sau un
film. Când eram
la școală, era
de ajuns să-mi
spui ”uau, ce
mișto a fost!”
și gata, eram
interesată. În schimb,
dacă te punea
Sfântul nu știu
care să-mi povestești
acțiunea, devenea extrem
de clar pentru
mine că nu
voi atinge cartea
respectivă sau filmul, în
vecii vecilor
amin.
Și atunci,
dacă mie nu-mi
place, de ce
să fac altuia
taman lucrul respectiv??!!
Ceea ce fac
eu se cheamă
atragerea (sau distragerea,
cum vreți să
o luați) atenției,
asupra unui film,
în caz că
sunteți puși în
dificultate cândva, undeva,
într-o după-amiază liniștită.
Îmi amintesc
și acum vâlva
stârnită de Shogun,
o adevărată isterie
în jurul acestei
cărți care, bineînțeles,
că m-a făcut
să fiu, puțin
spus, reticentă. De-a
dreptul neiteresată, ba
chiar disprețuitoare la
adresa celor care
o citiseră
și încercau să
mă corupă și
pe mine. Până
într-o zi, când
o colegă de
serviciu a adus
cartea la birou
pentru o altă
colegă, care era
plecată câteva zile
în concediu. M-a
rugat să i-o
duc eu, dat
fiind că eram
vecine de cartier.
Zi și făcut,
că doar pe
mine amabilitate scrie
din orice unghi
ai vrea să-mi
faci selfie. Sau să-mi
fac, mă rog...
Numai că, la
adăpostul incognito-ului, convinsă
că nu mă
vede nimeni în
autobuzul care ne
ducea spre casă,
am deschis la
prima pagină. Nu-mi trebuie
mult ca să
mă prindă o carte. Câteva
cuvinte bine scrise
și sunt sclava
ei până la
ultimul punct. Așa
că am citit
toată cartea în
doar câteva zile,
ba l-am zăpăcit
și pe omul
meu de cap
și a citit-o
și el. Bărbații,
deh, că de-atunci,
o bună bucată
de timp numai
cărți de Clavell,
de Eric von
Lustbader și Robert
Ludlum a citit.
Alegerea filmului
din după-amiaza asta
a fost ușoară.
Știm cu toții
că, odată ce
ai intrat pe
un site, ori
de câte ori
deschizi ceva în
motorul de căutare,
hop și ce
crede nenea Google
că te-ar putea
interesa. Dat fiind
că duminica trecută
filmul a fost
cu Jake Gyllenhaal
și Chris Cooper,
din tot ce
licărea în dreapta
ecranului meu, mi-a
atras atenția, cum
altfel, un film
cu ... Jake Gyllenhaal
și Chris Cooper -
Demolition (2015).
Mă dau în
vânt după Chris
Cooper, am mai spus-o, este
colosal în reprezentarea
durerii, parcă este
făcut din durere,
o simți și
tu prin toți
porii numai când
te uiți la el.
Chiar și
când râde te
doare, de parcă
bucuria lui ar
fi construită pe o mie
și unu de
pași chinuiți prin
văile adânci ale
suferinței.
Un film
despre suferință și
despre dragoste. Despre
modul diferit în
care experimentează oamenii,
durerea. Despre a
dărâma pereți, a
demonta lucruri, a te demonta
pe tine, bucată
cu bucată, până
la înțelegerea deplină
a sentimentelor care
te mână spre
reinventare. Pentru că,
până la urmă,
de asta avem
nevoie pentru a
trece de pragul
nebuniei la fiecare
răscruce: înțelegerea de
sine și reinventarea.
Dacă nu știi
ce este stricat
și din ce
cauză, cum poți
repara? Cam asta
ar fi întrebarea.
Un film
lent, în care
te paște pericolul
plictiselii la un moment
dat, deși mare
păcat ar fi
să pierzi nenumăratele
nuanțe care te
avertizează că nimic
nu este ceea
ce pare. Finalul
face toți banii,
îți mulțumește toate
așteptările și te
lasă cu vreo
două lacrimi în
ochi și cu
bucuria happy-end-ului, fie
el cât de
comun.
Un film
în care eroul
principal duce sinceritatea
până la extrem
în relațiile cu
ceilalți, în încercarea
lui de a
fi sincer cu
el însuși. Și reușește,
replica mi-am iubit soția,
dar n-am avut
grijă de ea,
este mărturisirea supremă
care-l dezleagă de
deznădejde și de neputința de
a înțelege ce
i s-a întâmplat.
Dacă sunteți
deschiși și dispuși
să treceți prin
suferința celui de
lângă tine, cunoscut
sau necunoscut, și să și
învățați ceva, nu
pierdeți ocazia. Demolition este
alesul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu