toamnamea: Sunt fan declarat al zdrăngănelelor!

N-am fost niciodată o silfidă.

Drept că nici ca un hipopotam n-am arătat întotdeauna, doar ultimii ani mi-au purtat sâmbetele și mi-au încărcat ceva kilograme (mai multe ) peste limita admisă.

Rău când atârnă hainele pe tine ca pe gard, dar și mai rău când pocnesc cusăturile taman pe ungherele cele mai bine ”căptușite”. Oamenii supraponderali luptă pe două fronturi: lupta cu kilogramele este infinit mai ușoară decât cea cu prejudecățile. Așa că, pentru mine, cel puțin, a ieși în stradă fără să rănesc simțul estetic al majorității trecătorilor, este o mare provocare.

E adevărat că există și avantaje în situația de față: cine mă vede o dată, clar că nu mă mai uită în veci și asta fără nici cel mai mic efort din partea mea. Dar, dacă vreau să și personalizez apariția mea monumentală, se schimbă un pic datele problemei.

Să o luăm pe îndelelete: sun fan declarat al zdrăngănelelor de orice fel. Și nu e chestie doar de gust, este un subterfugiu genial, care se cheamă distragerea atenției. Păi... orice aș face, orice culoare aș îmbrăca, o anumită parte a corpului meu, nu spun care, iese în evidență ca o minge de fotbal vopsită artistic în roșu, pe o pășune plină de cornute de sex masculin. Ochii celorlalți văd, înregistrează și se întorc, ostentativ, în direcție opusă. Dar, dacă la încheietură strălucesc vreo câteva brățări finuțe, care chicotesc zglobii ori de câte ori mâna ta schițează o tentativă de mișcare, atunci, garantat, ochii interlocutorului își vor transfera centrul de interes asupra acestora, cercetând cu aviditate să ghicească numărul exact și materialul din care sunt făcute.

Concret: să tot fie vreo cinci - șase ani de atunci: aveam de predat o lucrare foarte importantă, de vreo două sute de pagini, biroului ierarhic superior situat, nici mai mult, nici mai puțin, decât la șaptezeci de kilometri distanță de orașul meu de reședință. Nimic anormal până aici, așa că am luat dosarul, m-am urcat frumușel în microbuzul care acoperea traseul respectiv și am ajuns la destinație roșie la față, un pic cam răvășită și cam ciufulită, dat fiind că erau patruzeci de grade la umbră și cu vreo zece în plus în microbuzul fără aer condiționat. Pe coridoarele instituției, lume ca la iarmaroc. Am mai așteptat vreo jumătate de oră în picioare, apoi, în sfârșit, am fost poftită înăuntru. Prima impresie pe care le-am făcut-o duduilor de acolo ... mai bine să nu știți. M-au înregistrat, m-au ștampilat și mi-au cerut dosarul. În momentul în care l-am întins, datele problemei s-au schimbat radical. Primisem de câteva zile o brățară superbă, cu pietre de coral alb natural, montate în două rânduri de zale delicate de argint, iar doamnele respective au fost, pur și simplu, hipnotizate de ea. Și-au adus aminte că afară este caniculă și că vin de departe și mi-au oferit imediat un scaun și un pahar cu apă rece, în schimbul informațiilor esențiale despre brățară și proveniența ei. Le-am refuzat politicos și am plecat.

Nu mă credeți? Încercați! Aveți grijă că dau dependență, că doar așa am ajuns să am o colecție impresionantă de brățări, iar ultimele două achiziții de la Answear.ro sunt de-a dreptul bestiale.

Asta este partea cea mai ușoară și cea mai distractivă. Adevărata provocare intervine la alegerea artileriei grele, adică îmbrăcămintea cea de toate zilele.

O fustă simplă, ușor conică, într-o culoare neutră, pretabilă la cât mai multe combinații coloristice, este piesa de bază, fără de care nu exiști.

O poți asorta, practic, cu orice îți trece prin cap: cu un pulover haios, cu un top strălucitor sau cu preferatele mele, bluzele vaporoase, discrete și fluide, ce-ți alintă pielea la fiecare boare de vânt.

M-am topit ca înghețata la soare atunci când am dat cu ochii de bluza asta modern retro de la Medicine. Un vis ca o catifea, o mângâiere ușoară ca un fulg, o apariție feminină și elegantă. Mai că-ți vine să renunți și la vreo două dintre subterfugiile amintite mai devreme.

Și merge și în serile splendide de toamnă, acoperită doar de un cardigan ușor, într-o culoare contrastantă, pentru mai mult impact vizual.

Eu, una, n-am cunoscut nicio femeie care să reziste în fața unei perechi de pantofi cu toc. Păcătoși mai sunt acești pantofi, frate: alungesc picioarele, subțiază glezna și te fac să plutești pe stradă, în loc să mergi, așa, ca tot omul. Dar ce te faci când nu ai nicio șansă să stai pe tocuri fără să pari scăpată de la circ, cocoțată pe ditamai cataligele, ca o barză în mijlocul iazului?

E simplu: s-au inventat pantofii fără toc, dar cu modele dantelate, sau cu ornamente prețioase, adevărate bijuterii de purtat în picioare.