Castronul de
plastic verde e plin
ochi cu
cartofi aurii, fierbinți
ca păcatul și
aromați ca ispita
unei dimineți de
vacanță.
 |
| sursa foto |
Masa este
aranjată pentru trei
persoane, dar sunt
patru tacâmuri. Patru
persoane.
Zâmbesc. Nici
măcar mama nu a putut
înțelege niciodată de ce mâncăm
amândoi, și eu
și bărbatul meu,
din aceeași farfurie.
De la început.
De la primii
cartofi prăjiți pe
care i-am împărțit
în timp ce
ne uitam la
un film ”cu
bătaie”, la un
video închiriat cu ora.
E
mai bună mâncarea
așa, mai dulce
și mai spornică.
Ni se unesc
capetele deasupra farfuriei,
ne ciocnim și
râdem. Furculițele noastre
se înfig amândouă
deodată, în aceeași bucățică de carne. Dacă
a lui se rupe mai
mare, renunță. Așteaptă
cuminte și o
ia pe cea
mai mică. Știe
că pe mine
”mă dor genunchii”
de la prea
mulți cartofi. E
mai bună carnea,
că doar nu
este legumă mai
gustoasă decât ea,
nu-i așa?
Câteodată, eu
mănânc cu degetele,
el cu furculița. Nu se
supără. Mă lasă
să înmoi cocoloșul
de pâine și să-l pescuiesc
din sos și
abia după aceea
furculița lui adună atent mâncarea
din farfurie. Întotdeauna
el mănâncă cu
furculița și niciodată
cu cele din
plastic. Chiar și la
cabană, în creierii
Retezatului, când toți
ceilalți aveau tacâmuri
și farfurii din
plastic, el despacheta
calm furculița, cuțitul
și lingura de inox, aduse
de acasă într-un
săculeț de pânză
cu flori de
maci cusute cu
mătase roșie. Cadou
de la mama,
special pentru el.
Ne
sună băiatul, într-o
dimineață de sâmbătă:
-
Ce
faceți diseară?
-
Ei,
mamă, și
tu! Ca bătrânii,
acasă.
-
Venim pe
la voi și
avem o surpriză,
să nu gătești
nimic, auzi?
-
Mă rog, dacă tu
zici ... așa
să fie! Dar,
despre ce este
vorba?
-
Păi, mai
este supriză dacă-ți
spun?!
M-a
cam strâns pe mine stomacul,
dar m-am conformat,
așa că, atunci
când ei au
venit, masa mea era goală -
goluță, fapt de
necrezut și de nemaintâlnit până
atunci.
Nu
aduseseră nici ei
nimic, dar starea
mea de confuzie
s-a risipit imediat
ce la ușă
și-au făcut apariția
cutii și cutiuțe
magice, cu mâncare chinezească, mirosind
demențial și arătând
într-un mare, mare
fel.
Le-am
desfăcut imediat, ca un
copil nerăbdător să-și
vadă cadourile, în dimineața
de Crăciun. Dar,
pe măsură ce
le desfăceam și
le așezam frumos
pe masă, mi-am
dat seama de
două lucruri: primul
- nu găseam
niciunde bețișoarele sau
tacâmurile aferente și
al doilea -
cel mai important
- era câte
o cutie din
fiecare fel! Păi,
dacă vrem toți
același fel, ce ne
facem?
- Unu:
mamă dragă, tu
mănânci cu degetele
aproape orice fel de mâncare
solidă, de ce
te deranjează tocmai
pe tine lipsa
tacâmurilor? Doi: asta
se cheamă Share
your box, mai
pe înțeles: iei
din fiecare cutie
câte un pic,
îți lingi degetele
bine de tot și o
dai mai departe,
celui care vrea
să guste. Și tot
așa,
cu fiecare fel
de mâncare.
Ce
să mai spun:
m-am distrat copios.
În afară de
faptul că i-am
stresat pe fiecare
în parte, taman
când își duceau
dumicatul la gură,
zorindu-i că nu mai am
răbdare, am gustat
pe săturate din
minunile numite pui
Sichuan, pui Gong
Bao, pui pe
plită încinsă, rață
în sos chinezesc,
salată cu urechi
de lemn, prăjitură
cu morcovi și
ghimbir, supă de
bambus cu vită,
de-mi țâșneau
cuvintele din gură
cu flăcări, ca
la dragonii chinezești
din desene animate.
Sătulă
și bine-dispusă, înainte
de plecarea copiilor
mi-am adus aminte:
-
Ai
cheltuit o avere, băiete,
pentru așa ceva.
Hai să-ți dea mama
câte ceva, să
mai ”amortizezi” din
pagubă.
Au
plecat râzând de
mine, fără să
primească ”bacșiș”, așa cum
sunase replica băiatului.
-
Dacă ți-a
plăcut și să
nu zici nu,
că nu te-am
mai văzut de
mult timp așa
veselă, descarcă noua
aplicație Wu – Xing pe
telefon, comandă cu
15% discount și
share – uiește cu cine
vrei tu minunățiile
din cutii. Vezi,
nu-mi trebuie bacșiș
pentru amortizare ...
M-am
învățat cu nărav.
Filmul de sâmbătă
seara nu mai
are farmec dacă
nu share – uiesc o cutie cu
mâncare chinezească de
la Wu - Xing, cu
jumătatea mea.
Eu
cu degetele, el cu
furculița, evident!
Articol scris
pentru Spring SuperBlog
2017!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu