Mirosea a copilărie, a foc de lemne în sobă, a povești spuse de bunica...

            Străbunicul  era  administrator  de  moșie,  într-un  sat  prăfuit  din  Oltenia.  

           În  buna  tradiție  a moșierilor  pământeni  de  pe  la  1900,  și  boierul  care  stăpânea  satul  cu  pricina  își  trăia  traiul  și  mânca  mălaiul  numai  pe  la  Paris.  Așa  că  străbunicul  meu  era  șeful  de  conjunctură,  care  tăia  și  spânzura  după  plac.

            Își  durase  casă  trainică,  din  cărămidă  frământată  cu  picioarele  goale  de  femeile  de  la  vale,  îmbrăcate  doar  cu  cămășuțe  scurte   și  înflorate  ca  lanul  de  grâu  năpădit  de  maci  în  miezul  lui  august  și,  apoi,  arsă  în  cuptorul  mare  și  pe  jumătate  huruit  de  atâta  folosință. 

            Avea  ferestre  înalte,  lucru  rar  pe  atunci,  uși  din  lemn  cu  ochiuri  de  sticlă  colorată  și  o  prispă  largă,  cu  stâlpi  groși  și margini  înțesate  de  cratițe  și  oale  de  lut  sparte,  în  care  înfloreau  bogăție  de  mușcate  de  toate  culorile.  Acolo  m-a  învățat  pe  mine  bunica,  buna  mea  dulce  și  dragă,  fiica  administratorului,  nuanțele  culorilor:  frez,  corai,  bleu,  galben – ibrișin,  alb,  verde-nchis,  verde-deschis,  albastru  ca  cerul.

mușcate

           Iar  iarna...  bunica  ne  cocea  felii  de  gutui  pe  plita  din  bucătărie  și  fierbea  boabe  de  porumb  în  oala  pictată  cu  linii  frânte  albastre,  pe  care  o  cumpărase  de  la  bâlci,  de  Sfântă  Măria  Mare.  Zicea  că  liniile  frânte  sunt  ca  valurile  mării.

-           Da,  ai  fost  la  mare,  buni?  întrebam  cu  ochii  și  urechile  la  ea  și  cu  palma  făcută  căuș  ca  să  încapă  cât  mai  multe  boabe.

-          Ehe,  soricica  mea,  am  tot  auzit  despre  ea,  dar  de  ajuns,  n-am  ajuns,  ofta  ea.

Moșierul  le  făcuse  cadou  de  casă  nouă  un  set  de  mobilă  pe  care  el  nu  o  mai  folosea.  O  schimbase  cu  una  modernă,  adusă  de  prin  străinătățuri,  iar  cea  veche  luase  drumul  satului  nostru:  un  pat  mare,  mare,  cum  nu  mai  văzusem  până  atunci,  cu  baldachin  de  mătase  vernil,  o  comodă  cu  sertare  sculptate  cu  îngerași  și  trandafiri,  o  vitrină  cu  margini  rotunjite,  cu  același  model  sculptat   pe  ușițe  și  pe  marginea  rafturilor  și  un  șifonier  pântecos,  piesă  de  senzație  și  de  rezistență,  ai  cărui  îngerași  erau  cât  ușa  de  mari,  cu  ochișori  negri  și  părți  anatomice  explicite,  pe  care  mă  prefăceam  că  nu  le  observ,  roșie  în  obraji  și  cu  ochi  alunecoși,  ori  de  câte  ori  se  întâmpla  mama  sau  bunica  prin  preajmă. 

  Un  vis,  o  minunăție  din  lemn  de  nuc,  cu  mânere  grele,  de  alamă,  pe  care  mama  a  păstrat-o  ca  pe  ochii  din  cap  și  pe  care  am   îngrijit-o  și  eu  cât  am  putut,  după  ce  am  moștenit  casa.

Viața  ne-a  aruncat  departe,  hăt,  în  lumea  largă,  pe  mine  și  pe  soțul  meu  și  ne-a  adunat  de  pe  drumuri  abia  atunci  când  și  mama  a  plecat  să  se  odihnească  lângă  părinții  și  bunicii  ei,  în  cimitirul  din   deal.

Ne-am  întors  în  Oltenia  hotărâți  să  vindem  casa  și  să  ne  tragem  lângă  copiii  noștri,  în  capitală,  să  le  fim  aproape  până  când  vor  termina  cu  școlile  și  se  vor  așeza  și  ei  la  casele  lor.  

N-am  mai  plecat.  Casa  veche,  cu  giurgiuvele  mâncate  de  carii,  cu  tencuiala  de  la  colțuri  demult  hrană  timpului  necruțător,  cu  mărul  bătrân  sprijinit  într-o  rână  de  acoperișul  aplecat  spre  grădinița  unde,  altădată,   lalelele  și  narcisele,  zambilele  și  stânjeneii,  tufănelele  și  crizantemele  zdrențuite  se  mânau  una  pe  alta  spre  înflorire,  casa  veche  ziceam,  mirosea  a  copilărie,  a  foc  de  lemne  în  sobă,  a  povești  spuse  de  bunica  și  de  mama,  în  timp  ce  bărbații  ascuțeau  lame  de  topor  și  de  cuțit  și  se  prefăceau  că  nu  ascultă  balivernele  muierilor. 

Casa  părintească

Și  omul  meu,  ardelean  molcom,  care  șade  azi  și  vorbește  poimâine,  zice:

-           No,  o  facem  și  pe  aista,  amu,  că-i  vară  și  avem  timp  de  trabă.  Că  doară  n-om  sta  și  la  iarnă  cu  ferestrele  așe,  bunghite  și  cu  văpseaua  căzută  de  pe  zâduri.

Și  iac-așa  ne-am  pornit  noi  să  renovăm  și  să  îmbunătățim  casa  străbunicului  meu,  administrator  de  moșie,  să-i  redăm  strălucirea  de  odinioară  și  s-o  transformăm  în  căminul primitor  pe  care-l  știam  eu  în  fragedă  pruncie. 

Copiii,  tineri  școliți,  cu  idei  și  cunoștințe  despre  tot  și  toate,  ne-au  îndrumat:

-           Mamă,  prima  și  prima  dată  ai  nevoie  de  un  certificat  energetic,  pentru  că,  din  2013,  acest  certificat  este  obligatoriu  în  caz  de  cumpărare,  închiriere  sau  renovări  majore. De  o  asemenea  renovare  aveți  nevoie  voi,  pentru  asigurarea  căldurii,  confortului  și,  cel  mai  important  lucru,  pentru  a  avea  costuri  cât  mai  mici  la  iarnă.

-          D-apăi,  mă,  copii,  ăi  fi  auzât  și  eu  de  auditor  energetic,   care  vine  acasă  să-ți  determine  caracteristicile  termice  și  să  stabilească,  împreună  cu  tine,  soluții  de  modernizare  sau  reabilitare,  că  n-oi  fi  umblat  prin  lume  doară  așe,  de  flori  de  măr,  se  supără  soțul  meu.  Lasă  că  m-oi  descurca  și  eu,  dară  ce  credeți  voi?!

Și  eu  care-l  crezusem  doar  un  pensionar  cumsecade,  căruia  îi  plăcea  pălinca  din  prună  de  Bistrița,  pâinea  coaptă  în  țest  de  la  Oltenia  și  munca  dulce  de  la  prisaca  dintre  caișii  de  la  marginea  satului!

Zis  și  făcut.  S-a  descurcat,  a  făcut  totul  ca  la  carte.  

Și  așa  m-am  pomenit  eu  în  fața  țestului,  în   plină  vară,  făcând  cocoace  cu  brânză  de  capră,  așa  cum  învățasem  de  la  mama,  pentru  a  omeni  echipa  de  specialiști  veniți  de  la  București,  cu  aparatura  și  programele  lor  sofisticate,  să  ne  dea  o  mână  de  ajutor.

-          Și  care  este  prețul  auditului  energetic  ăsta  al  vostru,  măi  bărbate?  mă  pomenii  și  eu  vorbind.

-          Lasă,  femeie,  nu  te  băga  tu,  că  bine  ți-o  mai  fi  la  iarnă,  la  căldură!

     Aveam  să   aflu  la  timpul  potrivit  că  obținuse  un  certificat  energetic  ieftin  și  soluții  convenabile  la  toate  problemele  noastre.

Întâi  și  întâi,  a  înlocuit  toată  tâmplăria  exterioară,  ce-i  drept  veche  și  aproape  nefolositoare,  cu  una  din  PVC,  cu  un  profil  cu  multe  camere  ( mărturisesc  că  n-am  priceput  nici  acum  unde  sunt  camerele  alea  de  la  geam).  Apoi,  a  izolat  toți  pereții  exteriori  cu  polistiren  și,  la  sfârșit,  a  îmbrăcat  întreaga  casă  în  vopsea  albă,  de  părea  o  imensă  rochița-rândunicii  în  primele  clipe  ale  dimineții.

A  izolat  până  și  chepengul  greu  de  la   intrarea  în  beci,  singurul  mare  coșmar  al  copilăriei  mele  -  nu  înțelegeam  nici  în  ruptul  capului  ce  se  ascunde  în  butoaiele  mari,  aliniate  ca  la  paradă,  din  beci,  de  bunicul  ieșea  mereu  de  acolo  cu  mustața  strâmbă  dintr-o  parte  și  cu  ochii  aprinși  ca  tăciunii  din  focarul  sobei. 

E  cald  în  casă  și  e  bine.  Miroase  a  gutui  coapte  pe  plită,  pentru  că,  în  bucătărie,  n-a  dărâmat  soba  mare  din  teracota  cu  scene  de  vânătoare  în  basorelief,  moștenită  și  ea  de  la  boierul  cel  darnic. 

soba  de  teracotă

A  modificat-o  doar  puțin,  amplasând  în  interior  un  cazan  din  tablă  neagră  și  țeavă,  pentru  a  deveni  o  sobă  tip  centrală  termică,  utilizând  combustibil  solid.  Încălzește  bucătăria,  dar  și  celelalte  încăperi  din  casă,  legate  la  instalația  de  încălzire  centrală.

Mobila  veche  trosnește  din  când  în  când,  ca  un  oftat  de  aducere-aminte. 

Pe dulap  mai  rezistă  un  singur  îngeraș.  Celălalt  s-a  desprins  de  mult  și  s-a  pierdut  în  cine  știe  ce  cotlon. 

Articol scris pentru SuperBlog 2016, proba nr. 9, sponsor Enermed Impex SRL – www.avizez.ro